luni, 15 iulie 2013

/ UMAN, pe două paliere / Eee, tinerețe...


Mea culpa...: subiectul nu e dezbătut în stil clasic...

Nu știu alții cum sînt... Probabil foarte pe aproape, dar nu am informații certe...

În mintea subsemnatului, anumite melodii auzite în adolescență ori la prima tinerețe au un farmec teribil, rememorate azi..
Interesant... Un Yellow Submarine mă lasă cam rece, poate pentru că dulceața teribilă de mai tîrziu se leagă din principiu de adolescență, nu de vreo epocă anterioară.
Mda, pubertatea este totusi vîrsta putințelor limitate, care generează vise pe măsură - deci mititele ori măcar oneste (să nu le spun realiste...). Or ulterior, de pe la 14 ani încolo, natura se pare că secretă un drog care ne duce în ceruri.

Acum este, îndeobște, prima îndrăgostire. Diferită de simpatiile fie ele și tulburătoare, din anii precedenți.


Pe acest fond poate, melodiile trecute pe la urechi au picat altfel... Încă în copilărie, un In the Summertime al lui Mungo Jerry (îi drept că nu este o piesă al naibii de serioasă) era în anul cutare doar un refren de fluierat de la balcon către cogeneri. Idem vreun How do you do?, al lui Mouth and McNeil. Peste un an numai, lucrurile s-au schimbat, pornindu-se în jur o ploaie rară dar cu flori nemaipomenite. Flori de rai.
Nu pic aici în poezie, pur și simplu așa am putut traduce momentul, situația de atunci...

Deja de acum acordurile din jur pică altfel! Pe principiul dragostea face (pînă și măgarii) să danseze, poate merge nemaipomenit la inimă și un Mihai Constantinescu: "La marginea pădurii / O clipă m-am oprit...". Asta pentru că s-a întîmplat să circule prin aer, la vremea pragului de 15 ani... Nu era bineînțeles singura bucată, dar așa ceva ieșea din megafoane, ale ștrandui din Amara de pildă (avea să mai treacă nu pic pînă la moda Mării, și mult pînă la moda Ibiza - a altora!).
Na,  c-am amnezie de alte piese ale acelui an (nu sun care, ca să nu vă sparii de bătrînețea naratorului!). Peste un an, tot acolo în prăfuit și torid Bărăgan, vin "Beautiful Sunday" (Daniel Boone) ori "Paroles, paroles" (Dalida, Delon). Suzi Quatro! Între multe-multe altele.
La București, în seara unui început de iulie, aud prima dată, din depărtare, din Gary Glitter. pe aceeași stradă Sachelarie Visarion, la cîteva sute de metri distanță, un chef ne-o face cunoscută pe Janis Joplin.

În paralel, căci se poartă, respectiv așa e de cînd lumea acea vîrstă, notăm de jor pe caietele școlare nume de formații - c-așa  am văzut la cei mai mari... Cine și ce cîntă aceia nu avem de cele mai multe ori idee.


O paranteză, căci ideea este poate utilă.Sînt bucureștean de Piața Iancului pînă la mutatul de peste cîteva săptămîni...). Poate nu am fost eu suficient de atent, poate da, dar în mediul acela s-a viețuit cu muzică bună. Nu sun că eu m-am înghesuit, dar din principiu lucrurile erau dictate de clasamentele Bilboard, de "Metronomul" Europei Libere ori de ce se obținea de la o secție audio (pe unde nu am dat, dar știu că exista) a Bibliotecii americane, cea din strada Alexandru Sahia - actualmente Dimitrie Gerota.De populară ne feream. Nu știu dacă era snobism, cît ceva străin. Este și motivul pentru care, luînd cu mine niște piease de profil, ca să fac plăcere unor gazde din Ardeal, am aflat că populara e de mai multe feluri, de pildă pe provincii.Fără îndoială am trăit într-un cocoon, căci abia prin 1991 am auzit piesele lumpen, a la "Cenușăreaso!"Cam astupat mă recunosc și ulterior, o vreme, ori realmente societatea românească tînără a devenit interesată de piese autohtone la un 1998, cînd auzeai "Vara" lui Genius inclusiv din creasta Pietrei Craiului. Difuzarele fiind la Plaiul Foii, la cabană.
Cum va fi fost realitatea nu știu exact, este poate de studiat.
Dar eu mă bucur că am trăit în acel mediu, oarecum cosmopolit. Căci am deschis ochii pe muzică bună. Nu spun că asta asigură succesul în viață ori chiar nemurirea... Dar am impresia, greșită sau nu, că cine ascultă piese lejere la 20 de ani nu mai ascultă deloc la vîrsta a treia, în cel mai bun caz este entuziasmat (cu lacrimă în col'ul ochiului) de invitarea Mirabelei Dauer la vreo emisiune din 2010. 

Chestia asta  cu rezonanța minunea tinereții - muzica momentului cred că a ținut la foc mare cam pînă la taman 33 de ani. A fost vorba atunci de "Lambada", cu precizarea că locul și compania au fost nemaipomenite. Piatra Craiului, gura de rai din preajma "Garofiței", mai exact.
Mai fură ele cîte ceva ulterior, dar gata - zeița tinereții s-a dus să se machieze pentru vreo viitoare existență a noastră (zic la mișto, deoarece nu cred...).

În tot răstimpul anilor frumoși (în felul lor, ca să nu prejudiciez pe cei de azi), am beneficiat de scule pentru înregistrat sunetul, melodiile mai exact. Domeniul nu era perfect, în sensul că nu ai precum azi un mp3 giugiuc și iute înlocuibil, pe o incintă care să cuprindă vreo cinci mii - să zicem - de melodii. Era un pic mai complicată procurarea bucăților, după cum problemă era și păstrarea, pe benzile magnetice (totusi doar lumea bună avea discuri de valoare - nouă ne pica doar din an în paște și stăteam cu gura căscată două zile ori mai mult: "Mai pune, bă, și tu discul ăla cu...")
Teoretic, așa aveai acces la bucățile tinereeețiiii, dar îm problemă intervin de acum două lucruri. Magnetofonul se mai și strică, după cum te iei cu alte treburi, ca tot omul cu copii, serviciu, eventual divertisment ponderat, pe măsura vîrstei atinse. Intervine aici și politica, acaparatoarea politică postdecembristă...

Și uite-așa te trezești la un 1998 fără mai nimic din melodiile ce înfiorau nemaipomenit cîndva, iar pe cale de consecință (a amintirii...) o fac vag și în prezent... Dar au apărut la îndemîna tuturor walkman-ele, acele casetofoane foarte portabile. Cum nu mai ai nimic, ești bucuros cînd capeți și poți copia - să spunem - "Cei ce ne-au dat nume" al lui Phoenix. O situație de-a dreptul de poveste este cînd un cumnat calculat mai are casete din vremea liceului... Aur! "American Woman" al "Guess Who" (cel de atunci, înțeleg că există unul - autohton chiar - și azi).
"Negru Vodă" poate părea azi desuet, fie și prin simplitatea sunetului. Dar nu-mi voi lua la șuturi adîncul dacă el tresare și acum aparte...Uf, a gestiona părțile sufletului, inclusiv aceea a prezentului de 56 de ani - başca acea premonitorie, privind viitorul cel nu tocmai breaz... Cred că sănătos este de gestionat situația, cu pretenții mai reduse... Bănui în context că e lumea plină de tipi, între patru pereți, care beau ceva ca să simtă ca altădată o piesă ori alta... Nu e chiar o treabă... E bine de înțeles că vremurile alea fură, minunate, dar azi e altfel, e altceva... Abia acceptînd situația viața îți oferă un pahar mare și de vin bun.Zic și eu...
Este de notat însă că șarmul aparține, și aici, la ce nu ai ori nu au ai demonetizat prin folosință îndelungată. Deci, după un timp, se ducea binișor din șarmul bucăților cu pricina (cele redescoperite).
Din fericire, descopereai altele, favorizat de multitudinea posturilor de radio.

Nici azi nu s-a epuizat mina de bucăți muzicale ce duc sufletul spre vremurile cu drog vital de altădată... (Eu nu-mi fac mari iluzii, respectiv ucid corola de minuni al lumii: pur și simplu la acea vîrstă specia face a ne fi secretat un ceva plăcut, de aici încîntarea, dar și faimosul sentiment că lumea e a mea!) .

Ideea unui post precum cel de aici mi-a venit descoperind discografia Donna Summer.... Mmmm... Petrecerile, discuțiile de la 20 de ani (nu-mi pierd însă nici capul...: Mamă, ce șuturi în fund am luat de la viață atunci... M-a lăsat pentru prima dată prietena. Contactul cu realitatea profesională. Insuccese la alte dudui. Șamd)... I feel Love... Dar și Kraftwerk - lista e foarte lungă.

Donna Summer este legată (alături de altele...) de venirea minunată în viața-mi a Marianei. "C'est beau, lorsque quelqu'un vous aime", spuneau Cocteau și Gabin (pomenesc ultima bucată ca reper delicios-filosofic, nu legată de vreun set de săruturi de la 21 de ani).


Bon.
Mă bucur să descopăr că mai îs melodii de descoperit. Am dat de un Demis Roussos, probabil nemaiauzită - acea piesă - de patru decenii.
Bineînțeles, în paralel este de găsit plăcere (iar asta se pregătește, dn principiu, acceptînd și dureroasele, plictisoasele, ternele vieții) și în altele, mai exact în alte muzici - chit că nu poți să ceri acestora șarmul înaintașelor...
Dar tot e mai bine decît deloc.
(Îh, ce urîtă e senectutea care s-a stors în exces de plăcere! Attention, să nu facem la fel!)


Tot bon.
Iar aici e oarecum altă poveste, alt unghi asupra vieții.
Am nimerit și un album de asemenea cheri altădată. Primul al grupului Glitter Band. Urmăream programul radiourilor (trei la număr) de stat din anii 75. Ziua cutare, ora cutare, e GB. Din alte părți, cel puțin un imperfect ca mine nu avea de unde lua (eventual plătea mult la un centru al cooperativei Radio Progres, la Piaţa Kogălniceanu)... Așa că aștepta peste zile fascinanta difuzare. Și în ziua respectivă venea cu grijă să nu întîrzie, după cum își asigura un bandă nouă de magnetofon, pe care o înregistra la viteză mare, pentru calitate bună a sunetului.
Nu v-aș fi relatat astea (nici cele de mai sus!) doar din nostalgie.
Am descoperit acum albumul cu pricina - din care la 1975 realizatorii radio ofereau două calupuri de cîte trei melodie, alternînd cu Focus.

Dincolo de gestionarea situației ("O să mori, bă, cu atîta control!"), a amestecului foc - apă dintre amintirea nemaipomenit și regretul că se duse, m-a dus apa pe YouTube.
Și aproape m-am speriat!
Mamă, ce capcană! Ori ce parșivenie a vieții...

Te aruncă în viață cu un ceva pe care nu știi cum să-l mai saturi.
Vrei să fii cineva, doar doar s-o mai tempera (dincolo de floricelele aparenței strălucitoare) golul existențial. În cazul tipilor cu pricina, dar și al apropiatului lor Gary G., viața îi suie la un moment dat în top.
Pfuuu... E ca în visele alea unde bei și nu-ți trece setea. Cred că nici nu au apucat să guste momentul de glorie, căci un drac i-a împins să vrea mai mult. Nici nu mai contează dacă au apucat să atingă noul prag (să activeze fără - clar - charismaticul Gary Glitter), cert este că lumea - auditoriul (care nu s-a căsătorit între timp) s-a îndreptat spre alții. De acolo a început calvarul, propriu probabil la nenumărați oameni de scenă, de cînd lumea.

Viaţa i-a învățat prost, cu acele culmi, și toată existența lor s-au zbătut să revină acolo (așa le cerea adîncul, cel doritor să domolească angoasa de trăitor sub soare). Chit că nu mai aveau cum să ajung din nou sub marile reflectoare...
Alergînd, vorba lui JJ Rousseau, după cele ce fug, le-a scăpat și pregătirea, acceptarea a ceea ce rămînea.

Nu fac o tragedie (țîțîind de pildă din buze), mai exact sper că nu vor fi picat în alcoolism din acea situație. dar eu unul găsesc aiurea ca, la 60 de ani și chit că te ții mai bine fizic, să zdrăngăni acordurile care, în ce te privește, s-au dus demult.


O apreciez pe Greta Garbo, care la un moment dat a spus stop - și oprită a rămas cariera ei în cinema.
Asemănător au procedat cei de la Abba, fără să fie, probabil, singurii...

PS
Neașteptat: un leșinat după plăcere ca Alain Delon a ajuns la 70 de ani... O Dalida - aparent mai echilibrată - s-a sinucis pe la 45...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu