duminică, 2 iunie 2013

/ UMAN, ISTORIE, MUNTE / Cercetășia, un unghi



I

Regăsesc în tribulațiile pe net siteul dedicat lui Ioan Dem Dimăncescu.

Pe de o parte, încerc să pricep, înțeleg această retragere (aproape absolută) în trecut, în paralel cu o prezentare favorabil-idilică a înaintașilor din familie.

Uman vorbind, cred că e boală generală, a fi ceva cît mai mare în ochii semenilor, iar apoi a subzista cu acest balon de săpun cît mai mult în istorie.
Pare o ciudățenie, dar de fapt o fi  o cerință clară a naturii, via specie.

Altminteri, oameni din plin doritori de faimă ("Bre, faci iar proiecții!... N-ai oglindă prin casă!?").
Mă uit cum le e făcută legimitația. Cutărică are adăugat și gradul militar, plus faptul că e președinte pe anul X al asociației cu pricina... (v. PS2)


Altminteri, era fără îndoială la mijloc, în epocă, o dorință de civilizare. Iată ce competiții puneau la cale:

Scris de oameni șlefuiți... Ordine...

Figuri de oameni la locul lor, chit că un Gh. Brăescu te face - prin literatura lui din epocă - atent la numeroșii urmași ai lui Moș Teacă...


Altminteri, Ioan are o privire tristă...:


Interesant siteul, dincolo de dulcegăria dominantă (ori, și ce-i dulce dar mult strică - ce să mai spun de permanenta acreală din scrisele subsemnatului!) .
Mi-aș mai da cu părerea despre cumințenia care tot iese - fără să am pretenția c-o fi fost dominantă - din faptele personajelor dimănciene. Și bănuind că alții au tratat pe larg și competent subiectul.
Atunci și mai înainte, pe fondul unei democrații mai reduse ori inexistente, pe de o parte ideile celor de la puterea  se impuneau. Pe de alta, exista și o mare naivitate în a accepta a massei. Care îl lua - de pildă - de ușă de biserică pe un principe Nicolae, ce să mai spun de augustul frate mai mare al acestuia, Carol.

Înțeleg că exista în acele decenii (nu mai contează dacă înainte ori după 1918) o mare libertate a cuvîntului a unei anumite pături, dar stilul ireverențios cu pricina nu pătrundea în majoritate, care pe de o parte o fi fost speriată de consecințele vreunei fronde fie și verbale, pe de alta avea nevoie să fie un tătuc de treabă sus - i-o fi ajuns animalicul din viața de zi cu zi...



Mă uit la figura profesorului și caut să intuiesc care-i vor fi fost mișcările, atitudinile, valorile... Între domnul Trandafir și Vucea pare mai apropiat de primul, dar nici foarte aproape.
Oare ce era în mintea unui puradel de acolo? Înaintașii noștri... Ăștia la un 1950 erau deja bătrîni iar profesorului i-o fi dispărut de mult lemnul crucii...

Oare pe atunci teii miroseau la fel de frumos ca la un 2 iunie 2013, fie și pe un pic de ploaie?


II

Epoca noastră e încurcată, nu mai poți să-l duci cu preșul atît de ușor pe cel de rînd. Dar e loc de adaptare pentru mai mari inclusiv în direcția asta.
Sînt curios cum ar sta lucrurile legat de vreo mobilizare sufletească națională - chit că mediul mondial face caducă ideea. Hm..., mintea are oroare de vid... Ce neplăcut este cînd nu poți anticipa - chit că tare plăcut nu era nici cînd puteai prevedea clar izbucnirea unui al doilea război mondial...
Mobilizarea de care pomeneam... Idealul național? Vasilică cel din fruntea statului? Dumnezeu? Toroipanul cuiva, adaptat bineînțeles veacului?

Ca să închei nifilist, pomenesc - tot legat de acele vremuri - despre o notație plasată pe Arcul de Triumf bucureștean: "Cei care s-au zbătut pentru unitatea națională"...Trec zilnic pe lîngă acea inscripție.

Mda adevărurile false, dar foarte necesare (dacă mă zbat, aflu și cui...)... Mari, apărate cu baioneta, cu opinia publică, cu groaza de nesuounere a concetățenilor...Mă gîndeam că, luați de ruși, basarabenii mai rămăseseră vreo 66% în 1991, iar de atunci fără îndoială mai mult. Nu au ei vreo treabă azi cu unirea spre România! O să spuneți de alde deznaționalizare, de aia și de aia - și vă dau dreptate. Dar să nu mi se mai spună de ce spirit îi anima la 1917 și ulterior... Eventual să mi se descrie  cu pană inteligentă cum s-a risipit acel spirit, în contact cu nebunia realității.
Dar nu cred în acel spirit. Mă plimb cu imaginația prin satele basarabene interbelice și pariez că lucrurile ședeau altfel. Erau flașnetele vehiculate undeva sus, în vreme ce pe-ăl de rînd îl durea în cot de se închină (uitîndu-se altminteri strîmb din ochii-i de mujic aplecați) spre Moscova ori spre București. Era amărășteanul etern căruia îi place să se plîngă azi de excesele jăndarului român interbelic - căci acesta îi sublinia inferioritatea socială în acea țară, cît și neputința de a-și urma firea cea furtunoasă, de la marginea stepei rusești...

PS
Nu pricepeam cum a ajuns la închisoare Ion Udriște-Olt, om la locul lui în vremea în care era președinte al ADMIR. Și care la Aiud îl întîlnește pe Niculae Baticu, lăsîndu-i ultimului o impresie plăcută, legat de comportament demn (despre acei ai ai lui IOU scrie cineva în "Munții Carpați", numărul 7 sau 8, nu mai contează cum a dus subsemnatul subiectul mai spre realism ulterior...).
E, se pare că respectivul a urmat o (nefericită) cale identică lui Mircea Vulcănescu. Adică a fost categorisit drept demnitar antonescian. Pentru asta, e foarte posibil ca funcția de șef al directoratului Munte din Organizarea Sportului Românesc să fi fost asimilată posturilor executive.

Ce e cu OSR ăsta citez din siteul Dimăncescu:
La 15 februarie 1930 se face trecerea de la FSSR la Uniunea Federatiilor Sportive din Romania (UFSR), in cadrul careia fiecare federatie avea personalitate juridica. In cadrul UFSR activau Federatia Romana a Sporturilor de Iarna (FRSI) si nou infiintata Federatie de Ski (1931) - presedinte fiind Theodor Rosetti-Solescu.

In toamna lui 1940, dupa abdicarea regelui Carol al II-lea si preluarea puterii de catre guvernul Antonescu, se desfiinteaza UFSR si se constituie Organizarea Sportului Romanesc (OSR), care functioneaza cu dificultate in conditiile de razboi.In toamna lui 1944 se desfiinteaza OSR si se reinfiinteaza UFSR, care va dubla o scurta perioada de timp (pana pe 7 martie 1946) pe nou infiintata Organizatie a Sportului Popular (OSP)

PS2
Dau de niște materiale netistice despre Alexandru Beldie.
Amuzant cum două tabere cu carecteristici tare-tare diferite scriem despre acesta...
La confratele Nicolae Leonăchescu (văd că fu la România Mare...), la mare preț sînt periile. Ce mare, ce tare, ce nedreptățit...!
Sentimentul meu asupra funcționării sistemului este că tămîietorul își dorește și el atare tratament, cîndva și, previzibil, de către cei care vor veni. E ca în militărie.

Vorbeam de curînd de laudele adresate altcuiva de către Beldie. Era la mijloc, între stilul Ordean (deloc) și Lionăchescu (la greu...).

Altminteri rîndurile (există și o carte!)ultimului sînt extrem de utile...


... Conferă subiectului încă un ochi - chit că, infantil judecînd, îmi făcuse plăcere să mă cred singur la inima amicului Beldie...

Apropo de înclinațiile homosexuale ale acestuia și legat de afirmația precedentă cu inima, honni soit qui mal y pense. Nu am avut parte de apropouri din parte-i. Ba nici nu am avut idee de situațiune cîteva luni, nu știu cine în trenul de munte m-a lămurit. Nevasta altuia, Calista pe nume (descendent al fraților sinăieni), m-a întrebat de eventuale propuneri făcute...
Nu, Beldie îmi fu interesant din cu totul alte motive - vezi necrologul aproape de Săpînța pe care i l-am dedicat.


PS3 (Ordean egal PeSeuri...)
Nicolae Lionăchescu încheie undeva o intervenție cu formula: 
"Noi ne-am facut datoria!"
Interesant. 
Pe de o parte, pe mine mă doare în cot de Ideea datoriei... Poate și pentru c-am văzut, ca interesat de istorie, fluturată într-atît pastila, urmată de ce văd azi în România...
Ce vezi, bre/bă?
Un ceva, o realitate-și-atît. Care nu are treabă însă cu datoria de care pomenește N.L., chit că în sine îi dau voie să se adape la fîntîna ei...

Pastilele de genul acesta, chit că flutură pe steagu-i viitorul, universul, sublimul - pînă la urmă ajută o societate să treacă doar hopurile prezentului.

Pe de altă parte, intuiesc faptul că dl Leonăchescu nu pomenește de nebun formula în cauză... Pur și simplu a avut probabil de cîștigat de pe urma ei. Inclusiv pentru că îi permite să șadă, să doarmă mai comod.

Eu rămîn, la auzul ei, doar cu explozia: Datorie? Patriotism? Țară (strămoșească șamd)? Futu-vă...!!!
Eu, la firea mea cea păcătoasă, nu am avut vreun ce cîștig de la Operațiune.
Mi se va spune că societatea nu poate funcționa fără așa ceva.
Se poate. Dar de-aia are cap, de-aia e stat, să găsească formule de conviețuire, de negociere inclusiv cu de-ăi ca mine.

Să laud cu capul în țărînă vreo regină Maria (altminteri femeie plină de viață, de șarm), vreun Maniu ori Coposu - cînd simt, cînd știu în toți porii că erau oameni?
E treaba voastră să conviețuiți și cu cei ca mine.
Întîmplător sau ba, numărul celor mai greu de păcălit este în creștere. Înceată, dar sigură.
Mai pică așa inși spre suceli tradiționaliste la bătrînețe, dar asta nu schimbă fondul problemei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu