duminică, 30 iunie 2013

/ PSIHANALIZĂ / Vise, taică...


O duc cam rău. În ale slujbei, în ale banilor, ba și-n a cărții pe care tot îmi doresc să public (alții par, aici, mai împrăștiați ca mine - dacă vă vine a crede că așa ceva există...).


Un vis mă reconfortează un pic însă...

Mai exact, comaparația întru elemente, cu ce mă bîntuiau oniric acum vreo 8 ani...



Atunci, element principal era filmul din aparatul personal de fotografiat / doza pentru developat unde era pus pentru developat.  Mai exact era pericol să intre lumină la film.
Situația se poate judeca în fel și chip... Cert este însă că:


În visul recent, aveam treabă cu a scoate din revelator (mai vîrstnicii care au lucrat personal hîrtia foto știu că era prima baie lichidă) bucățile de hîrtie foto - puse ce-i drept cam de multișor acolo, de unde pericolul imiment al unui mic-mic grad de cenușiu, în loc de alb...

În încăpere intra un pic de lumină, dar insuficient pentru a provoca probleme de înnegrire (implicit nedorită) a acelor coli...
Problema mai degrabă era a următoarelor două băi, aceticul, respectiv fixatorul - care să taie  sănătos etapa de revelare. Dar se pare că soluțiile în cauză erau suficiente, ca impact, chit că nu de cea mai bună calitate ori cantitate.

Altă problemă consta în transportul de la Brașov, unde mă aflam pînă, la București a fotografilor umede... Ce riscau, rămînînd mult timp umede, să se altereze  (ce o semnifica asta?)...
De la Brașov la București, drum lunguț, risc de ceva, mda...

Om vedea.


Oricum, e un progres față de grijile cu filmul de altădată.
Sper, cel puțin...









Altminteri poze uluitoare (fantastice soul-ului meu barim)  ale Laurei, aici:



PS 2

Am fost ieri cam dur legat de niște scrise   pe lista C.A.R.. - despre W. Kargel.

Dar la mijloc e o furie grozavă ce mă cuprinde cînd un om este prezentat roz. Iar aici poate nu mă deranjează că el e tămîiat (iar eu, eventual, nu - de aici vreo invidie...) ci irealismul acelei construcții.

Logic pare aiurea, dar acel scos în afara realității mă tulbură teribil... Vreo teamă de moarte (fie și totuși suportabilă - de felul Ei e mai cruntă) pe undeva, maestre postFreud?


După cum, dacă doamna pomenită mai jos e o persoană indiscutabil de treabă, nu același lucru este vorba în cazul tandemului Blag -  Mihai Vasile.
Camelia este un condeier idealist, în vreme ce domnii respectivi sînt unii versatili. În sensul dacă e sarcină ori interes, tămîiem ori atacăm pe stil gazete mediocre. Nu au nuanțe. Nu suportă trageri de mînec.


Link indicat de Camelia Manea.
Răspuns eu:


Camelia,

Am o mare simpatie pentru cum scrii și cum ești. Cred că totuși exagerezi un pic, vorbind de "unul dintre cele mai frumoase articole despre alpiniști români".
Deși, poate ai dreptate: de frumos, e frumos. Ați îndepărtat, precum la o doamnă mai coaptă, toate ridurile și petele din obraz - bineînțeles că acea clientă, prietenă etc. va arăta frumușel...

Chiar și așa, parcă nu se cade să arunci cu atari complimente taman către un autor-coleg din redacția "României Pitorești". E vorba de Mihai Vasile. Vorba aia, mai răsfirați totuși...

Care articol are totuși multișor pînă să fie și valoros.
Asta pentru că este, în principal, o însăilare a ceea ce există deja în recenta carte a lui Kargel ori s-a spus despre ea.


*


Kargel este un personaj stimabil în alpinismul românesc, dar a fost totuși om, cu inerente scăderi. Aș puncta doar una de care m-am lovit eu: am îndrăznit să-i punctez unele afirmații nefericite din monografiei Bucegilor ( 2000), și parcă am postat undeva ce a fost la gura lui!... Mi s-a părut puțin spus neelegantă reacția lui.

Totodată, dacă lumea de la "România Pitorească" tot a bătut toba cum a suferit N. Baticu de pe urma mîrșavilor comuniști, în cazul lui Kargel e de spus că omul nu a mișcat un deget semn că nu se simte bine în Cazanul roșu. Aș putea spune că, deși a scris frumos, nici măcar rezistență prin cultură nu a făcut... Or, dacă tot vrem să-i facem statuie, o leacă de eroism se impune pentru saltul pe soclu. Bașca faptul că WK a procedat la momentul potrivit precum o Hedda Cristea, spunînd iute pa! României înaintașilor.

Cărțile lui sînt interesante, dar nu cred că greșesc mult dacă îl trec în categoria autorilor superficiali. Se observă inclusiv în cartea de memorii, unde deseori este sărac în amănunte esențiale. Iar firul epic îi sare nu o dată, foarte departe de subiectul anterior. 

Scrie frumos, dar cam dulceag, din fericire departe de performanțele interesate ale unor înaintași de la mijlocul secolului 20. 
Într-o ierarhie personală, îl consider mult sub Baticu și Coman.


Poate exagerez eu aici în negre, dar nu văd la ce v-ați aștepta, cînd alții au exagerat în alb...
Din cele două opinii va rezulta oricum o oglindă a personajului mai apropiată realității.


PS
Apropo, Camelia, de schitele lui Kargel cele nemaipomenite. În ce privește abruptul Bucegilor, eu stiu cel puțin trei cu probleme - unde omul a copiat frumusel, fără verificare, ce i-au lăsat înaintașii.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu