marți, 11 iunie 2013

/ UMAN, PSIHOLOGIE / Ajungînd finalmente la Djuvara și Țuțea



Intro
Nu reușesc și pace să părăsesc tărâmul unde mai-mare e unul, zis Principiul Plăcerii. Bineînțeles că aici unii dintre dumneavoastră se vor ține de burtă, de rîs: "Hă-hă, dar unde ai auzit matale că de acolo se poate și ieși? Bașca faptul că pe tărîmul vecin, al Necesității, iar nu plouă cu cîrnați - de chiu de vai matale poți privi în oglindă, iar în paralel să fugi cu ochii la vîrsta din actul de identitate...!".

Am început cu această mostră crasă de egocentrism pentru a înfiera cum un om oarecare, neputînd asuda ca toți ceilalți de pe ogorul muncii cinstite și oneste, se lansează în false savantlîcuri precum cele ce urmează.
Și nu a în stare, același aiurit, să-și găsească un job mai de Doamne ajută.


O afirmație a dlui Neagu Djuvara



Am nimerit penste un interviu al dlui Neagu Djuvara. În parte l-am bîrfit pe contul personal de Facebook, dar poate merită un ce și cum aici...

Interesant amestecul fațetelor noastre interioare...

La baza funcționării noastre - Americă de Americă! - șade hulitul mai sus principiu al Plăcerii. Al lui Simțit bine, chit că asta posedă legături strînse cu supraviețuirea.
Acea dorință primordială trimite, inclusiv lumea spălată, educată, pe două drumuri: unul al lui a da bine în societate, altul lui a ne resecta copilăreștile din interior.
Copilăreștile nefiind chiar un lucru de glumă, cum s-ar părea.

În oarece context.
Un domn la care ale cărui scrise nu am mai făcut trimitere în ultimele luni, psiholog Matei Georgescu, sfătuia (probabil luase și el ideea de la alții...) să privim cît mai des spre nevoile fundamentale care conduc un tip oarecare spre gestul de exterior cutare sau cutare...
Acele nevoi, dincolo de pita zilnică și acoperișul aferent deasupra capului, țin de siguranța existențială. Care se obține asigurîndu-te de sprijinul ori chiar respectul, admirația celorlalți, dar și executînd unele dorințe copilărești din noi.

Lungă expunere. Și dezlînată!


Dl Djuvara răspunde la un moment dat întrebării:

"Ce urâţi cel mai mult?
Nu sunt un om care urăşte, dar dacă mă întrebaţi cu tot dinadinsul vă pot spune că cel mai mult îl urăsc pe Ion Iliescu /.../ Fiindcă îi urăsc pe cei care fac rău ţării mele."

M-am frecat binișor la ochi la așa voroavă, mai ales că aici poți adăuga iute și realmente justificat: "Bă, da' prost e ăsta! Și ce-l mai slăvește sumedenie de netoți!"

Căci abia așteptăm să depistăm la careva semne de micime, pentru a da cu el de pămînt și a ne ridica olecuță pe noi astfel - altminteri satisfăcînd o cerere interioară dintre cele amintită mai sus: siguranța existențială via poziție socială.
(O să întrebați: "Ce poziție socială dobîndești mata astfel, bre?!", dar poate nu ați auzit, vorba unui clasic român, de vicleniile minții - dar drept îi că ele au ca țel de asemenea siguranța cu oricina, fie și iluzorie. )

Neagu D. cade acolo victimă unui copilărism ce apucă să iasă la suprafață.
Nu am stat să cercetez cu atenție dacă mai avu scăpări din acestea în luările domniei sale de atitudine, ori este un efect al actualei vîrste înaintate.

Vorba în cauză este a Copilului, dovedindu-se la ani lumină, dacă nu la antipozi de cele afirmate de orice istoric inteligent.

Nu o să mă agăț aici de ideea urii, pe care destui cîrcotași au purecat-o la Comentariile respectivului material de presă.
Eu aș puncta doar optica imaturului (e vorba strict de acea afirmație, în condițiile vîrstei, respectiv al construcției interioare de care aminteam). Cineva face rău... Or, sub soarele ăsta altminteri frumos, se tot face rău - căci așa e regula jocului, de la Dumnezeu sau de la Darwin încoace.
În același timp, este absolut normal să fii om, chiar dacă e vorba de un Moloh (iar îmi fuge mintea la drăcia aia din Matrix, episodul trei) alcătuit din milioane de ființe umane, recte cetățenii unei țări. Și, implicit, să te lași pradă instinctului de conservare. Care îți spune să încerci să supui/cotropești/ucizi pe celălalt.

Vei sări în sus aici că ce apologie a nenorocirii atitudinale fac aici, dar de fapt pur și simpu eu voi să știu peste ce fel de piele pun haina educației, a civilizației.

Cam așa deci cu popoarele.  Valabil și la al nostru. Ați văzut (chit că e de demult) cum s-a întins Burebista. Probabil doar frigul l-a oprit cu hotarul în Slovacia de azi. Mai spre casă, parcă nu Duca Vodă nu a zis nu să se extindă în Transnistria de mai tîrziu, după cum în 1913 șmecherii s-au repezit la vechi hrisoave de-ale lui Mircea cel Bătrînd doar de sanchi: pur și simplu ne ședea o pomană (destrămarea imperiului otoman) în drum și era păcat să nu luăm și noi o hălcuță. Eventual cu justificarea suplimentară: "Da' alții de cîte ori nu  a luat, dm'ne, dă la noi?!"
Deci cam aceasta e situațiunea.



Intervievatul din "România Liberă", probabil cu pragul spre copilărisme mai slăbit, lansează însă vorba cu facerea de rău.
Dl Djuvara nu produce părerea, destăinuirea cu pricina din motive de naționalism bățoșat, ci - zic eu, profanul - din rezonanță cu niște porniri infantile de altădată
Cutare ți-a făcut (mult) rău și nu-l uiți.
Eventual a făcut rău cuiva din universul tău mic, de copil, echivalent Țării.
Probabil un părinte.

Am pomenit deja mai sus că am toată înțelegerea pentru vorba dlui Djuvara. Aș mai divaga doar că ura cu pricina îmi pare semn că emitentul va fi și în viitor vulnerabil la o agresiune de acel gen. Poate pentru că e rana prea adîncă. Careva scăpat cît de cît întreg dintr-un traumatism relațional mai degrabă va zîmbi; "Abia-l aștept să mai vină o dată cu zmecheriile lui..." 
După cum, ura pe Iliescu este:
- nesemn că ar fi învățat ceva de la adversar...
- ... că și-ar recunoaște sieși erori în comportament, în acea înfruntare dramatică de altădată
- .. bașca alt infantilism, gros, că UN OM singur face totul. Asta părea doar copilului, cîndva...

Tot pe acolo, din plaja copilăriei, este iritarea că nu-i mai dau voie la o bibliotecă pariziană să consulte cutare carte, de acum 300 de ani, ci doar copia electronică.
"Sunt destul de frustrat, că, de exemplu la Biblioteca Naţională de la Paris, nu-ţi mai dă în mână cartea veche originală şi trebuie să citesc pe computer: este obositor pentru ochi şi  ştirbeşte elementul emoţional, fiindcă orice carte de acum 300 de ani are ea însăşi o poveste pasionantă şi adesea câte o dedicaţie către un personaj mare al istoriei. Pentru oricine scrie, emoţia literară este extrem de necesară. Un bun istoric, fără emoţia istoriei, nu poate scrie o carte bună..."

Nici o tresărire că acea carte are probleme... aritmetice, de genul n mîini frunzărind-o fie și elegant, duc la o degradare de proporția x! Contează doar că dumnealui trebuie să o simță, respectiv să-și scrie importantisimul op.
Oarecum, culmea este că tot observatorul de atari gesturi e luat de cîrcotaș și neam prost, deoarece noi, restul, avem nevoie de mituri consolatare - și uite iar ajungem la nevoia umană de siguranță... Că e cineva de treabă și fără greșeli printre dragii noștri...


Un subiect poate infinit mai de viață decît cel de mai sus este cel legat de faptul că dl Djuvara, cu 97 de ani altminteri pe buletin, se străduie să scrie un material sau altul. Cum așa ceva reclamă inclusiv documentare vizuală, pentru distinsul nostru istoric este o mare problemă, căci ochii nu prea-i mai funcționează.
Pun aici problema unde să ne oprim...
Da, nu am trecut pe la acea vîrstă, nu am fost totodată nici la doi pași de ea, de Moarte (ori oi fi fost și mă dau uitat, că prea mă joc cu conceptu'...), dar sentimentul meu este că barim merită încercat un nefăcut nimic, în perioada aceea de dinainte...
Cum zic, e propunerea mea, la fără frecvență pe deasupra. 
Căutînd poza de mai sus, am dat peste o imagine cu Țuțea, din faimoasa serie cu cipilică și pijama... Acesta era cu un pas în groapă și tot turuia teribil la prostii!
Bineînțeles este și aici de înțeles, de priceput de ce lucrurile se petrec astfel cu un vîrstnic oarecare și nu ca-n învățatele noastre despre viață.
De fapt sesizasem de ceva luni că mintea la cap este o himeră în cazul bătrînilor - o invenție socială, o regulă pe care societatea ar dori-o.



Egocentristă încheiere
Nu cred că observațiile mele de mai sus sînt prostioare, dimpotrivă. Dar e uman să te crezi, ulterior producerii / lansării lor tare deștept.
Mda, un mic cerc vicios, o Colină (vezi filmul cu Sean Connery), altminteri absolut naturală, căci așa vru Viața. Să te îmbeți o secundă cu ideea că e ceva de capul tău, apoi să-ți reamintești iute cîți bani face asta de fapt, sub soare. Și să zici diiii! celor doi cai de-ți poartă căruța...


PS1
Despre Țuțea cel amintit în titlu, vezi viitorul post - căci aș aglomera deja aici mintea cititorului...

PS2
Mi-am călcat ieri pe mai multe și i-am trimis lui Remus Cernea (ideea mi-a venit văzînd că plăcem amîndoi Cînticu cucuvelei, al lui Phoenix, postat pe Youtube) o propunere de colaborare. Am făcut-o și pentru c-am simțit (modest) lipsa unei minți ca a mea în recenta dispută Cernea cu conservatorii...
Bineînțeles că, mai spre seară, văzînd cum le merge mintea altora, prin editoriale gazetărești și nu numai, m-am retras rușinat din aceea idee...

Cred că plăcerea de căpătîi în viață este să faci un gest oarecare, ce inevitabil se va dovedi imperfect, apoi să mergi mai departe, spre viitorul gest imperfect... E ceva gargară, fanfaronadă aici - dar tot notez ideea!

Din același ciclu este și nebunia că poate vreodată observaii de viață și societate precum cele de mai sus vor fi publicate...
Ce, întru scrisă revoluționară, n-a fost tratată prima dată drept blasfemie?

Un comentariu:

  1. Neagu Djuvara exprima sentimentele oricarui roman care isi facea sperante legate de tzara asta in decembrie 1989.
    Personal am toata increderea ca voi trai sa il vad sucomband pe obiectul urii lui Djuvara, si sper ca va alege sa fie incinerat, pentru ca daca va avea mormant am sa ma pish acolo pina se face gaura in pamant.

    RăspundețiȘtergere