luni, 3 iunie 2013

/ 'Magazie' informații istorice / Alexandru Beldie, respectiv informații S.K.V.


1. Informații despre Alexandru Beldie, via Nicolae Lionăchescu
1, 2

2. Site interesant, al dlui Dan Gheorghe, între altele datorită posturilor precum acesta.


Reproduc ambele in extenso, pentru a exista un backup de siguranță - netul nu este totusi sigur 100%...
Previzibil, reproducînd aceste materiale nu înseamnă că le împărtășesc pe deplin, mai ales primul suportînd din parte-mi multe observații, fie și subiective (dar îi recunosc deschideri nemaipomenite de direcții, prin bibliografia ce oferă, poate și oameni).



I


                                                                                             Foto din arhiva Alexandru Beldie, fotocopii 1987



PERSONALITĂŢI

UN SECOL DE LA NAȘTEREA OMULUI DE ȘTIINȚĂ ALEXANDRU C. BELDIE (I)

Nicolae P. LEONĂCHESCU[1]


 În ziua de 29 iulie 1910, Constantin D. Beldie – cel mai apropiat colaborator al filozofului C. Rădulescu – Motru – s-a căsătorit la Iași cu actrița Eugenia Gh. Ionescu[2].


 Fiul memorialistului de mai târziu, rezultat din căsătoria sus-menționată, s-a născut la 29 august 1912, în locuinţa din strada Schitul Maicilor Nr. 12 din Bucureşti şi s-a numit Alexandru; ambianţa intelectuală din casa tatălui său a fost pentru el o şansă de viaţă dar şi o provocare continuă.
 A urmat Liceul „Spiru Haret”, cu bacalaureatul luat în anul 1930. Admis la Şcoala Politehnică din Bucureşti în acelaşi an, la Secţia Mine, spera să facă o carieră în domeniul respectiv fiind pasionat de geologie. După trei ani a renunţat şi s-a mutat la Secţia Silvică, devenită ulterior Facultatea de Silvicultură, la absolvirea căreia a obţinut Diploma de inginer silvic nr. 1252 din 12 decembrie 1938 cu calificativul „foarte bine”.
 Încă din anul 1937, a fost angajat ca „asistent onorific” la Catedra de Botanică Generală şi Forestieră – Fitopatologie Forestieră, pentru excelenta sa pregătire de care a dat dovadă în domeniul botanicii. Această schimbare de profil profesional are o explicaţie: ea n-a fost rezultatul unui capriciu de tânăr crescut în răsfăţul părinţilor săi. Ca elev şi student, a îndrăgit turismul montan de performanţă şi a devenit un „prieten al Bucegilor”. De la studiul rocilor a trecut la cunoaşterea pădurilor şi a fost entuziasmat de capacitatea de adaptare a florei la condiţiile aspre ale marilor înălţimi.
Căutând miracolul necunoscutului în lumea vegetală, a şi identificat – mai târziu – subspecii noi de plante pe care le-a consemnat în studiile sale de specialitate.  La 1 octombrie 1938, a fost angajat preparator cu drepturi depline la aceeaşi catedră, după ce promovase examenul de sinteză al ciclului al II-lea cu două lucrări referitoare la Pădurea Salihler din judeţul Durostor, studiată de el în amănunţime pe teren.  A fost promovat asistent provizoriu la 1 decembrie 1942 şi se părea că va face o frumoasă carieră universitară.
În paralel, a lucrat ca inginer silvic stagiar la Institutul de Cercetări şi Experimentaţie Forestieră (INCEF) de la 15 ianuarie 1940 şi până la 11 decembrie 1942. A început, însă, războiul şi destinele oamenilor şi ale popoarelor s-au modificat în condiţii dramatice. Alexandru Beldie a fost concentrat, ca sublocotenent – contingentul 1939 – în Regimentul 1 Artilerie – Grăniceri şi a făcut şase luni pe front, unsprezece luni în interior şi un an (24 august 1944 – iulie 1945) în prizonierat2[3] la Oranki.
 La întoarcerea din lagăr şi-a reluat activităţile de cercetător la INCEF şi de asistent la Catedra de Botanică.

 În ziua de 14 martie 1948 a susţinut teza cu titlul „Studiul fitosciologic comparativ al făgetelor montane superioare dintre Valea Ialomiţei şi Valea Buzăului”, elaborată sub conducerea profesorului Marin D. Drăcea şi, apoi, a prof. Constantin C. Georgescu din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, conferindu-i-se titlul de doctor cu „magna cum laude”. A fost primul doctor al Facultăţii de Silvicultură şi al 29-lea doctor român în domeniu.
Constantin Beldie a consemnat[4] o spumoasă poveste cu şi despre „Dinu Drăcea din Cacaleţii de Vlaşca”, cel care adunase bani cu pantahuza pentru biserica din satul lui: „Îmi spune acum nepotu-său, profesorul şi inginerul silvic Marin Drăcea – dascăl într-ale pădurii al băiatului meu şi multă vreme chivernisitor cu grijă de rumân, al celui mai mare avut al ţării, lucru nu prea obişnuit la oamenii din breasla lui, că bunică-su fu cum nu se poate mai omenit” la un stabiliment cu vestale ale amorului din centrul Bucureştilor.
 La 13 octombrie 1948, Alexandru Beldie a susţinut concursul pentru postul de şef de lucrări provizoriu la catedra de la care plecase. Comisia de concurs, condusă de profesorul Marin D. Drăcea (14 octombrie 1885, com. Izvoru jud. Ilfov – 1 iunie 1958, ?), l-a declarat câştigător cu note maxime: 20 şi 19,33. Paul Cretzoiu şi prof. Constantin C. Georgescu s-au numărat şi ei printre mentorii lui.
A urmat perioada grea a sovietizării învăţământului românesc, inclusiv a celui tehnic. În 1948 şi 1949 este şef de lucrări la Catedra de Ştiinţe Silvice Generale a Institutului pentru Exploatarea şi Industrializarea Lemnului şi, apoi, conferenţiar (1949 – 1954) la Institutul de Perdele şi Ameliorări Silvice Bucureşti. În anul 1952 i s-a conferit titlul de doctor-docent.

Continuase, în paralel, activitatea de cercetare la INCEF (ICEF; ICES). A fost şeful Laboratorului de dendrologie şi, ulterior, al Laboratorului de ecologie, în toată perioada 1949 – 1975; adică până la pensionare. Din 1951, a avut şi o jumătate de normă la Centrul de Cercetări Biologice din Cluj iar în anii 1958 – 1961, la Centrul de Cercetări Biologice din Bucureşti.
Al. Beldie a redactat numeroase lucrări şi manuale pentru determinarea speciilor lemnoase precum şi un herbar, cu 10.000 coli, de plante. În cadrul ICEF, la Facultatea de Silvicultură şi la Consiliul Central al Sindicatelor (CCS) a ţinut multe conferinţe de popularizare cu o tematică legată de flora alpină şi turismul montan. În anii 1947 – 1959 a prezentat comunicări la Societatea de Botanică.
A fost membru în Consiliul Ştiinţific al Direcţiei de Turism şi Excursii din CCS (ONT, azi BNT) iar în Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a fost membru onorific numit din anul 1948.

 Începând din anul 1949, Alexandru Beldie a fost cooptat în colectivul Flora României din cadrul Academiei Române, în calitate de colaborator ştiinţific. Această activitate de foarte mare răspundere este analizată1 separat.
Se vor prezenta, în finalul acestui capitol, o listă a lucrărilor elaborate de Al. Beldieprecum şi referinţe bibliografice, piese publicate parţial, într-o primă redactare, şi în altă lucrare3 a noastră. Astfel, dorim să venim în sprijinul specialiştilor care se vor ocupa de o viitoare şi recomandabilă monografie despre viaţa şi opera acestui savant.
 Pasiunea lui Puiu Beldie – cum i se mai zicea – pentru turismul montan este o altă expresie a comple­xei lui personalităţi. În primii ani de studenţie la Secţia Mine (1930 – 1933) a Şcolii Politehnice, a ini­ţiat şi organizat excursii în Munţii Bucegi şi presa a consemnat câteva asemenea evenimente sportive.
 În ziua de 27 iunie 1931, a fost pe Valea Gălbenelelor iar pe 12 iulie 1931, în masivul Piatra Craiului4 În zilele de 10 –25 august 1931 s-au organizat şase excursii pe drumuri din Bucegi şi Făgăraş de grupul de acţiune format din Nae Dimitriu, I. Şincan şi Al. Beldie.
 Peste un an, la 30 iunie 1932, imediat după sesiunea de examene de la facultate, escalada Zidul Vestic din Piatra Craiului şi, în continuare, la 3 iulie acelaşi an, au făcut o ascensiune - pe firul central al Văii Seci din Bucegi – mai mulţi pasionaţi ai aventurilor montane printre care şi „minerul” nostru5. „Politehnicianul Al. Beldie însoţit de un grup mixt” este semnalat şi în excursia făcută pe traseul: Valea Gălbenelelor – Valea Scoruşilor – Vârful Coştila. În ziua de 14 august 1932, escalada Valea Seacă a Caraimanului.
În vara anului 1933 este conducătorul unor excursii în Bucegi ca membru al „Grupului Alpin” de pe lângă ADMIR, organizate pentru amatorii de ascensiuni, în zilele de 20 şi 23 iulie.

La 22 aprilie 1934 sunt convocaţi la Adunarea lunară a Clubului Alpin Român (CAR) următorii: arhitectul Gill Antonescu, P. Bălăceanu, Al. Beldie, avocatul Nae Dimitriu, Vasile Nicolau, Ion Şincan, dr. Alexandru Steopoe ş.a. Turismul montan luase amploare; apăruseră multe structuri neguvernamentale care organizau excursii, escaladări, petreceri de sărbători sau la sfârşit de săptămână, şcoli de turism etc. şi, inevitabil, s-a mărit numărul accidentelor şi al victimelor din rândul amatorilor nepregătiţi şi neechipaţi pentru urcarea pe munte.
 Am citat în mod special numele a doi pasionaţi de turism – Vasile Nicolau şi Alexandru Steopoe – pe care i-am cunoscut, amândoi fiind universitari de elită la Institutul de Construcţii din Bucureşti şi conducători de colective ştiinţifice, după război. Mai târziu, am aflat că tatăl ultimului universitar menţionat mai sus a fost Steopoaie Al. Dionisie, născut în Sângeorz – Băi, comitatul Bistriţa – Năsăud şi a studiat la Politehnica din Viena în anii 1876 – 1881, beneficiind de o bursă grănicerească. A devenit un foarte bun inginer mecanic în domeniul căilor ferate.
 Presa a reţinut prezenţa lui Al. Beldie şi a lui B. Scheffer ca „membri delegaţi de Clubul Alpin Român” să conducă o echipă a „Clubului Alpin Cehoslovac” în ziua de 21 august 1934, pe un traseu din Bucegi.
Chiar dacă, în toamna anului 1934, a devenit studentul Secţiei Silvice a Şcolii Politehnice, Al. Beldie n-a abandonat muntele şi flora lui. Faptul că înşişi conducătorii Secţiei Silvice organizau excursii de studii a fost argumentul decisiv pentru ca tânărul Beldie să-şi schimbe orientarea profesională. Şcoală în natură, legată de viaţă, iată o idee pentru toate timpurile!
 Activităţile turistice se extind şi la 23 – 25 martie 1935 este delegatul CAR; împreună cu Traian Belitoreanu şi alţii conduce un grup de turişti pe versantul nordic al Morarului până la Omul. În săptămâna 20 – 26 mai 1935, în Munţii Lotrului „a avut loc şi o ascensiune de studii a Secţiunii Silvice de la Şcoala Politehnică”; în cadrul acestor excursii şi ascensiuni de studii, Beldie era lider acceptat şi recunoscut pentru experienţa sa.
El a fost membru la două cluburi alpine cu programe atrăgătoare. În cadrul Grupului Alpin „Brav”, cu sediul în strada Sabinelor nr. 57 din Bucureşti, a participat la douăzeci de excursii. În arhiva personală s-au păstrat fişele cu date referitoare la aceste „expediţii şi excursii” din anii: 1935 [28 iulie; 4, 5, 8, 11, 18 şi 25 (22 persoane) august; 1 septembrie şi 20 octombrie], 1936 [26 iulie; 9, 16 (19 persoane) şi 23 (15 persoane) august].
 În ultimii doi ani de facultate, Al. Beldie a făcut treisprezece excursii şi ascensiuni în cadrul CAR (12, 19 şi 26 septembrie; 10, 17 şi 24 octombrie 1937 precum şi la 27 martie, 22–26 aprilie, 26 iunie, 11 septembrie 1938 în ţară iar în zilele de 3, 4 şi 5 septembrie 1938 în Cehoslovacia). În expediţiile din 10 octombrie (14 persoane) şi 17 octombrie (15 persoane) 1937 s-a fixat un scop deosebit: fiecare participant „cară materiale”.
La absolvirea facultăţii, promoţia lui a făcut o excursie de studii, timp de trei zile iar Beldie ca „director alpin” a avut un program special de cercetare, astfel: 3 septembrie 1938 („Excursie în regiuni alpine stâncoase” din masivul Tatra, Cehoslovacia); 4 septembrie 1938 („Excursie în regiune subalpină şi alpină inferioară pentru studiul vegetaţiei caracteristice” în masivul Tatra) şi 5 septembrie 1938 („Excursie în regiunile alpine stâncoase. Escaladarea vârfului Koncista pe versantul apusean” al masivului Tatra Înaltă).
Cele expuse mai sus reprezintă o scurtă evidenţiere a unei activităţi multilaterale de cunoaştere a munţilor şi a ecosistemelor montane de către întreprinzătorul fiu al memorialistului nostru.

S-a păstrat un plic, în arhiva preluată de MJA, cu decupajele unor articole de presă referitoare la turism. Pe plic, omul de ştiinţă Al. Beldie a notat: „Gazeta Sporturilor, 1932 –1935, scrise de N. Dimitriu şi alţii”. Majoritatea acestor semnale de presă au fost identificate; ele sunt prezentate mai sus şi apar la „Referinţe bibliografice”.
 Un amplu eseu intitulat „Iar turismul” este scris şi publicat de Ioachim Botez, prietenul familiei Beldie. Din păcate, nu s-a putut identifica publicaţia în care a apărut textul respectiv! În el, autorul a declarat: „M-am gândit îndată la Puiu, prietenul meu atât de tânăr şi de drag. Ce băiat straşnic e Puiu! … Cum iubeşte el muntele!”[5].
 Iată cum ideile memorialistului expuse în Cărţile Galbene3 au prins viaţă la fiul său şi la alţii ca el, „tineri cari au strâns, cu cerşitul, gologan cu gologan, au scos din casele părinţilor păturile, saltelele şi pernele de prisos, au cărat cu spinările, în rucsacurile lor, cărămidă cu cărămidă, pentru alte case de adăpost, cabane şi refugii, presărate astăzi pe Coştila, Caraiman, Babele, Piatra Craiului şi Iezer – Păpuşa şi au executat cu bidineaua în mână primul marcaj raţional pe toate potecile Bucegilor, aşa cum l-am văzut făcând ca elev şi student, pe fiul meu, căruia (ce coincidenţă!), cu douăzeci de ani în urmă îi
dedicasem „Glossa!”1

 Memorialistul a receptat corect activitatea legată de viaţă a fiului său, pusă în slujba oamenilor. Mesajul tatălui a fost preluat de fiu, verificat prin confruntarea cu realităţile timpului său şi onorat la alte cote valorice pentru că altele au fost coordonatele şi standardele vremii. Aceasta n-a fost o coincidenţă ci o preluare corectă de mesaj aşa cum au procedat toate generaţiile.
Mai departe, memorialistul „glossează”: „Toţi aceştia sunt ctitorii unor realizări nu „cărturăreşti”, ci în piatră, var, lemn, fier şi cărămidă; iar elevul şi studentul pomenit, „asul” crestelor de munte încă neurcate până la dânsul, mai apoi îndrumătorul şi sfătuitorul noilor generaţii de tineri căţărători alpinişti, cercetător savant al florei Bucegilor şi profesorul studenţilor aplicaţi la ştiinţele legate de Carpaţii noştri, este acelaşi fiu al meu, azi doctorul inginer în ştiinţele pădurii şi biolog al vieţii vegetale, Alexandru Beldie, la care sedentarul de taică-său, memorialistul fără noroc şi fără speranţă, priveşte acum cu ochii idioţi ai cloştii după malul gârlii la bobocii ei de raţă”.
 Memorialistul care a pus aceste rânduri pe hârtie, în anul 1949, încă nu văzuse totul! Dacă, de acolo unde se află acum, Constantin Beldie ar putea vedea şi judeca posteritatea lui şi a fiului său, am convingerea că ar fi mulţumit!

 Activitatea ştiinţifică de excepţie a lui Alexandru C. Beldie a fost recompensată cu: Medalia Muncii (1949); Premiul de Stat (1953, pentru lucrarea: „Plantele lemnoase din R.P.R.”); Premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române (1972, pentru cartea de sinteză: „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi”); Ordinul „Meritul Ştiinţific” clasa a III-a (1979). Descoperise noi subspecii de plante din flora ţării noastre, noi date asupra răspândirii speciilor cunoscute; a contribuit la sistematica unor grupe de plante (Acer, Cerastium, Quercus, Rhamnus, Salix, Sesleria, Tilia, Ulmus etc.) şi cunoaşterea în detaliu a florei şi vegetaţiei Munţilor Bucegi.
 În anul 1991, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice l-a primit în rândurile membrilor ei, încercând să repare atitudinea de respingere promovată timp de două decenii faţă de doctor-docent inginer Alexandru C. Beldie, recunoscut om de ştiinţă printre specialişti dar negat în mod constant de cei care impuneau în ştiinţă normele aberante ale politicienilor vremii cu argumentele puterii discreţionare.
 A avut şi satisfacţia de a vedea publicat prin Editura Albatros, în anul 2000, primul volum de „Memorii” scris de tatăl său pentru care insistase timp de patruzeci şi şapte de ani.
În 2002, cu un an înainte de moarte, a publicat ultima lui carte - „Flori din Carpaţii României” - o reeditare îmbunătăţită a unei lucrări mai vechi. Scriitorul Anatolie Paniş (1  februarie 1932, Cârnăţeni, raionul Căuşani, jud. Tighina – 5 februarie 2007, Snagov), patronul Editurii „Snagov” – „un om extraordinar care a suferit enorm!” – a avut această iniţiativă lăudabilă; în plus, ani în şir (1984 – 2007) a editat „Almanahul pădurii”, o publicaţie în care şi texte de-ale lui Al. Beldie au fost puse în pagină.
Alexandru Beldie a iubit munţii şi aceştia l-au răsplătit. I-au dăruit o floare pe care omul de ştiinţă a cules-o cu o imensă bucurie şi a ridicat-o în slăvile eternităţii strigând răspicat spre auzul tuturor: „Aceasta-i „Iris dacica Beldie!”. Respectaţi-o!”
Viaţa de familie a lui Puiu Beldie a fost marcată de experienţe[6]; unele reuşite, altele eşuate. Prima dată, s-a căsătorit cu cercetătoarea Maria Tănăsescu – Ciucă şi mariajul lor s-a consumat în perioada 10 decembrie 1952 – 24 octombrie 1956. Au continuat să colaboreze pe linie ştiinţifică şi după despărţire şi, în anul 1989, au publicat împreună cartea intitulată semnificativ „Flora munţilor Ciucaş”.
De la 6 aprilie 1957 şi până la 11 iunie 1975, a convieţuit cu Binder Augusta – Adela, o căsătorie ratată. Bolnavă fiind, doamna „Gusti” – cum îi ziceau prietenii – a încercat să-şi caute sănătatea la Paris. A decedat la revenirea în ţară, la puţin timp după divorţ, în locuinţa fostului său soţ. Este greu să fii soţia unui om de ştiinţă! A fost, oare, această a doua soţie, fiica unui cunoscut evreu2, „habotnicul tipograf Binder care-şi clădea, din trestie şi stuf „cuştile” sărbătorilor de toamnă”!?
Cu doamna Maria – Elena N. Nicolescu, viaţa de familie a lui Puiu Beldie a fost un mare succes (4 mai 1977 – 16 mai 2001) pentru că distinsa profesoară de limba engleză l-a înţeles şi l-a ajutat în mun­ca sa de cercetător ştiinţific, identificându-i şi recunoscându-i valoarea. Era licenţiată în biologie şi se cu­noşteau dintr-o excursie făcută pe crestele Bucegilor, în tinereţile lor. I-a despărţit doar moartea so­ţiei, cu regretul că n-au avut urmaşi.
 La 7 mai 2001, Cristian Stoiculescu a trimis o scrisoare directorului Mihai Clinceanu de la Direcţia Silvică a judeţului Prahova prin care l-a rugat să se intereseze de cele două morminte ale părinţilor soţiei lui Al. Beldie. Aceasta era imobilizată la pat de zece luni din cauza unei fracturi de col femural.
 Mormintele neîngrijite ale soţilor Draga (1888 – noiembrie 1974) şi Nicolae I. Nicolescu se aflau în cimitirul „Podul Vadului”, pe strada Liniştii din Breaza. Mihai Clinceanu a rezolvat totul, respectând ultima dorinţă a celei care a fost doamna Maria-Elena N. Nicolescu.
Judecat de la foarte mare distanţă de către unii dintre colegii săi de breaslă cufuncţii politico – administrative, a fost taxat drept un nonconformist şi fără „nivel ideologic”,  ba chiar „naţionalist”. Duşmanii ţării n-au putut să-i ierte, prizonierului de la Oranki, verticalitatea şi patriotismul.

 Foştii săi studenţi care mai trăiesc nu l-au uitat, însă, şi-i rostesc numele cu respect. Domnul doctor-inginer Ion Râmbu, şeful promoţiei din anul 1956, îl menţionează în şirul marilor specialişti: Stinghe, Bel­die, Sburlan, Ghelmeziu, Andreescu, Drăcea ş.a. care au militat pentru valorificarea potenţialului complex al pădurilor noastre.
Aurora Ch. Dragomir, căsătorită Gruescu, prima femeie inginer – silvic din România şi colegă de facultate cu Al. Beldie, vorbeşte despre acesta în termeni concreţi: „Tânărul acesta studios şi serios cunoştea deja foarte bine flora, pătura erbacee şi le explica, răbdător, fiecare plantă în parte” colegilor săi.  Colega lui este recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea „lui Alexandru Beldie, (Puiu) care a ajuns, ulterior, savant de renume internaţional … A fost şi a rămas unul din cei mai mari cunoscători ai florei româneşti. Un coleg bun, altruist, simpatizat de toţi”.

Fostul său student, Ion Dumitriu - Tătăranu, a fost atras, în anul al II-lea de studii (1947– 1948) la Fa­cul­tatea de Silvicultură, de Al. Beldie ca practicant în laborator şi apoi, până în anul 1953, ca sistematician explorator al masivului Piatra Craiului.

 Silvicultorul Gheorghe Dihoru l-a cunoscut ca student în anul al V-lea (1957 – 1958) când Al. Beldie lucra la INCEF; a primit de la el ajutorul, mai mult decât util, într-o problemă de identificare a unei plan­te. Îl descrie ca pe un om inteligent, având o „pregătire academică”. Au colaborat eficace, devenind prieteni, în înţelesul nobil al cuvântului. Familia Alexandrina şi Gheorghe Dihoru, doctori în ştiinţe, a fost primită – în vizită – de familia Maria („doamna Meri”) şi Alexandru Beldie de nenumărate ori.
 Articolul publicat în anul 2003 de către Gh. Dihoru, în memoria decedatului său prieten, reprezintă un exemplu în materie de recunoaştere a meritelor ştiinţifice ale lui Alexandru Beldie considerat, pe drept cuvânt, un „Academician” care n-a primit – oficial – acest titlu din cauza ciorapilor pe care-i purta. Bibliografia redată în capitolul „Opera botanică” poate fi apreciată drept exhaustivă şi evidenţiază preocupările enciclopedice ale dispărutului om de ştiinţă, ignorat de oficialii şi ceasovoii vremii.

Gavril Budău şi Nicolae Ţăran. Monografia Facultăţii de Industria Lemnului. Editura Universităţii „Transilvania”. Braşov, 2009, p. 200.
Rodica Simionescu. Legământ cu taina codrilor. Editura Comandor. Constanţa, 2001, p. 149 – 152 (inclusiv o fotografie de grup din 1948), 157 şi 161.
Radu C. Dissescu. O viaţă dedicată cercetării ştiinţifice : dr. ing. Ion Dumitriu Tătăranu. REVISTA PĂDURILOR, An 118, Nr. 4, 2003, p. 44 şi 45.
Gheorghe Dihoru. In memoriam: Beldie C. Alexandru, 29.08.1912 – 4.06.2003. REVISTA PĂDURILOR, Anul 118, Nr. 5, 2003, p. 51 – 55 (cu o fotografie bust). Idem, Botanistul doctor docent Alexandru Beldie la a 70-a aniversare. STUDII ŞI CERCETĂRI DE BIOLOGIE, Seria Biologie Vegetală, Tom 34, Nr. 1, ianuarie – iunie 1982, p. 84 şi 85.

Fiul memorialistului a părăsit această lume în ziua de 4 iunie 2003, într-un anonimat aproape total. A fost înmormântat la Cimitirul Mărcuţa, acolo unde – la 30 august 1902 – a intrat în lumea tenebrelor şi cea care fusese bunica sa, Maria Şercăianu. Coborârea sicriului în pământ cu ceea ce mai rămăsese din omul de ştiinţă de altădată şi din pasionatul cercetător al Carpaţilor noştri a fost văzută de un singur cunoscut: un colocatar din imobilul aflat în strada Jules Michelet nr. 15 care s-a nimerit acolo în mod întâmplător. Rudele n-au aflat, prietenii nici atât; străini de familie şi de idealuri au apărut ca „moştenitori” şi s-au grăbit!
 De abia la 15 iulie 2003, inginerul Vladimir Nicolau şi soţia sa, Liliana – născută Ghilaciu – au publicat un anunţ, semnalând moartea „distinsului om de ştiinţă şi de suflet, inginerul ALEXANDRU BELDIE, doctor docent în ştiinţe silvice, membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, botanist de prestigiu şi autor a numeroase lucrări de specialitate. Un om de excepţie care dispare în anonimat”.
 Acest mesaj a avut efect. „Cercetătorii şi proiectanţii de la ICAS Bucureşti” (Tudosoiu Cătălin şi Eugenia, mama sa; Stoiculescu D. Cristian; Nicolau Vladimir şi Liliana, soţia sa; Biriş Iovu-Adrian; Bândiu Constantin; Roşu Constantin; Moraru Doina) şi doi universitari de la Facultatea de Silvicultură din Braşov (Parascan Darie şi Florescu I. Ion) au organizat un parastas la Cimitirul Mărcuţa, în ziua de19 iulie 2003 cu ocazia împlinirii a şase săptămâni de la deces, aducând un creştinesc şi „Pios omagiu dr. doc. ing. Alexandru Beldie”, potenţat cu două superbe coroane de flori. Pe post de fotograf, Vladimir Nicolau a imortalizat tristul eveniment.
O ceremonie similară s-a organizat după un an, la 4 iunie 2004, de un grup mai restrâns de foşti colaboratori (Vladimir şi Liliana Nicolau, Cristian Stoiculescu şi Constantin Bândiu), acţiune care le face cinste.

 Cu un an înainte de deces, dr. ing. Cristian D. Stoiculescu scrisese un amplu studiu[7] pe tema Parcului Naţional Bucegi, ca un „Omagiu neobositului cercetător al Bucegilor, Domnului dr. doc. ing. silvic Alexandru Beldie, la împlinirea vârstei de 90 ani”, subliniind că „Graţie dr. doc. Al. Beldie şi militanţei sale protectoare neobosite, după război, au fost închise carierele de calcar de la Sinaia şi a fost conservat brădetul secular de la Sinaia prin subtraversarea conductei magistrale de gaz metan, strecurată şerpuit şi ramificat pe sub rădăcinile arborilor” din pădurea de la Piatra Arsă etc.

 Pentru inginerii instalatori, soluția montajului în paralel a rezistențelor electrice într-un circuit aplicată - de Alexandru C. Beldie, doctor docent în biologie – la o magistrală de gaze combustibile naturale (“metan”) care trebuie să traverseze o pădure cu mare valoare ecologică, merită a fi reținută și promovată. Interdisciplinaritatea conferă puteri multiple celor care o practică!
Cristian Stoiculescu ne-a relatat şi nouă, în ziua de 2 noiembrie 2009, detalii ale unei bătălii duse de omul de ştiinţă cu tenacitatea şi curajul caracteristice marilor personalităţi care îşi iubesc ţara şi luptă pentru viitorul ei, formulând – în finalul discuţiei noastre – două concluzii: „Alexandru Beldie a fost unul din singurii opozanţi ai distrugerii pădurii” şi „Alexandru C. Beldie e un geniu pentru botanica noastră”.
 Autorul studiului, el însuşi un mare patriot şi profesionist (a descoperit „Robinia pseudoacacia Linné, varietatea oltenica”, în colaborare cu Emil Bârlănescu şi Aurelian Costea), a avut bucuria să-l vadă publicat la timp şi să-l prezinte şi omului de ştiinţă căruia i-l dedicase.

 În anul 2002, cercetătorul Cristian Stoiculescu (născut: 23 ianuarie 1941) a avut o iniţiativă demnă de consemnat. Într-un documentat memoriu, adresat directorului general al Regiei Naţionale a Pădurilor, a propus valorificarea operei de excepţie a savantului Al. Beldie. În acest sens, a formulat zece acţiuni posibile şi s-a bucurat să afle că memoriul a fost aprobat. În baza rezoluţiei date, discuţiile de la nivelul ICAS au prins contur şi din propunerile respective menţionăm numai patru:

1) Ridicarea unui bust în incinta sediului Parcului Naţional Piatra Craiului, un obiectiv aflat – atunci – în construcţie;
2) Reeditarea valoroasei lucrări de sinteză „Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare. Editura Academiei R.S. România. Vol. I, 1977; Vol. II, 1979”. Misiunea aceasta şi-a asumat-o prof. dr. ing. Vasile Ciocârlan şi modul în care şi-a onorat angajamentul se cunoaşte;
3) Ierbarul de la ICAS întocmit de omul nostru de ştiinţă – un model în domeniu – să se conserve şi să se numească „Ierbarul Alexandru Beldie”. Decizia s-a aplicat imediat; cât despre conservarea ierbarului depun mărturie responsabilii de la ICAS;
4) Să se tipărească „Harta forestieră a României” întocmită de Al. Beldie la scara 1/200.000, un unicat în domeniu prin dimensiunile ei şi bogăţia de informaţii, aflată în incinta ICAS. Această propunere nu s-a materializat până astăzi.

 După cum se constată, valorificarea operei lui Al. Beldie, în varianta bunelor intenţii din anul 2002, rămâne un deziderat pentru lumea ştiinţifică românească şi, în mod deosebit, pentru cercetătorii şi managerii de la ICAS.
 Un articol de autentică preţuire a omului de ştiinţă Alexandru Beldie şi a operei lui a publicat Vladimir M. Nicolau în cotidianul România liberă, tot în ziua de 15 iulie 2003, prin care a anunţat1[8] întreaga lume: „Alexandru Beldie a dispărut!”
 În locul meu, dau cuvântul autorului acestui articol omagial care a prezentat în mod convingător pe „inginerul Alexandru Beldie, doctor în ştiinţe silvice, eminent botanist, părinte al Rezervaţiei naturale din munţii Bucegi, pionier al alpinismului românesc între 1930 şi 1940, cercetător ştiinţific şi autor al unor importante volume privind studiul plantelor lemnoase şi flora României, redactor ştiinţific al monumentalei lucrări „Flora României” (13 volume), autor – singur sau în colaborare – a peste 90 de titluri de articole, comunicări, hărţi privind subiecte din silvicultură, botanică, ecologie, protecţia naturii, turismul mon­tan şi alpinism. Un om de ştiinţă şi suflet, îndrăgostit de flori şi de piscuri, muzician prin pasiune (şi practică!), decorat în război şi prizonier în URSS unde, în lagăr, organizează o orchestră şi dă concerte! Între 1949 şi 1953 – lector universitar (îndepărtat ca „indezirabil”); …în fine, mult prea târziu, în 1991 – după răsturnare! – este cooptat ca membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
A avut şi o „lipsă” … remarcabilă: nu a fost membru al P.C.R. … Anonimatul în care s-a petrecut trecerea lui în nefiinţă ne îndurerează şi ne jigneşte ca prieteni şi ca români. Este oare admisibil să ne îngropăm atât de adânc valorile încât nimeni să nu-şi mai amintească de ele? Se impune a se repara grabnic această penibilă … neglijenţă”.

 La împlinirea unui an de la deces, Vladimir Nicolau a publicat un amplu articol[9], adresat cititorilor acestei prestigioase reviste la care şi dispărutul om de ştiinţă colaborase cândva. Fiind un foarte bun cunoscător al preocupărilor lui Alexandru Beldie, inginerul Vladimir Nicolau[10] îl descrie aşa cum a fost: „O viaţă bogată în ani de fapte, strădanii şi împliniri pe multiple planuri: sport, ştiinţă, cultură şi mai presus de toate, pe planul valorilor umane fundamentale: ţinută morală, curaj, inteligenţă, putere de muncă. Un om de carte, de suflet şi de caracter” ...
Se menţionează şi activitatea la „Flora R.S.R. (13 volume), în care câteva varietăţi de plante, identificate de el, îi poartă numele: Iris dacica Beldie, Ulmus ambigua Beldie, Quercus valachica Beldie ş.a.”
Despre activitatea ca membru în echipele de turişti şi alpinişti, în care Al. Beldie era „vioara numărul 1”, Vl. Nicolau precizează: „Ctitor şi custode al rezervaţiei naturale din munţii Bucegi, pionier al pro­tecţiei mediului, Al. Beldie şi-a petrecut viaţa între laboratorul cu cărţi şi ierbare, locuinţa sa, pădurea, pajiştile alpine şi brânele suspendate pe abrupturi ameţitoare. L-au respectat şi l-au îndrăgit ciobanii şi cabanierii; l-au privit cu suspiciune şi l-au catalogat „nedisciplinat”(!) politrucii incapabili să priceapă că activitatea unui om cu înaltă competenţă şi conştiinţă profesională nu poate fi dirijată şi cu ajutorul ceasului de la poarta instituţiei”.
Alexandru Beldie a fost un om liber; un sacerdot al muncii intelectuale creatoare de valori care are alt regim decât cel al activităţilor manuale, de rutină. Venea dimineaţa la biroul de la ICEF Pipera „cam cu o jumătate de oră” după începerea programului şi la 13h 30 pleca la masă, acasă; revenea la birou la 16h şi lucra până seara, uitând de trabuc şi punând apă în paharul cu vin de alături.  Întors acasă, lucra în continuare pentru că liniştea nopţii – condiţie absolut necesară muncii intelectuale – îi stimula gândirea creatoare. Cine să-l înţeleagă şi să-l stimuleze în perioada 1949 – 1975!?
 Era cercetător ştiinţific gradul I şi şef al Laboratorului de dendrologie, „un om admirabil, conştient de propria sa valoare şi totodată modest, afabil, deschis. A fost respectat şi iubit de colegii şi de prietenii care au ştiut să-l înţeleagă”.
A fost pensionat forţat în anul 1975 pentru că cei care nu erau membri ai Partidului Comunist Român n-aveau voie să ocupe posturi de conducere, „indiferent de competenţă”.
 Alexandru C. Beldie, prizonierul de la Oranki şi omul de ştiinţă, înţelegea lumea din jur; ştia să lupte chiar dacă pensionarul era condamnat oficial să suporte marginalizarea profesională şi izolarea socială. Colegii însă nu l-au uitat şi veneau să-l consulte şi să-i urmeze sfaturile. Cercetătorii şi autorii lucrărilor de specialitate îi citează cărţile sau studiile publicate; în lista cu „Referinţe bibliografice[11]” sunt date multe exemple. În cele patru volume ale monumentalei sale cărţi „Enciclopedia plantelor” (2002 – 2005), Constantin Pârvu citează şapte lucrări de referinţă scrise de Alexandru Beldie. Şi alpinistul Niculae Baticu îşi aduce aminte de el!
 Ba, mai mult, soţii Nicolau sunt atenţi şi la posteritatea fostului lor prieten. Constatând că a dispărut crucea de lemn pusă la mormântul lui Al. Beldie, se gândesc să-i pregătească un loc final de odihnă pe măsura vieţii şi activităţii lui, în cimitirul din Buşteni, sub vârful Caraiman.

 Nu se poate explica, însă, „blocarea, prin 1986, a reeditării Determinatorului ‹ilustrat› de plante vasculare din Flora României, lucrare fundamentală pentru literatura de specialitate”, două volume apărute, iniţial, în 1977 şi respectiv, 1979.
Decepţionat, Vladimir Nicolau constată: „Tiparele celor care s-au retras în veşnicie cu demnitate, asemenea lui Alexandru Beldie, au fost îngropate o dată cu ei”!

 Să fie, oare, adevărat!? Din această perspectivă, Academia Română este datoare, tuturor românilor, cu iniţiative reparatorii. Noi ne-am făcut datoria!




[1] Prof.univ. dr. ing., Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova, membru al Diviziei de Istoria Tehnicii a CRIFST al Academiei Române.
[2] Pentru detalii v.: Leonăchescu, N. P., 2011. Constantin Beldie, văzut din alt secol. Editura AGIR, București, capitolul Iris dacica Beldie, p.131-147.
[3] Idem 1: p.124-130

[4] Beldie, C., 2000. Memorii. Editura Albatros, București, p. 359 – 364.

[5] Ioachim Botez. Însemnările unui belfer. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. Bucureşti, 1935, p. 21 – 25 şi 174 –177. Vezi Nota 12.
[6] Primăria Sectorului 1, Bucureşti, Stare Civilă, Act de naştere Nr. 6376/30 august 1912 (cu menţionarea şi a evenimentelor de stare civilă ulterioare: căsătorii, divorţuri, deces).
[7] Cristian D. Stoiculescu. Parcul Naţional Bucegi în derivă ?, Revista de silvicultură şi cinegetică, Braşov, Nr. 17 – 18, 2003, p. 52 – 60 („Articolul a fost depus la redacţie înaintea apariţiei Hotărârii de Guvern 230/26.III.2003”).
[8] România liberă, 15 iulie 2003, p. 23 („Mica publicitate. Decese”) şi 27. Nicolae Leonăchescu ; „Parlamentarul. Însemnări cu sufletul la gură”, Vol. 24, p. 5774 şi 5775 (mss.).
[9] Vladimir M. Nicolau. Să ne amintim de Alexandru Beldie. REVISTA PĂDURILOR, Anul 119, Nr. 4, 2004, p. 50 – 53.
[10] Pentru cei care nu-l cunosc, prietenul său Vl. Nicolau a notat: „În 1946, în cadrul Institutului de Cercetare pentru Economia Forestieră (ICEF), Al. Beldie publică un Manual  pentru determinarea pe timp de iarnă a plantelor lemnoase din România …; între 1949 –1953 ocupă funcţia de conferenţiar la Facultatea de Silvicultură din Institutul Politehnic Bucureşti; de unde vârtejul insalubru al comunismului îl izgoneşte ca „indezirabil” în ciuda calităţilor sale de pedagog”.

[11] Nicolae P. Leonăchescu – Constantin Beldie, văzut din alt secol. Editura AGIR, București, 2011 p.114 -123.




II


SKV - povestea "reconstruirii" Carpatilor

A fost o vreme cand romanii au demonstrat ca n-au nevoie de guverne, de indicatii de la centru, pentru a-si moderniza tara. Era suficient ca oamenii sa fie uniti intr-un proiect comun, gandit de ei, pentru care au muncit benevol. Ba chiar au dat bani din propriul buzunar, sa-si atinga scopul. Aceasta este povestea organizatiilor de voluntari, unele numarand mii de membri, care au aparut mai intai in Transilvania, inca din 1880, apoi s-au extins in Muntenia si Moldova. Datorita lor a fost creat, in perioada interbelica, un sistem turistic impresionant in Carpati - zeci de cabane, sute de kilometri de trasee, dar si primele formatiuni de salvamont si de ghizi montani. Totul pentru ca România sa devina o veritabila atractie pe harta drumetiilor europene.


"Regina" voluntariatului montan romanesc


O idee buna supravietuieste oricaror conjuncturi politice. Asa s-a intamplat cu un concept legat de "civilizarea" Carpatilor. Totul a inceput cu 130 de ani in urma, la Sibiu, in vremea cand Transilvania facea parte din Imperiul Austro-Ungar. A existat atunci un om, pe numele sau Carl Wolf - ziarist si avocat - care a considerat ca frumusetile naturii trebuie sa fie descoperite de turisti. Dar pentru asta era nevoie de ceva esential - infrastructura. Atragerea turistilor spre zona montana se putea face numai daca pe crestele inconjurate de nori existau cabane, trasee alpine riguros marcate, la care se adăugau servicii profesioniste de salvamont si de ghizi montani. "Trebuie sa facem cunoscute populatiei de la oras, dar si strainilor care ne viziteaza, frumusetile Carpatilor", sustinea in 1880 Carl Wolf, reusind sa puna, in acelasi an, temelia Societatii Carpatine Transilvane, recunoscuta dupa aceea drept cea mai puternica organizatie de acest fel din Romania. Asociatia mai e stiuta si ca SKV, initialele venind de la denumirea sa in limba germana. Pentru ca initiatorii ei au fost sasi. Cert este ca oamenii simpli urmau sa puna in practica aceste idei. Nu guvernele, nu institutiile, de orice fel ar fi fost ele, nu pe baza unor indicatii "de sus". Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale - profesori, medici, patroni, studenti, muncitori, functionari, cercetatori, ingineri, oraseni si tarani - cu totii uniti de pasiunea lor pentru munte. Dar si de o anumita mentalitate. Cel mai bun exemplu, din acest punct de vedere, vine de la una dintre filialele de elita ale SKV, cea din Brasov, condusa de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor brasoveni suna astfel - "traditia nu inseamna pastrarea cenusii si predarea flamurii". Altfel spus, munceste pentru a spori mostenirea de la inaintasi, sa nu lasi copiilor tai tara tot asa cum ai gasit-o, ci fa-o mai frumoasa si mai bogata. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum seful cabanei Postavaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, asa cum le stie de la bunicii sai, care au facut parte din SKV. Rolf este, la randul sau, dedicat pe viata muntelui. A fost schior de performanta, in anii '70, in lotul national al Romaniei, iar acum e salvamontist. 


Fenomen national

Dupa momentul crucial din 1918, al fauririi Romaniei Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebita. Daca organizatia sibiana avea, la debutul sau, doar cateva sute de membri, ea a capatat proportii impresionante, ajunand in 1920 la nu mai putin de 4.456 de membri, iar mai apoi depasind 7.000 de sustinatori - toti cotizanti. Asociatia s-a raspandit in toate colturile tarii, avand filiale in Bistrita, Cernauti, Lupeni, Medias, Orastie, Petrosani, Reghin, Sighisoara, Timisoara si Bucuresti. Dar nu numai atat. Au aparut forme de organizare similare, unele dintre ele sustinute de personalitati ale stiintei si culturii noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatina din Sinaia, infiintata in 1895, a carei activitate a fost incurajata de Tache Ionescu si Bucura Dumbrava, in timp ce Societatea Turistilor din Romania, aparuta in 1903, la Bucuresti, a reusit sa-i atraga de partea sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinti si Alexandru Vlahuta. Lista interbelica poate continua cu Asociatia Drumetilor din Muntii Iubiti ai Romaniei, fondata in 1929, Turing-Clubul Romaniei - functionala din 1925, Asociatia Turistica "Romania Pitoreasca" - din 1930, Asociatia "Muntii Nostri", Clubul Carpatin Roman, Societatea Carpatina din Sinaia, ca sa dam doar exemple ale celor mai active asocieri interbelice, dintr-un sir mult mai lung.


Trasee desenate de cartografi

Traseele n-au fost amenajate la intamplare. Munca era precedata de studii amanuntite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre nori. Poteca trebuia sustinuta, in unele locuri, cu ziduri din piatra, in alte parti era nevoie de parapeti, de scari sau de lanturi prinse de stanci. Toate pentru siguranta turistilor. Se adaugau marcajele  - de culori si forme speciale, pentru fiecare carare in parte - aplicate pe stanci sau pe copaci. Plus indicatoarele de la rascruci de drumuri. "Albastru" si "Rosu" - doua trasee din masivul Postavaru, utilizate de zeci de ani de turistii plecati din Poiana Brasov - au fost realizate de membrii SKV. Tot ei  au creat "Pichetul Rosu" din Bucegi, dar si o mare parte din poteca "Tache Ionescu" sau "Sapte Scari" - cea din urma fiind in masivul Piatra Mare. Se adauga cele din Rodna, Parang, Caliman, Cibin, Sebes, Piatra Craiului, Apuseni. Datele statistice arata ca aceasta organizatie a reusit sa amenajeze, in total, peste 700 de kilometri de poteci alpine, de-a lungul Carpatilor României. Filiala brasoveana a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de trasee, realizate pana in 1936, in Postavaru si Piatra Craiului. Lungimea drumurilor de munte aparute in perioada interbelica e insa mult mai mare, daca luam in calcul si munca altor asociatii, de amenajare a unor poteci in Fagaras, Ciucas, Penteleu si Lotru.


Caramizi in rucsac


Fiecare lua in rucsacul lui cateva caramizi, de la poalele muntelui, plecand spre inaltimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o actiune participau sute de oameni. Porneau in coloana, strabatand pustietatea, ocolind vai ametitoare, stanci inexpugnabile, sa duca materialele de constructie spre cele mai inalte creste. Nu erau doar membrii organizatiilor de voluntari, veniti de la oras. Li se alaturau taranii din satele de munte, care isi puneau la bataie animalele de povara, carutele, in care puneau trunchiuri masive din lemn. Pana si apa se cara, daca in locul unde urma sa fie cabana nu era un izvor. Apa era necesara pentru prepararea mortarului, sa fie legate intre ele pietrele de la temnelia viitoarei constructii. Lucrarea era executata de mesteri, adusi special pentru treaba asta, sa faca un lucru de calitate, solid. Autoritatile locale au sprijint astfel de actiuni, primariile oferind terenul necesar organizatiilor, pentru a construi cabanele si refugiile montane. 


Cabana ridicata in cinci luni

O cabana se construia in mai putin de jumatate de an, in ciuda efortului deosebit. Cum a fost cazul Malaiestiului. Cladirea a fost deschisa in 1924, dupa numai cinci luni de munca. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au remarcat si de aceasta data, ridicand aproape 60 de cabane, intre care se remarca Sambata, Urlea, Ruia, Sculer, Piatra Mare, Balea-Cascada, Brejba, Godian, Surian, Poiana Tomii, Negoiu, Bolboci, Vistea, Garbova. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie 1881, cand au inaugurat o cabana in Piatra Craiului. A urmat, in acelasi an, cabana Negoiu. Acelasi grup a pus bazele statiunii Paltinis, cu primele cinci cabane facute acolo, cea mai veche fiind Prejba, aparuta in 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor - cabana Omu, data in folosinta in 1888. Alte asociatii de voluntari au sporit zestrea Carpatilor, precum Societatea Carpatina din Sinaia, de care e legat numele cabanei Caraiman. Se adauga o serie de refugii alpine, in zone izolate, realizate de Turing-Clubul Romaniei. Iata lista lor - doua "case de adăpost" in Bucegi, patru in Retezat si Valcan, cinci in Apuseni, una in Maramures si doua in Rarau. Cei de la Turing au mai ridicat Casa Pestera, in 1923, dar si cabana Piscul Cainelui - in 1929. Se adauga adaposturile din Bucegi ale Asociatiei Drumetilor din Muntii Iubiti ai Romaniei, dar si doua cabane aparute datorita Societatii Turistilor din Romania - una in Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului.  


Primii salvatori montani


Primele echipe salvamont au aparut pe teritoriul Romaniei in jurul anului 1900. S-au constituit formatiuni in Sinaia, Brasov, Sibiu si Busteni, cu voluntari SKV. Cei selectati erau, in general, oameni care locuiau in zona montana. O prima actiune de salvare a fost consemnata in anul 1906, in Muntii Fagaras, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidentiat atunci pentru efortul sau a fost un ghid turistic- Ion Cotofan, din Avrig. Putine date exista, din pacate, in legatura cu scolile de ghizi. Se stie doar ca prima institutie de acest fel s-a infiintat la noi in 1904. Un grup de ghizi montani aparuse inca din 1884, la Sibiu. Un reper important in categoria sigurantei montane este legat de posturile de prim-ajutor, a caror functionare, in mijlocul celor mai periculoase zone montane, a debutat in 1890.


Ghizi interbelici

Noul sistem turistic - cabane si trasee - era administrat, la inceputul secolului trecut, dupa reguli precise, de catre organizatiile voluntarilor. Iata cum era pusa la punct toata treaba asta de catre SKV. Turistul avea nevoie de informatii - ce trasee montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cat de lung sau de periculos e drumul pana la ele. Asa ca in satele sau orasele de la poalele muntilor s-au creat birouri de informare turistica. Oaspetii veneau mai intai aici. Era locul unde putea fi gasit un om foarte important - ghidul turistic. Ghizii fusesera la viata lor ciobani sau vanatori. Stiau ca-n palma zonele in care ii conduceau pe turisti. Aveau si legitimatii, statutul lor fiind astfel oficializat. Se stia ca pentru creasta Fagarasului il poti gasi, in Zarnesti, pe Iosif Minea. Daca doreai sa colinzi Piatra Craiului, il cautai pe Nicolae Oratie. Te duceai la Rasnov, stiind ca acolo poti sa contezi pe Ioan Stanila, sa-ti arate Bucegii, in Codlea era Peter Topfer - sa te insoteasca in Magura Codlei, pentru Piatra Mare era indicat Simion Andras, iar în Brasov il gaseai pe Dumitru Lungas. Doar cateva nume de ghizi, dintr-o istorie demult apusa si prea putin cunoscuta, cea a turismului romanesc. Tot la birourile de informare se inchiriau felurite echipamente pentru calatorii nepregatiti sa se ia la tranta cu muntele, vara sau iarna. Poate nu stiati ca in Romania interbelica au existat serpasi! Ei bine, erau disponibili in satele de munte, tot dintre localnici. Ei carau, contra unui tarif bine stabilit, bagajele voluminoase ale turistilor. Era strict interzis serpasilor sa manance din hrana clientilor. Ghizii aveau si ei un tarif strict, fiind platiti cu ziua. Ghidul percepea o taxa pentru doua zile numai in situatia in care fusese alaturi de turist mai mult de 36 de ore. Daca acest interval era sub 36 de ore, turistul platea numai pentru o zi. 


Fara alcool si tutun

Turistii aveau si ei indatoriri clare pe munte. Tutunul si alcoolul nu erau recomandate pe carari si in cabane. Daca aveau vreo sticla cu tarie sau tigari in ranita, calatorii erau obligati sa declare ghidului acest lucru. Ajuns la cabana, turistul trebuia sa stie un lucru foarte important - ce spune cabanierul e litera de lege. Puteai sa pleci de la adapost pe un anumit traseu, dar nu inainte de a-l informa pe cabanier. Sa se stie unde te afli, in ce loc anume din munti, si eventual sa se intervina, la nevoie, pentru salvarea ta. Turistul avea obligatia sa pastreze curatenia in cabana, sa nu faca zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atat in romana, cat si in limbi straine, prin care turistii invatau sa se comporte pe munte - cum sa recunosti urmele animalelor salbatice, mai proaspete sau mai vechi, sa stii daca salbaticiunile ar putea fi in apropierea ta. Se indica pana si felul in care trebuie strabatuta zona alpina - cum sa urci, cum sa cobori, ca sa nu aluneci, sa te accidentezi.


Cabana - muzeu

Daca peretii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranta cei de la cabana Postavaru. O parte din cladirea actuala, modernizata si extinsa, are in componenta ei partea ridicata in 1881 de catre voluntarii SKV. Greu de spus daca mai e azi o alta cabana seculara in muntii Romaniei, care sa fi rezistat timpului. Doar numele originale s-au pastrat, ca si locul in care li s-a pus temelia. Multe cladiri au suferit ulterior distrugeri, din cauza oamenilor sau a naturii, incat au fost reconstruite, chiar de la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Brasov, la Postavaru, au ramas "amprentele" oaspetilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care imbraca peretii exteriori ai batranei case de munte. Zarim printre atatea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e insotit de anul sosirii lui in acest loc - 1896. Credeam ca e cea mai veche "atestare". Nici pomeneala! Cea dintai e din 1893, ne anunta seful cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnaturilor. Facem cunostinta si cu Adele Zeidner, de pe urma careia au ramas cateva santuri adanci, cu tot cu anul sosirii ei aici - 1907, la care se adauga Helena, din 1908.


O noapte istorica


Am petrecut o noapte in mijlocul istoriei, intr-una din camerele spatioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani in urma. Supravegheati de siluete care ne salutau din alt veac - ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat dupa aceea, tot de la Rolf, ca voluntarii purtau, prin anii '20,  bocanci cu tinte batute in talpa, iar pe zapada foloseau schiuri din lemn, facute in atelierele dogarilor. Cei pe care ii apuca noaptea in pustietate isi luminau calea folosind lampi cu gaz, care aveau in interior un ciorap din azbest. Obiecte de acest fel pot fi vazute azi la Postavaru, fiind in pregatire un muzeu al cabanei.



"Spriritul de pe vremuri s-a pierdut"


Nopti la foc de tabara, zile intregi de munca. "Era o pasiune extraordinara pentru munte. Tot ce s-a facut atunci a fost altruist", ne face Rolf un tablou al anilor interbelici, cand mii de oameni au "modelat" Carpatii. "Spiritul acela s-a pierdut azi", e convins si trist totodata interlocutorul nostru. Acelasi pesimism l-am gasit si la Mircea Opris, presedintele Asociatiei Nationale a Salvatorilor Montani. "Azi nu mai e aceeasi implicare a oamenilor pentru munte. Pe vremuri, totul se facea din convingere si placere. Acum s-a schimbat mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, daca nu exista si recompensa. Atunci era alta mentalitate", e de parere cel care, la randul sau, a participat, in anii '70 - '80, la construirea a 12 refugii alpine. Dar lucrurile se schimbasera deja, Mircea Opris spunandu-ne ca banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autoritati. Ce se intamplase intre timp cu spiritul voluntariatului? Explicatia vine de la Rolf Truetsch, legata de momentul instalarii comunistilor la putere. Sa luam cazul SKV - daca pana in anii '40 cabanele construite de voluntari fusesera administrate de asociatie, care avea statut juridic, banii obtinuti din turism fiind destinati viitoarelor amenajari alpine, dupa 1948 a fost impusa alta organizare montana. Cladirile au fost nationalizate. "Nu a existat un act efectiv de nationalizare. Pur si simplu au fost luate de stat", conchide Rolf.


Azi se fura din ce s-a construit

Muntii ne asteapta in continuare sa-i cunoastem. Intrebarea e daca azi ne intereseaza cu adevarat acest subiect. Avem la dispozitie 555 de trasee montane omologate. Unele au cativa kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de pana la 20 de kilometri. Statistica apartine Ministerului Dezvoltarii Regionale si Turismului. Mai sunt aproape 100 de adaposturi alpine, in care turistii se pot retrage, in caz de urgenta. Numai ca stirile montane, despre constructii noi, sunt putine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea Opris, despre Asociatia Turistilor din Sacele. Voluntarii au ridicat, dupa 1990, o cabana in masivul Piatra Mare, pusa la dispozitia impatimitilor de miscare in aer liber. Din pacate, alte vesti abunda, cand vine vorba de Carpatii României - distrugerile. Se fura orice, pana si lanturile sau cablurile agatate de stanci, de care turistii ar trebui sa-si asigure viata, cand poteca devine periculoasa, pe "buza" prapastiei. Multe adaposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice taiate, disparand chiar si becurile. Hotii sunt greu de prins. Salvamontistii repara stricaciunile din propriul buzunar, si asa foarte subtire. Cu atat mai mult cu cat majoritatea salvatorilor fac munca voluntara. "Avem o legislatie ambigua. Ar trebui ca faptuitorul sa fie prins asupra faptei. Dar cine sa faca asta in pustietate", se intreaba retoric seful Asociatiei Salvatorilor Montani. 


Nepasare "turistica"


Despre cum stiu romanii de azi sa-si pretuiasca bogatia naturii, ne-a vorbit presedintele SKV - Sibiu, Marius Miclea. Asociatia s-a reinfiintat in 1996. Dar acum nu mai e multimea de voluntari din trecut. Filiala sibiana are vreo 50 de membri, filiala din Brasov, condusa de Rolf Truetsch, vine cu o zestre de numai 100 de membri, cele de la Sebes si Sighisoara au cate cinci membri fiecare. Cu patru ani in urma, filiala din Sibiu a facut o brosura pentru informarea turistilor asupra cabanelor si hotelurilor din Muntii Fagaras, sa stie calatorii la ce servicii si preturi se pot astepta in fiecare loc in parte. Voluntarii au alergat de la o unitate turistica la alta, sa afle informatiile. La sfarsit, cand s-a pus problema editarii, surpriza - nu s-a gasit nicio agentie de turism din zona Fagarasului dispusa la sustinerea brosurii. Treaba s-a rezolvat pana la urma din cotizatiile voluntarilor. Am mostenit ceva. Muntii. Chiar ne pasa?...

2 comentarii:

  1. Tare asta:
    "Cu doamna Maria – Elena N. Nicolescu, viaţa de familie a lui Puiu Beldie a fost un mare succes (4 mai 1977 – 16 mai 2001) (...) I-a despărţit doar moartea so­ţiei, cu regretul că n-au avut urmaşi."
    Pai ce urmasi sa mai aiba de la 65 de ani in sus?
    Informatiile sunt interesante, nu si stilul autorului. Parca citeam postfata despre viata lui Cristea din Monografia Piatra Craiului.
    A.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu am apucat să le citesc.
    În paralel am mai multe pdf-uri în temă (AB, via L.) și la un moment disponibil le iau la privit atent.

    Un pic mă amuză diferența mare de unghi între mine și dl Leonăchescu, dar este o situaie (foarte) instructivă.

    RăspundețiȘtergere