sâmbătă, 6 iulie 2013

/ UMAN, DRAMĂ / Nașterea ideilor


I


Cît de sinistre sînt acele idei care apucă să spargă ușa ne-voiei... Parcă-s copilul nou-născut, cel cu joaie, sînge, buric penibil (asta dacă ai apucat să-l tai...). Ce urît e, ce de nelăudat ești cu el...
Ne speriem, ne jenăm întîi noi înșine de asemenea scăpate gînduri. Apoi, musafir tot mai vechi pe veranda Casei personale, devin suportabile. Ba chiar prieteni. Finalmente ajungem să le comunicăm și altora, mulți sau puțini...

Să fie aproape un an. Mi s-a părut mie, poate din simpla dorință de comunicare, de descărcare, că un subiect de vorbit, de dezbătut, de luat în atenție este regresul pe linie montană. De obicei doar scriem entuziaști cum am venit noi cu grădinița la Sinaia, apoi cu liceul - ce împiedicați, neștiutori și imprudenți eram pe atunci... Iar apoi cum am devenit montaniarzi nemaipomeniți, cățărători valoroși, îndraăzneți de poveste.

Îmi cer scuze anticipat pentru disconfort!
... După aceea, chit că nu imediat, vine și o perioadă de dat înapoi, de regres. Despre ea nu scrie nimeni, nu se laudă nimeni, cel mult cineva (familist, vreo doi copii) suspină că nu mai are timp... Nu spune că nu îl mai ține aia sau aia ori că, mai rău, coclaurii nu-l mai gîghilă plăcut ca altădată...
Așa ceva nu se spune.
Pentru că, pe de o parte, cădem noi prost în ochii semenilor - care îndeobște penalizează (de cele mai multe ori cu satisfacție) ideea de insucces... 
Apoi, regresul este un ceva care indispune societatea, acel monstru tip mers pe bicicletă, pe care îl ține în viață doar pedalatul prin vînare perpetuă plăcere, via exces. Prin viață la pătrat...


Într-adevăr (fără să am pretenția unor lecturi nesfîrșite), un N. Baticu nu s-a jenat să-și puncteze retrogradarea de la pereți la văi, iar apoi la potecă. Ce e drept, nu a insistat asupra trăirilor din acest proces.Hm... Baticu, lîngă Biserica Amzei. Așteptam autocarul de care ni se vorbise că va duce întristata adunare la Belu (murise Șerban Țițeica). Din curtea lăcașului, ieșea Ion C. Un mers de marionetă, urmare a problemelor articulare probabil. "Ce ți-e și cu omul...", nu s-a jenat Baticu să mărturisească tînărului interlocutor, adică eu - numărînd pe atunci vreo 28 de toamne.
Fac ce fac și ajuns cu relatări din acest post în curtea lui Baticu! Tot spre un tînăr (iar eu...) era și mărturisirea că se spovedise, respectiv că era conștient de limitele fizice ale motorașului. A mai trăit 15 ani. Să poți vorbi de așa ceva e semn de interior poate solid - mă laud...

Mda, și așa cu datul înapoi...
Neplăcutul decurge, de anticipat, din comparația pe care o faci inevitabil cu anii de altădată... Dar și din incomodul mișcării, mai ales la coborîș (la urcuș, dacă nu-ți place ceva, stai... Descenta te duce însă într-una... 
Asemenea clipe nu-s permanente, există ture și ture... Iar antrenamentul contează enorm...


Alte momente de care fugim sînt acelea de mare disconfort... Am tras la un moment dat un rapel la Tunelul Crestei Picăturii, nefiind sigur de piton. Pfiu! Sau neplăcutul simțit la ultima trecere pe la Puntea Urzicii. E un ceva teribil, de netrecut pe hîrtie. Un ceva din  coșul pieptului se tulbură teribil, în rezonanță cu lumea cealaltă, moartă, pe care o som'i în hăul de dedesubt al canionului Urzicii.

Ce-i drept, a nu fugi de asemenea stări inconturnabile oferă, se pare, o sensibilitate sporită la plăcutul locurilor, al turelor în abrupt - neîntîlnit în prima tinerețe!... Atunci, plăcerea incontestabil nemaipomenită se ducea undeva direct în adînc... Într-un fel, era ca și cum ai fi simțit urcatul la cap al vinului, nu și buchetul, culoarea, bașca mîna pe a partenerei, în restaurantul liniștit...



II


Mda, subiectele delicate...
Ca unul care mai jonglează cu ideea de sinucidere, mă gîndesc cum o fi atunci... Cînd e de trecu spre Dincolo. Mda, Necunoscutul cel mare, cel gol de tot de informație... Mai ales pentru cel care încearcă voluntar acea ușă, cred că e al naibii de neplăcut cînd ajungi în față cu acel loc gol de tot de știința ori previziunea ta. Și mai teribil cred că e cînd realizezi că nu mai poți da înapoi...
În paralel, în acest stadiu, m-am gîndit (apropo de a nu mai putea da înapoi) ce-o fi fost în sufletul Corinei... Cătălin Crețu parcă, iese din traseul Lespezilor și ajunge lîngă corpul ei... Nu mai era nimic de făcut... Am tradus de aici că viața nu plecase de tot. Femeia era în trecerea asta lipsită de return...
Da, o prietenă Tati mi-a vorbit de coma care însoțește cele mai multe dintre aceste plecări (la o adică e logic, din mai multe puncte de vedere). Dar uite-așa (tot) am eu curiozitatea bolnavă - cum, epitetele pot fi mai dure?! - ce e, cum e acolo...

Ori un Paul Palade, după berbeleacul fatal de sub Ultima Secii (săritoare de deasupra Streșinei)...




Pe de altă parte, eu croșetez savant aici, dar în fața unui asemenea corp (mort plus răni) cred că aș da binișor în bîlbîială...

Pornind de la acestea..., nu pot decît ă mă bucur că nu am avut probleme la munte vreme de ceva decenii, după cum nici amici în respectivele ture personale (poate am mai scris, dar m-a îngrozit ideea de a comunica rudelor, înțelegeți ce vreau să spun...).
Da, am avut baftă în ale muntelui...


Prin preajmă, ca să vă oripilez - dar și vaccinez - pînă la capăt...
Sînt de două zile bunic.
În curtea maternității Filantropia, pun țara la oarece cale cu fiul-tată. În preajmă, pe o peluză, semne de oarece sfadă între păsări. O cioară lovise o vrabie. Era mai mult, mai tragic, mai natural de atît... O lovise țintit și urma s-o mănînce. A început să smulgă din mica înaripată imediat, întreruptă fiind de o altă vrăbiuță, care încerca să-și salveze surata. Greața aia mare și-a luat victima în gheare (poate s-a temut de alte... ciori să nu-i vină la festin) și a grăbit spre o streașină, urmată de vrăbiuța disperată de soarta prietenei/fiicei...
Gabi, fiul, e și el mai sesibilos, ca mine. Ne-am uitat unul la altul siderat-îngroziți... Naturlich, sentimentul s-a extins în suflet, pe ideea că oricînd ne poate surveni așa ceva...

M-am străduit să nu fug de idee.


La bunicire:



Mai bine să apară în poză o falsă fioroșenie, decît labilitatea...

Mai jos, amorul de acum 35 de ani... Da, fata aceea care, într-o zi de toamnă, mă fascina cîndva pe Valea Albă...
Se duse. Nu-i bai.




III


Aaaa, era să uit esențialul.
Am niște probleme, întrucîtva pomenite de curînd (ah, egocentriștii, ah imaturii ăștia, cred că doar ei eu!).
Ș-am simțit brusc nevoia de afecțiune dinspre parteneră. Ba și din alte părți - căci și aici este ca în zisa despre sulă: "nu știe carte".  
Ș-am realizat brusc, teoretic inversînd polii, că care-ar fi problema dacă aș ridica două degete și aș spune - chit că nu urbi et orbi... "Domne, am probleme de lipsă de afecțiune, de îmbrățișare, de reconfort". Și punct, în sensul că informez și atît, nu cerșesc - chit că nici așa ceva nu ar fi sfîrșit de lume de s-ar produce (bănuiesc faptul că ăilalți, trecătorii, ar fi infinit mai șocați dacă ai debita așa discurs la coțul străzii).
Paradoxal poate, abia după faza asta - a gîndului de o declarație c-am nevoie de afecțiune - a fost tras un alt stadiu: să-mi spun și mie asta. ȘI mai ales să-mi spun, cît se poate de concret, ce aș dori.
Și cum arată, în suflet, lipsa de afecțiune (na, că îi repet sfîntul nume!). Plus o anticipare, cam cum o fi / va fi satisfacerea Ei...

Na, că iar săr...
Porcosul din mine frecventează un site deocheat. Cu domni. Acolo, frații își expun la greu ori penisul, ori popoul.
... N-ați închis computerul, nu l-ați zvîrlit la 15 poștie? Bun! Ș-am realizat că stau, totuși, binișor. Și eu sînt obsedat de-ale sexului, dar fie și pentru c-am mai lecturat unele lucruri, știu că El, Sexu', acoperă cam deseori alte lipsuri. Ejacularea, orgasmul înlocuiește uneori sau deseori mîngîierea persoanei dragi/în care ai încredere.
Erosul, cred, e sănătos să privească barim tot corpul, iar în palier separat atingerile, ba chiar rezonanța cu altul.
De aceea am privit cu oarece milă tipii cei cu pozele, respectiv cu mesaje directe, ar face aia sau aia, ca între două corpuri ce nu vor să părăsească paltoanele în timpul copulării...


Mda, recunoașterile de hibe...
Un Trăistaru, într-o gazetă de zi și nu știu cît de la mișto, vorbea că nu se jenează de masturbare... E tare, majoritatea oamenilor jenîndu-se îngrozitor să recunoască asemenea sport intim...
Dar nu asta voiam să spun, ci despre a recunoaște că ești un ratat, că nu ai făcut nimic în viață. Calm și privind în ochi pe cel gata să batjocorească un asemenea tip cică de rahat.
După care să-ți continui drumul în viață, neștiutor de ce va mai apărea...


Vis recent...
Plec din Brașov, inițial cu trenul.
Nu știu încotro. Parcă o ia spre.... Ba nu! E spre Tîrgu Mureș - ce bine! Nu o ia nici într-acolo, ci face un cot de 180 grade, pentru a traversa apoi tot orașul, apoi luînd-o unde are el (secretă...) treabă.


Să închei distins...






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu