duminică, 2 iunie 2013

/ SOCIAL, UMAN, ROMÂNESC / Noi.






Deseori, avem nevoie de minciună pentru a funcționa.
Asta deși facem mult caz dacă altul, prin preajmă (ce să mai spunem de faimoșii țapi ispășitori, politicienii...), încalcă adevărul.

Citesc extrase dintr-o carte scrisă de un fost ofițer. Fost, între altele, din partea României în misiunea de supraveghere a păcii din Kosovo.
Omul, fie și căutînd parcă petele (auzi cine vorbește!), descrie din interior o armată română nu tocmai glorioasă.
"La 17 decembrie 2002, Călin Hentea, în calitate de ofiţer PSYOPS (operaţii psihologice), se alătură misiunii internaţionale de menţinere a păcii în Kosovo, provincie greu încercată de un război civil între sârbi şi albanezii kosovari. România avea detaşate în regiune numeroase forţe combatante şi de menţinere a păcii; şi, la problemele zilnice, se adăuga şi incapacitatea generalilor români de a se exprima într-o limbă de circulaţie internaţională. „Bulversat şi entuziast cum eram în acel moment de debut al meu pe scena kforistă, nu am sesizat faptul că generalii noştri nu prea au ce spune omologilor occidentali decât fraze zâmbăreţe, de convenienţă, mijlocite chinuit de un translator (...) La fiecare astfel de vizită, aterizată din ţară într-un comandament NATO, devenea evident că mioriticii noştri miniştri, generali şi colonei provin dintr-o altă lume şi continuau (în subconştient) să păstreze o altă mentalitate, balcanic-orientală, sensibil diferită de cea euro-atlantică, faţă de care încercau să se apropie, dar de care rămâneau mereu străini”, i-a caracterizat scriitorul pe ofiţerii superiori şi nu numai. Mai mult, „modelul generalului occidental, cunoscut sub pompos-frisonanta sintagmă de general NATO, a creat iniţial emoţii şi spaime ierarhic-existenţiale generalului mioritic, proaspăt pricopsit cu statutul de jupân cazon, ca urmare a eroismului şi a competenţei sale mult prea plecate în faţa Puterii politice, dovedite în timpul, dar mai ales după decembrie ’89. Lucrurile au revenit rapid la normalitatea balcanică, iar jupânul a rămas jupân, prin voia boierului politic, exhibând aceleaşi apucături de vătaf şi un limbaj altoit – uneori – cu barbarisme englezeşti”.


În paralel, românii sondați au o părere foarte bună despre instituția militară.
Asta chit că o bună parte a trăit stagiul militar, cu ale sale nu doar privațiuni, dar și umilințe suportate din partea superiorilor.

Am sentimentul că atare stimă pentru Armată e legată mai degrabă de dorința majorității, să aibă un corp militar național puternic, valoros , care să îl apere cu succes pe cetățean (de cine să-l apere? Aici probabil intervine o teamă, o grijă atavică, de străin care vine și pustiiește...).
Acea dorință goală inițial autosugestionează că o asemenea instituție ar și exista, respectiv ar fi întreținută de o asemenea opinie a omului de rînd

Asemenător par să se petreacă lucrurile și în ce privește Biserica (nu contează că aceasta a scâzut întrucîtva în preferințe, în ultimele luni). Aici dorința de bine este însă legată de o teamă sau măcar de speranța unor relații bune cu reprezentanții supranaturalului.


Un alt domeniu în care intervin asemenea notabile controsiuni este acela al valorilor naționale, respectiv al miturilor umane decurgînd de aici. Avem nevoie să cultivăm părerea unei țări, a unui popor nemaipomenit, căci altfel ne simțim și noi mai breji, și noi mai puternici. Mai... bine.
Dacă în cazul bisericii și al armatei considerența înaltă poartă surdină în manifestare (la o adică, e vorba de alții, chit că apropiați), Valorile și compania sînt înconjurate cu discursuri care de care mai înflăcărate. A căror esență nu este adevărul, ci bien-être-ul, bunăstarea furnizată.

Nimeresc un material semnat de George Stanca, posesorul unui comportament definitoriu în direcția pomenită imediat mai sus.
Trec peste faptul că pana în cauză se pune la adăpost de unele exprimări mai inexacte prin mențiunea Pamflet...

Stanca îl ia la refec nu tocmai mascat pe regizorul Cristian Mungiu, care dă apă la moară occidentalilor, prezentînd în (fie și premiatele sale) filme tipuri umane cu comportament reprobabil. Care vestici ar avea opțiuni legate de rating, subiectele cu dubioși români atrăgîndu-le publicul.



Or, spune sus și tare Stanca, poporul român nu e totuna cu inevitabilii săi țigani. După care pornește la o acțiune de Sus noi!, respectiv Jos ei!,  fără vreo noimă a obrazului – esențial este să apărem cît mai bine, în ochii proprii și ai galeriei sătești care s-o nimeri prin preajmă. 
G.S. nu ține cont că, pînă să găsească un sac de bube purulente postului TV Canal+, ar fi frumos să privească gazeta unde se produce: Clickr! Și care, asemenea oricărui tabloid, respectiv oricărui produs media adresat majorității, are derapajele lui consistente de la adevăr și de la morală. Am spus prea savant? Bun, atunci reformulez: e nesimțiți.
Vorbește de grija pentru rating a francezilor, nu de mahalagismele care te țin pe matale la un tiraj foarte mare...
/ Observam în ultimele zile că stilul tabloid constă și în a reproduce părtinitor o situație (nici gînd de a solicita părerea părții adverse!), căreia i se aplică apoi sentimentalisme ieftine de tot, dar în folosul clientului. A se citi cititorul de joasă spețăVezi scandal părinți - soț răposata Mădălina Manole) /

 Păi să vedem cum se produce George Stanca:
Nu o dată m-a indignat emisiunea "aceea" de la Canal+. Un canal de dejecţii antiromâneşti. E drept, funcţionează pe un stereotip injust: confuzia dintre un popor şi ţiganii săi, purtători ai actului de identitate românesc.
Dar şi ei ştiu că ăştia nu se confundă cu poporul. Că sunt o minoritate... majoritară. O fac pentru rating. Dar, subiectul cu cerşitul nu l-au inventat ei. E o realitate. Aici m-a intrigat politica imbecilă canal-plusistă: în timp ce ei difuzează filmele dumitale de succes, profitând de produsul unui român, tot ei vă batjocoresc. Adică, vă fac o favoare difuzându-vă...
Un om inteligent ştie care e românul adevărat dintre cele două ipostaze. Dar au şi ei, francezii, proştii lor. Cu milioanele... Cauza principală a batjocurii occidentele antiromâneşti o cunoaştem. În plus, mai e una, aflată la originea subconştientă a publicului de acolo. Filmele generaţiei dumitale...
Nu ale dumitale, musai. Populate cu ţigani, pârnăiaşi, cretini exotici; cu absurd birocratic, subcultură, caricaturi umane, surogate ale democraţiei; cu acţiuni petrecute în medii suburbane social, în fundul gropii de gunoi; cu înjurături şi mahalagisme în limba post-'90...
Pe scurt, filmele româneşti despre Românul Insalubru cu care aţi intoxicat Occidentul. Care v-a premiat... Aţi creat o iconografie a dejecţiei româneşti... batjocorindu-ne cu un sarcasm... realist.
Asta aţi cultivat în subconştientul occidental: Românul Derizoriu. I-aţi şters străinului miturile secolului XX: cancell!... Brâncuşi, Micul Paris, Enescu, Cioran, Zamfir sau Nadia, Năstase... 
Nu știu de ce nu au scos cei precum G. Stanca filme mai bune, mai de succes în vest... De fapt știu: nu-s în stare nici să le aprofundeze acelora modul de funcționare, darămite să mai producă vreo peliculă... Simplul contact cu valorile vestice i-ar scoate fatal din suficiența lor, de inși care și la Paris comandă mititei... Și e normal să fie așa, căci mai bine la sat fruntaș... Unde ai și de ce te plînge, ca unul care cunoaște "cauza principală a batjocurii occidentele antiromâneşti". 
Dar am ajuns la marota dlui Stanca și a majorității românești... Miturile. Pe care bineînțeles vînduții precum Cristi Mungiu le-au șters din ochii străinului, de parcă ar fi fost vreodată acolo, în mintea celui deseori confundînd Budapest cu Bucharest (de parcă noi știm unde e Nice și unde e Nîmes...)

La o adică e de înțeles.
Și o iritare ar fi precum a medicului pe simptom.
Majoritarii au nevoie ca de apă de mituri. Sînt un fel de bunic (mort sau ba) ținut în geam: vine pensia poștașului, iar așa ceva este esențial, pe foame asta, pe foamea dintotdeauna.
Dacă mortul se învechește și nu posezi altul, nu ai altă soluție decît să-l menții pe old man acolo.
Dar dacă nu ai mort? Atunci, în Mandravela noastră, confecționăm unul, dintre cei care au dansat cîndva frumos, cîteva seri, la un local dinspre centrul Bucureștiului.

Eu unul nu aș vorbi de Brâncuși... Nu-i cunosc biografia, dar cîtă vreme nu știu să fi revenit din Franța reușitei spre țară, nu cred că se fălea cu originile... Dacă ar fi scris ceva în acest ultim sens, sînt convins că naționaliștii de eiri și de azi mi-ar fi împuiat urechile...
Idem Cioran.

Micul Paris...
Este iar un compliment tras cu forcepsul... Din cîte am mai citit, francezii numeaua stfel și Budapesta... Iar dacă or fi numit astfel Capitala noastră, aveau în vedere o oază în centrul ei - nu groapa lui Ouatu...
Trec peste faptul că la vremea aceea - deceniul patru, de pildă - lumea spălată a României s-a dus în niște direcții politice deloc lăudabile.

Enescu
Voi presupune că Enescu nu era și el om, între altele suficient de moale cît să închidă ochii la amantlîcurile nevestei... Dar nu pot să nu observ că asocierea asta de persoane la un popor, pentru a-mi face o părere despre ultimul, ține de minte limitată. E ca și cum mi-aș face o părere despre americani adunînd cartonașe cu Henry Ford, George Washington, Neil Armstrong... Ajung să cunosc altfel un popor!

Zamfir, Nadia, Năstase, Hagi.
Aici deja intrăm în glumă proastă. De mort confecționat și ținut în exces în geam, chit că poștașul va aduce banii doar în imaginația noastră (ceea ce tot e bine, căci iluzoriul între'ine buna dispoziție).

Una la mînă, performanțele respectivilor, chit că stimabile, pălesc crunt în raport cu ce au realizat alții. La doi pași de noi, cehii au un Lendl. Care a cucerit Wimbledonul de en ori, ceea ce nu e cazul lui Năstase.

Nadia a strălucit superb vreo patru ani, dar totuși lumea e plină de așa meteori. Hagi, nici pe acolo, chit raportat la interiorul României este ceva deosebit...

Urmează apoi filotimia obrazului... Ori niciunul nu se împiedică de moralitate, totul fiind bazat pe enteres și iar enteres, bașca necheful de a umbla prea mult la fondul propriu.









Totodată, e de urmărit spectacolul trasului mioriticului de mînecă, către o raportare a zeilor noștri și a noastră cu ce e pe afară... Vei avea parte de o scenă cruntă a indispoziției, respectiv un apel la problemele istorice (de victimă) ale nației.


PS
Pe cînd ilustrez postul cu imagini, mă uit la trăsături Mungiu, raportate la ale lui Stanca. Apoi la altele...
Poate nu e neapărat un criteriu de nivel al omului, dar ceva-ceva tot spune despre apele în care se scaldă acela, respectiv despre mediul de extracție.
În paralel, m-am nimerit ieri la tratat asemănător niște fizionomii dintr-o revistă oarecare... Ghicești pe-al de vine dintr-un mediu maslowian mai înalt...







... în contrapartidă cu:








Mă uit la poz de mai jos și descopăr cît de diversă este paleta umană...: Măruță nu are nici o treabă cu doamna din brațele lui, jenîndu-mă totodată să sondez în ce companie s-ar sim'i bine simpaticul prezentator TV...




Care doamnă nu poate să nu-ți atragă atenția, prin țopismul ținutei, dar și prin fizionomia totuși dizarmoncă (ochi strîmbi etc., valabil și la doamna Groza), cît și proporțiile neașteptate ale segmentelor corpului... Chit că, de aici, este de sondat tenacitatea femeilor defavorizate, cît și mediul care le permite ascensiunea.







Cred că-i o greșeală a crede că succesele maturității mai pot șterge încrengăturile vîrstei dintîi. Probabil Victor Slav are multe succese azi, dar la inimă îi merge nu doar opusul recomandat de specie, dar și tipul (incontestabil restrîns numeric și calitativ) de duduie la care avea succes cîndva.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu