duminică, 9 iunie 2013

/ MUNTE, UMAN / Constantin Beldie, completări


  I


Ciudată, neașteptată istoria avu eternul meu manuscris Sus la munte, la izvor...
Inițial, visam la o gestație, demersuri plus tipărire de trei ani. Ceea ce, bineînțeles, mai ales la tipi lasă-mă să te las, nu are treabă cu realitatea.


De unde oare damblaua asta – altminteri dur taxată de societate – de a lălăi, de a nu termina ceva? Păi, cred că de la teama de confruntare cu examinatorul muncii. Care, în copilării, era un părinte.
Nu vă faceți iluzii că viața are vreo treabă cu rațiunea, cu regulile, cu pastilele sociale. În practică, acel părinte te suportă lălăindu-te prin preajmă, dar treaba se încurcă atunci cînd îl pui la treabă. Cînd îl soliciți – iar asta contează, la o ființă umană ce funcționează pe avarie, urmare a bubuielilor interne și externe – treaba se încurcă. Îl pui față în față cu personajul care îi încurcă viața.
Chestia asta poate nu se întîmplă în toate situațiile dintre cei doi, dar dacă e la un 25 ori 50% deja e de ajuns pentru a crea un pattern copilului.

...Deci simpla apariție a copilului. Care obosește. În același timp, agresivitatea maturului, nedescărcată în paralel (de teamă directă ori urmînd vreun cod de educație), are nevoie de un pretext pentru a da pe afară. Nu contează că procedeul e aiurea, că pare bizar conștientului – esențial acolo este să pufăie, să iasă.
Și uite-așa începe căutarea de bube în cap muncii acelui copil. Treaba asta e uneori directă, pe față, alteori mascată, nonverbală.
Și uite-așa acel tinerel preferă să nu stea în ochii părintelui (ceea ce acesta din urmă acceptă, inconștient), decît să se ducă la el cu o muncă oarecare. Și astfel ăl mic nu ajunge să dobîndească arta de a suporta disconfortul mai mare sau mai mic al muncii. Cu corolarul a nu optimiza, în timp, operațiunea cu pricina: a ți-o face cît de cît plăcută, a ști să gestionezi relațiile cu colegii de job/robotă etc.

Teoretic, grosul cărții era terminat după doi ani (minunați) de frecventat marile biblioteci bucureștene, plus oameni de munte. Asta înseamna 1987. De acolo a urmat lălăiala, pe ideea că nu o să-mi publice frații de la editura Sport-Turism ceva care ieșea totuși din tiparele admise în epocă. În răstimp am mai adăugat una-alta, cum ar fi primele divagații psihologice (întîiul pas fu, incitat de relatarea lui Ion Manof, relatarea privind plecarea Grupării Alpine din ADMIR).
Dincolo de toate, îmi place să  afirm că la 1992 Sus la munte la izvor fu gata (cam 99,8%) din ce e și azi, inclusiv subtitlul Contribuții la istoria turism-alpinismului din România.


Care Sus la munte... a stat în manuscris cel puțin pînă în primăvara lui 2013. Cînd s-a ivit un amic doritor s-o vadă pe hîrtie, iar apoi cu o copertă – ajunsă în librării.
În astă situație, în ceea ce privește aportul meu, am purces la o reverificare a conținutului, plus că am meditat la introducerea unui calup suplimentar de materiale, născute din 1992 încoace. Cînd am beneficiat – mai ales după 1998 – de putința scrierii pe internet. Mediul virtual fiind locul unde volumul de scrieri face mîna, iar așa ceva atrage abordare de noi subiecte inifinit mai îndrăznețe decît pe timpul mașinii de scris mecanice, al consultului cu ochii dar și pasul, al bibliotecilor.
Nouă epocă a dus la materiale care – deși abordau același cîmp al muntelui – nu puteau fi împănate în deja existentul manuscris Sus la munte...
Ca atare, am purces la încropirea unui nou capitol, Addenda, cu materiale din perioada de net, care cuprinde postarea pe diverse siteuri montane, iar în ultimii ani cu precădere pe blog.

Aceste din urmă producții diferă de paginile poate mai seci ale vechii cărțulii – foarte atentă la citarea sursei - prin libertatea mai mare de divagație pe care mi-am permis-o. Este drept că și valsul de idei cu pricina s-a dorit a păstra o cît mai mare legătură cu realitatea.

Lungă introducerea, nu?
(N-ar strica să duc la OSIM cererea de patent, nesfîrșita introducere tip Ordean...)

Unul din ultimele materiale ajunse în pomenita Addenda este necrologul (la așa personaj, inevitabil a la Săpînța...) dedicat lui Alexandru Beldie (1912-2003)



   II





...Cum deseori în viață acționează (in, dar și out!) principiul mărgicii alăturată altora pe șirag, am dat la un moment dat un search pe net, legat de confratele cel dus și totuși atît de prezent. Așa am dat de scrisele unui admirator, care trata însă lucrurile pe latura profesională (a botanicii), diferit deci de a turelor montane, ca mine.
Din start am constatat că stilul colegului de muncă este la antipod față de al meu. Seriozitate maximă, ode în fața  bustului de piatră, limbaj de lemn la greu (altminteri e un subiect de explorat, ce-i vine omului să viețuiască în așa... pădure).

Nu am luat lucrurile în dramatic, mai degrabă fiind amuzat de natura celor doi ochi – alcătuind privirea ducîndu-l pe Alexandru Beldie spre posteritate. Sper ca metafora să nu șocheze, dar alături stau aici doi ochi total diferiți întru culoare, formă, ba chiar și poziție (din nefericire independentă) pe chipul/în relatarea personalității în cauză.


Fără îndoială scrisele fratelui vitreg Nicolae Leonăchescu merită o analiză atentă, căci, dincolo de toate, furnizează utile informații.
Dintre acestea, simt nevoia să mă opresc aici asupra celor privind familia în care a crescut Alexandru Beldie.

În context, părerea mea fusese următoarea:

„... Sînt inevitabile cîteva trimiteri la o însuşire a lui Alex. Beldie pe ca­re el însuşi nu se ferea să şi-o afirme.
Autorul notei nesemnate din „România Liberă” vorbeşte la un moment dat de „personajul insolit de la distanţă, prin nonconformismul său dezinvolt”. Este un mod delicat de a vorbi despre înclinaţiile sexuale aparte ale botanistului, rezultat poate al faptului că tatăl său a fost un „berbant” (expresia îi aparţine lui C. Bel­die) neobosit, cu afecţiunea iremediabil fixată pe mîndre precum Cora Irineu, şi mai puţin pe fiul aflat în curs de maturizare. În consecinţă, viitorul alpinist are pri­ma experienţă homosexuală la 14 ani...


... şi nu va renunţa întreaga viaţă la aceas­tă orientare. Socotitor exact, numărase şapte contacte sexuale mari şi late cu o fe­meie (am informația de la N. Baticu), dar aceasta nu l-a împiedicat să ai­bă două (corect, trei, n. MO) mariaje, dintre care cel puţin ultimul de durată. Din jenă, am evitat su­biectul, dar gazda mea din Jules Michelet mai preciza amuzat din cînd în cînd despre vreo du­duie care, în tinereţe, se fîţia în jurul său, fără să bănuiască cu ci­ne are de a face...”

Dl. Leonăchescu opinează, la rîndu-i:
Tatăl său, memorialistul Constantin D. Beldie, secretar de redacție și colaborator apropiat al filosofului C. Radulescu-Motru /.../ Tînărul Alexandru a crescut într-o familie de intelectuali români, fiind educat în cultul muncii și al dragostei de patrie. /…/…Ambianţa intelectuală din casa tatălui său a fost pentru el o şansă de viaţă, dar şi o provocare continuă. /…/… Memorialistul a receptat corect activitatea legată de viaţă a fiului său, pusă în slujba oamenilor. Mesajul tatălui a fost preluat de fiu, verificat prin confruntarea cu realităţile timpului său şi onorat la alte cote valorice pentru că altele au fost coordonatele şi standar­de­le vremii. Aceasta n-a fost o coincidenţă, ci o preluare corectă de mesaj aşa cum au procedat toate generaţiile.

Prin preajmă:
C. Beldie: „Toţi aceştia sunt ctitorii unor realizări nu „cărturăreşti”, ci în piatră, var, lemn, fier şi cărămidă; iar elevul şi studentul pomenit, „asul” crestelor de munte încă neurcate până la dânsul, mai apoi îndrumătorul şi sfătuitorul noilor generaţii de tineri căţărători alpinişti, cercetător savant al florei Bucegilor şi profesorul studenţilor aplicaţi la ştiinţele legate de Carpaţii noştri, este acelaşi fiu al meu, azi doctorul inginer în ştiinţele pădurii şi biolog al vieţii vegetale, Alexandru Beldie, la care sedentarul de taică-său, memorialistul fă­ră noroc şi fără speranţă, priveşte acum cu ochii idioţi ai cloştii după malul gârlii la bobocii ei de raţă”.Completare N. Leonăchescu:“Memorialistul care a pus aceste rânduri pe hârtie, în anul 1949, încă nu văzuse totul! Dacă, de acolo unde se află acum, Constantin Beldie ar putea vedea şi judeca posteritatea lui şi a fiului său, am convingerea că ar fi mulţumit!” 
Ca orice om cu părere nesigură de sine, în fața afirmațiilor atît de ferme de mai sus mi-am pus problema de nu am exagerat în expunerea mea

Reiau bucata delicată:
“Înclinaţiile sexuale aparte ale botanistului, rezultat poate al faptului că tatăl său a fost un „berbant” (expresia îi aparţine lui C. Bel­die) neobosit, cu afecţiunea iremediabil fixată pe mîndre precum Cora Irineu, şi mai puţin pe fiul aflat în curs de maturizare..”

dacă nu cumva sînt alături de realitate, prezentînd deocheat un om (Constantin Beldie) altminteri familist desăvîrșit, tată exemplar șamd..

Bineînțeles că-i necesar a trata lucrurile cu înțelegere, dar în paralel unele detalii sînt de neevitat.

Alexandru are ca tată un erotoman, iar ca mamă o actriță.

“Beldie cultivînd viața liberă, agrea, deși căsătorit și cu copil, mult femeia. Celebra dormeză din redacția celor două reviste, aflate în inima Bucureștilor, dacă ar mai fi și ar putea vorbi, ar povesti multe despre berbantlîcurile lui Beldie și Nae Ionescu.” (Zigu Ornea)


“Diletant, deși așa se recomandă, n-a prea fost, cultivînd femeia, de obicei tînără, constant și cu stăruință. Cu unele dintre aceste amoruri, cum a fost cel cu Cora Irineu (un extraordinar reporter de atmosferă al timpului), a știut să-și dezvăluie sufletul, totul transformîndu-se într-o veritabilă prietenie amoroasă. S-a îngrijit să-i publice eseurile reportericești ca și fragmente benigne din corespondența ei într-un volum intitulat Scrisori bănățene, în 1924, anul morții ei. Această stranie scriitoare, iubita lui Beldie, s-a sinucis cu un revolver într-o călătorie. Și e greu de știut dacă asta s-a datorat libertinajului lui Beldie ci, cum se străduie să ne convingă memorialistul, unei maladii de familie (alți frați și o soră a scriitoarei au sfîrșit-o la fel). Beldie s-a îngrijit de înmormîntarea ei la cimitirul Bellu, azvîrlind pe țărîna ce acoperea mormîntul ei amintita carte, în semn de omagiu și infinită dragoste. Prefațatorul acestor memorii povestește că a găsit la Biblioteca Academiei scrisorile originale ale Corei Irineu (depuse de Beldie), cu pasajele amoroase către memorialistul nostru și e, desigur, regretabil că, în 1975, la reeditarea cărții pasajele eliminate de Beldie n-au fost așezate la locul lor.”

Relatam că A.B. are prima experiență homosexuală la debutul adolescenței. Or, în acea perioadă, afecțiunea tatălui său mergea din plin către Cora Irineu (care se sinucide în 1924, la 34 de ani), dar nu numai.

Despre aceleași memorii C. Beldie:
"Din relatarea multelor experiențe erotice, înțelegem că era un senzual, ca să nu spun un priapic, aflat în rut cvasipermanent, complăcându-se, cât îi îngăduia timpul, în compania lascivă a femeilor de toată mâna, amante „stabile”  și ocazionale bacante. Sexualismul său (desprins parcă din filmele care ne invadează nonstop ecranul televizoarelor) nu ocolește viciile, alunecând repede în vulgaritate. Scenele lubrice, câteodată scabroase, abundă. Memorialistul având ca una din marile lui dominante obsesia sexuală, scrie un fel de „Ars amandi”, în care dizertează despre tipul seducătorului și strategia seducerii, despre psihologia și mai ales fiziologia amorului, exhibându-și mereu (cam penibil) succesele erotice. Parafrazându-l, ne pare mai mult „libertin”  decât „sentimental”.

Scrisele lui C. Beldie pentru fiul său sînt înălțătoare, dar ele se produc în vremuri cînd steaua socială, profesională a tatălui pălise, în vreme ce fiul – dincolo de unele limitări socio-profesionale pe care și le-am impus în mare parte singur – suise la un nivel deja remarcabil, pe care nu-l va părăsi de altfel restul vieții.


În putere, în vremurile-i bune, tatăl avusese o reacție care spune poate multe… Cînd Alexandru ajunge la spital, cu piciorul făcut ferfeniță în Acele Morarului, cea mai mare teamă a tînărului este față de venirea autoritarului său tată. Care apare la spital, îl privește, iar prima vorbă – altminteri aducătoare de destindere - îi este: “Bine că nu ți-ai rupt capul!”.

Alex. Beldie găsește puterea să revină după doi-trei ani - conducînd un grup chiar! -
 la locul accidentului, pe fața vestică a Degetului Prelungit
Este drept că în paralel seniorul ia apărarea odraslei, la reproșurile unui apropiat că riscă mergînd pe munte... ("Ani de drumeție", 1976, interviu luat lui Alex. Beldie)
Observînd în mare raportul tată-fiu, acesta din urmă pare să se fi poziționat, în familie, în locul pe care masculul alfa (nesuportînd din principiu concurența în zonele de interes) îl lăsa neocupat. În paralel, opțiunile sexuale ale lui Alexandru erau și un mod freudian de a se oferi tatălui (vezi, între altele, psihanaliza lui Vasile Dem Zamfirescu, condusă de Eugen Papadima, “Jurnalul unei psihanalize”, 1993).

E părerea subsemnatului.
Care altminteri zîmbește la afirmația lui N. Leonăchescu:
Un amplu eseu intitulat Iar turismul este scris şi publicat de Ioachim Botez, prietenul familiei Beldie. Din păcate, nu s-a putut identifica publicaţia în care a apărut textul respectiv! În el, autorul a declarat: „M-am gândit îndată la Puiu, prietenul meu atât de tânăr şi de drag. Ce băiat straşnic e Puiu! … Cum iubeşte el muntele!”.
(Ioachim Botez. Însemnările unui belfer. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. Bucureşti, 1935, p. 21 – 25 şi 174 –177.

Amănunte importante despre activitatea profesională  lui Alex. Beldie se pot extrage nu doar textele lui N. Leonăchescu, ci și ale pot fi obținute din scrierile tatălui său.

                                                                                                 www.pozeleonline.ro



*

Nu cunoscusem pînă deunăzi rostul publicării într-un op turistic intebelic a unui necrolog (fie și între alte patru-cinci) Cora Irineu. Prozatoarea mersese pe munte, dar cu nimic deosebit față de alte zeci de femei din epocă.
M-au lămurit însă ce și cum datorită cîtorva recenzii la volumele de memorii ale lui Constantin Beldie (recunosc a nu fi răsfoit nemijlocit deocamdată volumele respective).

Într-un triunghiu activînd la revista Ideea europeană, C. Beldie o suflase pe Cora lui Emanoil Bucuța.


Memorialistul este darnic în elogii cu Bucuța, „unul dintre cei mai de seamă poeți și prozatori ai noștri” (ce să mai spunem de colega de redacție a amîndurora!). Ultima era  “iubită în taină de poetul deja pomenit și ceva mai pământește de infatigabilul Don Juan-secretar de redacție, care își recunoaște vina de a fi împiedicat dragostea dintre muza gracilă și excelentissimă a «Ideii europene»  și Emanoil Bucuța.

Bucuța era în paralel implicat în “Hanul drumeților” (devenit Turing-Clubul României), asociație turistică ce publica în epocă Anuare ale Bucegilor... Iar veriga către filele ultimelor, în ce privește necrologul Corei, a fost fără îndoială mai-marele asociației montane, și anume Mihai Haret.


Privind grupajul de necrologuri cu pricina, ele par alese în bună parte subiectiv. Dacă un N. Bogdan își merita locul, nu este cazul Corei Irineu ori chiar al lui Ștefan Spirescu - un sinăian cu dare de mînă și atît. Dar acesta va fi fost spiritul locului plus al epocii, care nu avea de unde să știe că, peste ani, istoria turismului va găsi de subiniat, în debutul deceniului trei, mai degrabă dispariția dintre vii a hîtrului ghid montan Nicolae Gelepeanu.

*

Bineînțeles, putem sonda asupra erotismului aproape exacerbat al lui Beldie senior: Fiul cel mare al unui self-made-man bucurestean pagubos si idealist, nepot de tarani din Stroiesti-Arges, C. Beldie a primit o educatie ingrijita in copilarie, a invatat la scoli de elita - Sava si Sincai”, dar moartea prematura a mamei si sărăcirea tatalui ramas cu grija a cinci copii l-au obligat sa-si castige existenta inca din liceu…”
Pînă la urmă, sexualitatea debordantă ține de o recăutare a atmosferei primei copilării din preajma mamei, respectiv de încercarea de reducere a unei angoase, prin apelul prelungit la satisfacțiile erotice.În același timp, pornind de la amănuntul că C. Beldie  se lăuda cu amante, avem de-a face cu un mod inconștient de a capta atenția tatălui – “uite ce valoros sînt în domeniul ăsta, sînt suficient de tare, ce zici?”, eventual a face în Sîc! unui matur care ar fi vrut, dar din varii motive nu s-a putut produc dezinvolt în acel domeniu.


PS1
Necrologul Corei




Rîndurile de mai sus sînt de tratat totuși cu prudență, fie și pentru că la doi pași (pagini 22-29) se află una din capodoperele contrafacerilor din literatura noastră montană: articolul "În vîrful Coștilelor prin abruptul prahovean". (Tot la fel) de-a dreptul înălțător scrie Mihai Haret acolo despre "Cerul și Pămîntul /care/ se îmbină într-o linie absolut perfectă", chit că el nu săltase de fapt un deasupra potecii văii Cerbului...

Bașca / bonus, tot acolo:


PS2
Legat de subiectul Cora Irineu – C. Beldie, prime și fugare detalii (ajunse în necrologul  Alex. B. de acum zece ani) am avut de la Niculae Baticu, el însuși posedîndu-le din discuțiile cu amicul său Alexandru Beldie. Altminteri, interlocutorul meu cunoștea originea evreiască a Corei (nume real: Elena Friedman).

Am ilustrat finalul de post cu imagini din Bucegii dragi lui Alex. Beldie, cum foarte dragă și... importantă îi era zona sudică a Caraimanului, unde a militat și obținut finalmente declararea unei zone științifice.







PS 3
În tema postului:





2 comentarii:

  1. Buna ziua! Va rog sa publicati si ultima parte a necrologului Corei irineu, aflat pe pagina 177 a cartii scanate, pentru a il putea lectura in intregime. Multumim

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc de observație! Din nefericire, nu am pe moment volumul la îndemînă.

    RăspundețiȘtergere