miercuri, 10 iulie 2013

/ SOCIAL, UMAN / Din jur, fie și cel istoric


Egocentric, dar sanitarmente necesar: 
În dorința de a publica observații precum cele de mai jos, să fim atenți: 
- ideile să nu decurgă excesiv din vreo invidie 
- să nu umfle fals imaginea de sine - "Io-s mai tare ca ăia, că uite cum ei greșește, dar eu nu!"


I


Mers cu Doamna prin urbe.
Statuie pe un bulevard central. A lui Dimitrie Cantemir.
Poate aprecierea mea pleacă din Gică Contra. Dar, la o adică, poate și așa postură e necesară, la un alt exces...
(Acel exces este util socialmente, căci masele se simt mai bine așa ori barim fac mai frumos în țarcul existențial.)
Cantemir va fi fost un învățat cu activitate apreciabilă.
Ok.
Ca om politic, s-a raliat cu Petru cel Mare.
Nu spun că trebuia să simtă de-atunci ce vor deveni Muscalii, peste un secol (cind ne-au hăpăit Basarabia). Nici că e obligatoriu să ai succes, în viață. Dar rămas-a faptul că demersul, opțiunea sa au fost urmate de eșec, consființit la Stănilești-Prut (1711). 
Iar așa ceva se asumă, chit că în istorie bafta umblă de capul ei, cu rezultat o apropiere acută între agonie și extaz. Cu efecte diametral opuse, de pildă în cazurile lui Ionel Brătianu și Ion Antonescu.

Deci, la capitolul rezultatele muncii, Cantemir a căzut.


Apoi.
Respectivul a scris cel puțin o lucrare valorosă la Constantinopol. Unde era zălog, ca fiu al domnitorului Constantin Cantemir, ca să nu facă acela abateri de la linia Țarigradului.
Apoi, D.C. urmează în continuarea regula jocului (otoman), ajungînd domnitor, în 1710. După care o sucește, cu dușmanul.
(Bineînțeles că aici se pot fabrica argumente glorioase, dar dincolo de toate este cheful de a conduce - feudalmente, adică autocrat - un regat independent. Și nu vasal, unde stai cu grija postului, dar și a capului pe umeri.)

Da, politica e arta tuturor posibilităților. Și, în general sub soare, doar boul e consecvent.
Dar nu am cum să ignor (eu, un oarecare de la 2013) gestul.

Totuși, înțeleg că eroi nu fură prin istoria noastră, din simplul motiv pentru că nu se putea: între oameni, nu poți urca decît spre vîrful piramidei sociale decît fiind ca ei, ba chiar mai lipsit de scrupule decît păcătoșii de rînd. 
Iar în paralel este nevoie de mituri, precum cine știe ce lucrături tehnice țin laolaltă un mal de nisip.
Așa că-l facem de statuie pe un Dimitrie Cantemir.
(Apropo, statuia-l artă după look-ul ulterior Stănileștilor, cel de la Berlin probabil. Căci nu se cădea să-i vedem oportunismul vestimentar anterior, de la Stambul, poate și din dulcele Ieși.)

Interesant tratamentul aplicat celui pomenit!
În anii '50, era ținut destul de sus de oficialitățile române, ca fiind dintre primii care au apreciat nemaipomenitele calități ale rușilor. El nu pică însă în dizgrație după venirea lui Ceaușescu, care - dacă mai țin eu minte exact - schimbă el - nu Gh. Gh.- Dej - denumirea Magistralei (rutiere bucureștene) nord-sud în bulevardul Dimitrie Cantemir.
E posibil ca discreta dar continua-i prezență sub refectoarele urbane să se datoreze caracterului său, de intelectual totuși. Proletcultiștii nu l-au putut sui prea sus, inclusiv pentru că nu rezonau cu opera cantemirului, după cum național-comuniștii care l-au recuperat nu aveau nici ei ce să citeze la gros, bașca faptul că nu prea rezonau.
Iar după Revoluție nu a avut vreo dizgrație pentru că nu avusese (peste secoli) colaboraționisme prea grosiere. Era mitul sau barim semimitul perfect. Chit că, fără îndoială, praful o fi depus la greu în ungherul unei societatea românească îi ține dosarul de cadre...


II

Cineva, amic bun altminteri, mi-a lăudat azi pe cei care, în interbelicul românesc, luptau între altele împotriva unei corupții sinistre. Și au militat  inclusiv susținînd un Corneliu Codreanu.
Degeaba îi spun amicului că, fie și în acel moment de imaturitate, se știa de ceva decenii - la noi barim - de tipul uman Coriolan Drăgănescu. Adică, dacă îl puneai pe revoltat în locul îmbuibatului prin șpagă și toate cele, păi șansele ca noul venit să se aștearnă la aceeași treabă erau ridicate. Pot argumenta de ce, de-i cazul...

Poate fi deschisă aici o discuție amplă, pe ideea Cît să trecem cu vederea unor înaintași, care la un moment dat nu loviseră pragul de sus de tot atîtea ori cît exemplarele care le-au succedat în istorie. Deci nu aveau de unde știi ce se va alege, cum va evolua o mișcare precum cea legionară, să spunem.

E posibil să mi se spună, în urma argumentației de mai jos, că voi prea mult de la oameni...

Am mai citat - legat ce e drept de un subiect montan -  de un articol din anii 30 al lui Mircea Eliade. Titrat frumos, ca între zmecheri: "Mi-e foame!". Lui Eliade îi era foame, iar noi nu aflasem că este de fapt un Ladima...
Acolo (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936, apud Zigu Ornea), condeierul plîngea că intelectualii generaiei sale nu-s chemați în fruntea bucatelor:


" În iunie 1936, acelaşi Mircea Eliade a întocmit, într-un articol, un tablou al situaţiei materiale a exponenţilor noii generaţii (vreo 23 la număr), indicând şi gradul lor de ocupare (ca să utilizăm un termen de ordin statistic).
Cel mai bine plasat era M. Vulcănescu, cu 20.000 lei lunar în calitate de director al Vămilor. Trei erau asistenţi universitari (Eliade, Gh. Ţiţeica, Radu Gyr, între 5.000-8.000 lei lunar), unul era profesor de liceu (Anton Holban), unul era medic (Ion Biberi), unul avocat (Emil Gulian), altul (M. Sebastian) secretar de avocat. C. Noica, Al. Elian, Emil Cioran, Ernest Bernea n-aveau post, deci, nici leafă. Cei mai mulţi erau publicişti şi, după calculele lui Eliade, nu scoteau pe lună mai mult de 6.000 lei lunar. Şi, la sfârşit, insera această judecată acuzatoare: "Dacă Al. Elian sau C. Noica ar fi trăit la 1900 - ar fi fost chemaţi direct la catedre, cum au fost chemaţi d-nii Demostene Russo şi P. P. Negulescu. Nu e deloc de mirare că într-un stat reacţionar şi gherontocrat ca al nostru tinerii să ducă viaţa de mizerii pe care o duc. Nu e de mirare dar e de plâns... Asta în timp ce lumea se lasă condusă de energiile tinerilor şi de valorile spirituale pe care tot un om de ştiinţă, un filozof şi un artist le creează. Câte revoluţii trebuie să facem ca să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacţionară?" (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936.)
Şomajul intelectual era o grea năpastă, îi lovise şi pe cei mai străluciţi dintre tinerii intelectuali ai vremii. Avea dreptate Eliade, în timpuri aurorale şi-ar fi găsit de îndată posturi şi catedre universitare. N-a fost Maiorescu profesor universitar la 23 de ani şi rector la 24 (asta în 1863-l864)?N-a devenit P. P. Negulescu, în 1893, fără doctorat, conferenţiar de filozofie (profesor titular în 1896) - datorită influenţei decise a lui Maiorescu la Universitatea din Iaşi, iar Mihail Dragomirescu, în acelaşi an şi în aceleaşi condiţii, conferenţiar de estetică la Universitatea din Bucureşti?..."

Eu aș lua apărarea (paradoxal, mă tratez deseori de ticălos, deși sînt de multe ori avocat al personajelor pe care le critic...) oamenilor gîndind precum mai sus: Statul să ne dea!... O fi fost obiceiul prea înrădăcinat în epocă. În istoria noastră.
Totuși însă!...
Iar de aici e bine să vedem ce înțelegem prin intelectual.
Mda...
Zic acest Mda... realizînd că eu confund intelectualul cu înțeleptul...

Cred că intelectualul este tipul, dotat cu incontestabil simț de observație, care alcătuiește o creație oarecare, DE PUS ÎN PREAJMA MAJORITĂȚII CELEI MAI PUȚIN DESTUPATE decît 'telectualul.
Mai exact, oricît de savante ar fi creațiile unui cărturar, el nu va avea succes dacă se depărtează prea tare de gusturile majorității.
Concluzionînd un pic, intelectualul șade totuși cam pe același palier cu pălmașii.

Am sentimentul că un intelectual jonglează mai mult decît frumos cu noțiuni, citate, trimiteri, alambicări. Dar se împiedică atunci cînd îl pui să judece pornind de la relativitatea lucrurilor.
Adicătele, e totuși de așteptat ca la un 1900 lucrurile să fie precum cele din 1930 (să spunem). Dacă nu lucru era posibil la anul N, teamă mi-i că nu-i deloc obligatoriu ca acel megagrup să funcționeze la fel la momentul N+30.

Totodată.
Și apropo de înregimentarea masivă a unei mari părți a intelectualității românești la Legiune. Chiar nu știi, din istoria serioasă, că niciunde nu a curs lapte și miere?omul e om, oricînd, oriunde?
Iar în același timp, chiar nu miroși demagogia, respectiv construcțiile false din discursurile, din gesturile unui Codreanu? Și chiar nu vezi că același ia gîtul cuiva care l-a atacat, totuși, doar cu vorba (Mihai Stelescu)?

Personal am sentimentul că toate acele minți strălucite fură totuși omeni, care aveau dorul traiului (mai / foarte) bun. Pe care l-au vînat conform dotării personale, respectiv cererii de pe piață - aceea unde se comercializau bunurile.


În paralel, înțelepții nu-s primiți în urbe, pentru că cer oamenilor de rînd să fie altfel decît sînt... În plus, deseori distrug acelorași visele, refugiile roze, iluziile cele atît de necesare umbletului prin viață...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu