sâmbătă, 1 iunie 2013

/ MUNTE, PSIHANALIZĂ/ Unghi neconvențional spre gesturi N. Baticu. Și nu numai.


Neconvențional fiind o expresie pasabilă a lui neplăcut.

Neplăcut comodității noastre, respectiv dorinței de statui (care prind bine...).

Nu dezgrop asemenea neplăcute cu mare încîntare, dar poate e totuși de spus...

(Cam multe ne-uri mai sus, în debut de propoziții?)








(Pozele astea au fost ca introducerea la Tablouri dintr-o expoziție...)



I


Asta e, scriu aiurea, dar poate ideile-s de luat în seamă...
Ce copil vine pe lume ne-zoit cu sîngele placentei?


Discut la telefon cu Liviu Enache
Ne uită Dumnezeu aoi pe fir, ca de obicei.

E mirat de ce Niculae Baticu, revenit din Italia și Germania, nu a purces aici la trasee de grad mare...
/ Liviu e nevro de-al meu....Ce urît vorbești de el, domne! Mai zici că ți-e  și prieten!! Păi e nevro pentru că, dincolo de numărul de țigări fumate, are planuri mari și urmări mici sau deloc. De pildă e cu gînd să scrie ceva pe urmele lui nea Nae în Italia și e tot la ăst stadiu de cîteva luni...Nu i-o spun cu răutate. Ci cu simpatia de ins cu porniri asemănătoare./


În paralel, mă uit la un alt amic (o să vedeți de ce fac paralela), ce urmează tipicuri teoretic bizare... Face ture (apreciate) cu începători prin abrupt, dar nu îi ia decît o dată, zicînd el că trebuie să formeze și pe alții...

Leg cele două informații și realizez că-i foarte posibil ca ambii să fi urmat ținte false.
Adică nu prea-s ale lor...

În caz nea Nae, observ nu doar că nu se înghesuie la premiere mari în epoca post-școli în străinătate, dar că, în general, la ceea ce se înhamă se datorează inițiativei altuia. O și spune undeva, că doar Creasta Coștilei-Gălbenele a fost o premieră din ideea lui. Altminteri, e  tras de alții. Trandafir, de pildă, vine cu ideea Furcilor. Cristea o are pe-a celor trei Surplombe, dar și a Pintenului Văii Albe. Coman parcă este primul cu ochii pe Creasta Vulturilor/Policandrului/Văii Albe.
În Fisura Țapului merge pentru a permite camarazilor să acceadă între membrii activi ai CAR. La Hornul Coștilei, e ceva aproape de casă, de Refugiul Coștila - deci ceva simplu, care nu a asigurat punerea în practică a unui proiect complicat.



Parcă și în Fisurile Centrale pare să fi fost potențat de Toma Boerescu. Idem în tentativa spre Mult Dorită.


                                                                                  Colecție Sorin Tulea, via C. Cuțurescu

Nu spune astea ca să-l fac de baftă (expresia chiar la el am auzit-o, privea o "perie" Beldie la adresa lui Cristea: "Bine, băi Sandule, te facuși de baftă...!?"), dar poate ipoteza e de luat în seamă...


Mda...
Pas în lateral...
Mă tot conving că adevărul are ttreabă mai puțină decît am crede, în funcționarea relațiilor interumane/sociale...
... Să fie mai de preferat gargara în legătură ce fu și făcu nea Nae, stil Adi Negrean (miere, apă de trandafiri în Clubul Alpin Român, la 1991, de pildă)?


Revin la țintele false.

Nu m-am afundat pre amult în cărți asupra subiectului, dar în general acele direcții aparțineau unor apropiați, mai exact părinților ori unor figuri dominante din copilăria noastră.
Ne  dedicăm acelor scopuri, dar inerent noi nu sîntem ei, acei înaintași, iar randamentul este totuși scrîșnit. Pentru că nu avem dotarea lor, doar ni se pare nouă că ce la îndemînă este să clădim acel Lucru glorios, ce i-ar fi făcut atîta plăcere lu' bietul nea X/tata....



Ce-o fi la acțiunea lui nea Nae cu mers în Italia șamd?
Interesant este că magistrul nostru este apoi marcat de ideea de a transmite mai departe cele aflate... Nu purcede imediat la trasee dificile în Carpați, dar organizează pronto școli de alpinism... În '46, imediat îl plasează iute pe Cristea cel perfecționist în categoria elevilor pentru o școală...


                                                                      Colecție Sorin Tulea, via C. Cuțurescu

Iar amicul meu de azi, chit că fără să fi urmat o școală alpină, e și el animat vădit de ideea instruirii altora... Aș putea spune că oarecum pe bandă rulantă, și implicit fără grijă calitativă... Nu o spun cu răutate, căci prietenul poate fi clar victimă a Comandamentului primit...
Simpatie pentru vreun profesor care jongla cu ideea jenerățiunilor necesar a fi instruite, lansate în viață?


II

Legat de subsemnatul, de cîteva săptămîni meditez dacă nu cumva am încarnat o dorință a vreunuia dintre părinți, a mamei mai exact... Că prea, în momentele mele de băiat cuminte, aduc cu ceea ce i-ar fi plăcut ei să fiu... Opaaaa... Teoretic e minunat: "Vaaai, ce băiat la locul lui! Și de care mama lui e încîntat!"  În practică, omul acela nu-și place sieși, mai ezact componentelor sale ce, fatalmente, nu au cum fi pe gustul altcuiva, respectiv al viselor (nerealiste, ale) aceluia despre viață.

Citisem eu prin cărți despre acea situații, dar era o ipoteză livrescă, între sute altele - menite să ne înfoaie părerea că sîntem cineva... Pardon, că sînt cineva...
În fața repetatelor mele rateuri profesionale, umane din ultima vreme, păi mi-am pus problema dacă pur și simplu nu am o structură sortită eșecului. Ceea ce înseamna că sînt un ceva aiurea, la care - folosind o metaforă - e foarte posibil ca ștecherul de alimentare (adaptare la viață) să fie scos din priză.

Nu dau vina pe nimeni - la ce ar servi? -, mai ales pentru că direcția este îndreptarea (nu știu cu cît succes viitor...) a lucrurilor...
Dar e posibil să fiu un ceva ce umblă (perfect sinplu) după cai verzi pe pereți și NU A APUCAT SĂ-ȘI DEZVOLTE ORGANE PROPRII DE ADAPTAT LA VIAȚĂ.

Căci mă uit la evoluția mea cică profesională și - la un bilanț de  40 de ani - realmente fu o fugă de efort și de oameni.
Da, la un moment dat m-am apucat de o direcție unde zice-se am muncit cu plăcere, desktop publishingul. Mica problemă este că acolo intervenea altă țintă falsă, aceea lui a voi să fiu Dumnezeu (metafora este dintr-o povestioară auzită la grădiniță, cîndva). E vorba de acel chef de dominat lumea și oameni pe care îl nutrim în dintîii ani ai vieții noastre. Și unde e foarte posibil să fi rămas - zic psihologii - blocat...


III


Unul din amicii amintiți de sus veni din senin acum cîteva zile, citez din memorie: "Am fost atent ce-i răspund, căci tu te uiți în spatele fiecărei virgule..."
Bineînțeles că destul de iute am stat să mă întreb dacă omul nu comite vreun act ratat, mai exact dacă nu mă invită să mă uit în spatele virgulelor sale... (revin imediat mai jos!).
Dar acu, la cîteva zile după acel moment, realizez că vorbele sale sînt precum acel îndemn: "Să nu cumva să te gîndești la elefanți roz!"... Taman la ei te vei gîndi, îi vei vizualiza!

...Revin.
Sper să nu-i cadă acest post sub ochi.
De ce ar fi vrut să mă uit dincolo de virgulă, mai ales că pare beton, adică (suficient de) mulțumit de funcționarea sa.
Mmmm, dar deseori captivitatea poate fi tare nefericită. Nu te lasă să ceri ajutor, mai exact paznicul tău. Pot spune chiar și capul de familie interior... El poate vedea că trebile nu merg bine în ogradă, că nu mai e iarbă iar izvorulaproape secat, însă realizează că o ieșire spre islazuri depărtate este foarte riscantă...
Poate exista, în paralel, posibilitatea de cere ajutor, informații de la vecini, atîta doar că situații asemănătoare din trecut s-au terminat foarte prost, iar rănile acelor întîmplări dramatice dor crunt și azi. Iar vecinul nu este, dincolo de zîmbet, un om de treabă, ci om.

În așa situație, mașinăria ta interioară poate alege să transmită mesajul, dar, dacă ții să verifici conținutul, celălalt realizează ce a îndrăznit și dă înapoi: "A, nu, ți s-a părut... / Am vrut să spun cu totul altceva..."

Ăăăă... Am uitat să spun că - într-un țarc cu vegetație uscată, lipsit în același timp de curajul unui salt în riscantul necunoscut - mă aflu și eu.
Un semn poate bun: cu bănuți primii ca ajutor de la al doilea personaj al relatării de imediat mai sus, mi-am luat o găleată de vinarom. Ieftin, da' mult. Am simțit nevoia să-mi văruiesc balconul, apoi bucătăria, ba și sufrageria, fie și în fugă. Neașteptat a fost dornța - unică în peste 50 de ani - de a drege un pic partea din scara blocului din apropierea ușii de pătrundere în apartament. De la intrarea în casă, adică.

Să vedem ce-o să fie...


PS
În convorbirea cu Liviu am mai mirosit niște subiecte, asta dacă eventualele posturi în temă ar face doi bani (ce să mai spun de umflatul balonului atît de vulnerabil că aș face doi bani pe lumea asta).
De pildă despre relația Radu Țițeica - Mihai Haret. Cum tînărul cuminte e destul de exploatat de maturul șef al TCR, dar nu va ieși niciodată de pe orbita acestuia... Bineînțeles că un impertinent ca mine va arunca un ochi și spre ce, cum fu bătrînul Gheorghe Țițeica, de fiul nu i-a spus de la obraz hoțului schiței din 1927: "Bine, bă, da' cu ce ocazia îți pui numele pă harta mea?! Păi e munca mea, trecînd peste faptu' că vii cu flașnete! Hai sictir, porc bătrîn!"...

Altă idee.
"De ce nu se face o hartă amplă a abruptului Pietrei Craiului?"
Poate pentru că necesită un volum mare de implicare, iar rezutatul nu mulțumește.
Eee, aici e chestia...!
Energia, entuziasmul vin cînd e satisfăcută o anumită glandă din noi. Eu unul cred că e vorba de aceea care dă senzația lui a stăpîni lumea.
Aceea ne împinge la explorări în zone necunoscute - senzația că acel teritoriu va fi al nostru.

( O să spuneți că a înnebunit Ordean, dar continui! )

Cînd e vorba să faci o hartă a ceea ce s-a descoperit pînă la un moment dat, de către alții, interiorul nu-ți mai furnizează energie, inclusiv pentru că e încă suficient de rațional, de neavînd direcție suficient de atrăgătoare pentru a te inflama...
Partea... proastă este că, dacă te implici totuși, e ca mersul la o damă taman după ce a iubit-o altcineva... Adică ai doar dezgustul.

Există poate aici și un fel de excepție... Ar aduce cu ceea ce am făcut eu în "Sus la munte...": plăcerea de a compila despre realizările altora, dar cu suficient mortar propriu cît să te satisfacă din plin, asta și pentru că tărășenia rezultată ar avea recunoașterea celorlalți.






PS2
În așa cică savante cercetări în gesturile altora trebuie să fim atenți cîte dintre clasificările cu pricina nu am avut curaj să le afirmăm cu privire la propria persoană...
Așa-numitele proiecții.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu