luni, 29 iulie 2013

/ GÎNDIRE / Un articol Cioran din 1940


Nimeresc întîmplător (îl laudă un domn aparte, despre care am mai pomenit aici, Saccsiv la nume) un articol de-al lui Emil Cioran, din vremea guvernării legionare.

link


Păi.
Din diverse motive, încercăm să fim, să ne simțim, să ne dăm importanți, valoroși.
Nu știu cît reușim, dar întrucît foamea de siguranță pe lumea asta (ea ne împinge la tendința pomenită mai sus) se cere încontinuu satisfăcută, ne apucăm inclusiv să ne dăm, să criticăm  semeni care au ajuns pe culmi ori par să fi ajuns.

Cam așa ar părea și observații de-ale subsemnatului Neica-nimeni legate de textul marelui gînditor.

Ceva însă nu e în regulă cu articolul cu pricina, cu altele asemenea ale autorului, dar și ale condeierilor care au vîslit prin aceeași apă.

Nu spun că materialul este de vreun fel sau altul, ci doar că incită teribil la a-i desluși dedesubturile.

Într-un fel vă las în aer cu așa afirmație...
Ceva asemănător am mai pățit la o conferință Dinu Mititeanu, la București. La fel mi se urnise adîncul.

Nu-mi dau seama ce trebuie să fie în mintea ta ca să afirmi, pentru a cita doar din startul materialului: "Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina..."

Nu știu dacă vorba lichelism tratează, rezonează, explică atitudinea.
Simt  că mai degrabă e la mijloc, în cazul lui Cioran cel puțin, o dorință de curvăsărie (îmi aleg atent cuvîntul!). În sensul acelei plăceri mioritice de care amintea un G. Călinescu, de a ne zvîrli cu fruntea în pulberea drumului, la ivirea stăpînului feudal.


Nu țin să dau de pămînt cu Cioran, mai exact cu acest gest al lui Cioran, dar e păcat de cîtă realitate (fie și nevăzută, adîncă) rămîne nedeslușită, necercetată aici.


O să spuneți cui prodest așa explorațiuneDa, poate fi un motiv pentru a nu răsuci prea tare bățul în, pardon!, rahat.

În paralel, deși e posibil să nu mă credeți, sînt foarte interesat să nu-mi pierd mintea, în sensul că dacă aș mirosi la vreun Ins Mare o scădere, o măgărie a acestuia ce-a scăpat observației altora. Asemenea constatări sînt puțin zis cuțite cu două tăișuri. Mamă, cît de sus poți cădea cînd lași adîncul să se creadă deștept și altele asemenea...

Nu spun că e ușor...
Orice achiziție de pricepere în viața asta e sănătos a fi dublată de modestie. Mai exact de conștiința faptului că sperioasele vieții nu dispar niciodată. Altfel, sindromul broaștei care s-a umflat mult-mult paște pe oricine.

Mă mai uit că oroarea insului comun de a vedea vreun Nume mare luat la refec  decurge poate și din teama - sinistră, a -  copilului că maturii, apropiații săi nu ar fi de încredere. De aici tendința de a te ridica precum o urgie, fără multă vorbă și gîndire, împotriva 'blasfemiatorului', care umblă la o cutie a Pandorei a cărei existență în preajmă este altminteri recunoscută... "Dar las-o bre, crucea mă-sii, închisă! Las-o, că avem destule pe cap..."


E interesant de văzut și ce e în mintea (vina e a mea că nu știu deja, că nu m-am adaptat la orice poate fi găsit acolo) a tot felul de zeloți, cei cu ferme înclinații legionare, totalitare.
N-am fost - Doamne-feri! - simpatizant comunist, dar (cu riscul de a fi subiectiv) idealiștii de pe acolo mi se părură heruvimi față de apologeții legionari. Privind asupra domeniului pe cît mă duce ignoranța, comuniștii parcă se străduiau să placă, bașca faptul că ofereau un rai ceva mai concret, aici pe pămînt. Mă refer la perioada lor de opoziție, de ne-putere. Mai amenințau și ăia un pic, de pildă burjuii, moșierii, dar barim puneau de serbări cîmpenești. Legionarii, naziștii preferau cele mistice, întrunirile în crucea nopții, cu făclii care mai degrabă accentuau sinistrul locului, al clipei.

Fără îndoială se va fi tratat asupra subiectului - și regret că nu mi-au căzut pînă acum în mînă asemenea cărți.

... Totodată, e de aflat, e de rezonat întru cunoaștere cu ce va fi fost în interiorul unui tip captivat de așa ceva... Al omului făcîndu-se preș în fața unui Codreanu... Reminiscențe din vremea cînd unul tăia și spînzura în trib, iar singura scăpare ne va fi fost solidarizarea, adorarea agresorului?


Textul lui Cioran, integral:

Profilul interior al Capitanului, vazut de Emil Cioran in 1940
Inainte de Corneliu Codreanu, Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant, n-aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina.
Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice. Pana si dispretul ni se parea un efort.
Tara nu ne putea fi o problema decat negativa. In cele mai necontrolate sperante, ii acordam o justificare de moment, ca unei farse reusite. Si Romania nu era mai mult decat o farsa reusita.
Te invarteai in aer liber, vacant de trecut si de prezent, indraznind dispretul dulce al lipsei de menire.
Biata tara, era o pauza vasta intre un inceput fara maretie si un posibil vag.
In noi, gemea viitorul. In unul, clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s-au intruchipat in el. Romania din putinta, se indrepta spre putere.
Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om, intr-o tara de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburatoare si n-am plecat niciodata de la el, fara sa simt acel suflu iremediabil, de rascruce, care insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice.
Capitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual roman. Capitanul nu era „destept”, Capitanul era profund.
Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.
Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din Soarta. Ele se plamadeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurilor.
Cand, in 1934, ii spuneam ce interesanta ar fi expunerea vietii lui, imi raspundea: „Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc”.
Acele ganduri au urzit rostul nostru. In ele respira natura si cerul. Si cand au pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s-a zguduit.
Corneliu Codreanu n-a pus problema Romaniei imediate, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problema in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul in respiratia zilnica a Romaniei. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel, nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa insufle absenta seculara, sa salveze, printr-o nebunie, inspirata si unica, imensul timp pierdut.
Patosul legionar este o expresie de reactiune in fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n-a excelat in lume decat prin consecventa in nefericire. Niciodata nu s-a dezmintit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendularea intre o amaraciune dizolvanta si o furie optimista.
Intr-un moment de descurajare, i-am spus Capitanului:
-„Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens in lume. Nu e niciun semn in trecutul ei care ar justifica vreo speranta”.
-„Ai dreptate”, mi-a raspuns. „Sunt totusi unele semne”.
-„Miscarea Legionara”, adaug eu.
Si atunci mi-a aratat in ce fel vedea el reinvierea virtutilor dace.
Si-am inteles ca intre daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilea inceput al Romaniei.
Capitanul a dat romanilor un rost. Inainte de el, romanul era numai roman, adica un material uman alcatuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un roman cu substanta, un roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o padure fanatica… Legionarul trebuie sa fie un om in care mandria sufera de insomnie.
Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o crunta inversunare. Este o deosebire de densitate sufleteasca.
Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea in sine pasiunea elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile in imediat si in vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere in lume, sprijinita pe un suflet de sfant. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare in care problema mantuirii sa mearga mana in mana cu gospodaria.
A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireductibilitati i-a pus el capat. Il interesa, in egala masura, organizarea unei cantine si problema pacatului, comertul si credinta. Nimeni nu trebuia sa uite:
Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.
Fiecare credea a-l intelege. El totusi, scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei. Insasi Miscarii i-a propus un mod de viata care intrece rezistenta romaneasca. A fost prea mare. Inclini uneori a crede ca el n-a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat, ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care cea mai increzatoare utopie nu le-ar fi putut banui.
Intr-o natie de slugi, el a introdus onoarea si intr-o turma fara vertebre, orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, intr-un anumit sens, si pe dusmani. Caci acestia, din lichele au devenit monstri. S-a [i-a] obligat la tarie, le-a impus un caracter in rau. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, daca maretia Capitanului n-ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii, daca i-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas in plus si trezeau gelozia Diavolului.
In preajma Capitanului, nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemarii. In cativa ani, Romania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasa-n urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta, in Balcani!
Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg intre Romania si Capitan, n-as fi ezitat o clipa.
Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singuratatea noastra, se ridica singuratatea Romaniei.
Niciun toc sa-l infig in cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent intre vii. Avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat? „De aici incolo, tara va fi condusa de un mort”, imi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si-a readus cerul deasupra Romaniei. (Emil Cioran, Conferinta la radio, 27 nov. 1940; „Glasul Stramosesc” (Sibiu), nr. 10, 15 dec. 1940).


Te freci la ochi. Nu știi - imaginîndu-ți scena - dacă să rîzi sau să plîngi:
"...Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului: 
-„Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens in lume. Nu e niciun semn in trecutul ei care ar justifica vreo speranta”. 
-„Ai dreptate”, mi-a raspuns. „Sunt totusi unele semne”. 
-„Miscarea Legionara”, adaug eu....."
(Asemenea construcții, aducînd în sine cu Vizirul plîngînd din pana lui Caracudi-Caragiale, duc cu gîndul la respectul pentru LeBon... Mai exact pentru grija ca materialul să corspundă priceperii celui mai tembel din mulțimea umană dată )


Bineînțeles că lui Cioran (îmi pare rău că trebuie s-o spun) toate angoasele i-au dispărut subit, atunci cînd - voi folosi o viorbă urîtă dar plastică - moartea i-a ajuns la cur , mai exact i-a gonit scurt din luminiș Pădurarul roșu, alias Ion Antonescu. Ce să mai spun de Occident, unde (după 1945, nu mai devreme) el și un Eliade nu mai știau cum s-o cotească. Precum făcătorii de late la băutură - porcăind tot cartierul, urinînd în văzul lumii pe garduri străine -, ce țineau a doua zi să dreagă busuiocul, mai ales că fusese anunțată și urma să vină deloc zîmbitoare poliția...
Urgent i-au dispărut toate cele de a căror gravitate cosmică nu putea dormi noaptea, iar ziua nu putea respira pînă nu încropea articole precum cel redat.
Spuneți-mi mie că-s rău, invidios și-alte alea, dar zău că treabă sănătoasă nu e cu cele pomenite...


PS

Apropo de eroism d-ăsta pînă ne dă pădurarul afară din pădure (vorba unui banc).

Nu mai știu cine (Marin Preda, "Delirul") spune că, la Jilava, Gavrilă Marinescu și-a întîmpinat asasinii cu înjurături, scaun-retevei în mînă și privindu-i, implicit, în față. Or raportul legist - văd în revista "Historia" - indică pătrunderi ale gloanțelor din spate, "postero-anterior". Abia proiectilele de grație, în cap, vin din față, cînd victima va fi fost prăbușită.






Un comentariu: