miercuri, 3 iulie 2013

/ UMAN, DRAMĂ / Optici (ce sec, ba chiar optimist sună!)



Trec printr-o pasă proastă, prima, poci spune!


Nu m-am documentat prea mult asupra acestui gen de clipe din viaţa cuiva, dar probabil el decurge şi din sentimentul lui a te zbate degeaba.
Bun  (ce şcoală posed, cum am eu grijă să nu depăşească tensiunea expunerii un anumit nivel...)

Aş minţi să nu recunosc  - chit că  veţi da LOL-uri mari - că mi-aş fi dorit reacţii ceva mai măricele (dacă se poate şi pozitive) de la scrierile-mi pe acest blog.
Dar n-au fost...
Deşi, dacă se produceau tot felul de înneguraţi agresivi (aş minţi să spun că n-aş fi sensibil, marcabil), era mai bine?

Am pe ţeavă un post prost, despre cum i-o fi omului cînd e pe ducă. Asta pentru că, deocamdată, acele momente mă sperie ş.a., aşa căî bietel-mi gînduri de ducă rămîn doar gînduri...

Iar bon.
Şi mai departe.

Am primit azi un mesaj de la un cunoscut alpinist de-al nostru, umblător prin Himalaya.
Zis-am, la vederea scriselor lui spre subsemnatul, că nu văd bine...
E, Horia ţine să-mi mulţumească pentru scrise aici, de acum trei ani.
Sînt mirat (asta nu înseamnă că nu dau voie la existenţă...) de efectul unor biete rînduri, care altminteri nu solicitau mobilizarea instituţiilor represive ale statului. De fapt, Horia nu este foarte explicit (dar tocmai asta poate fi semnul unei tulburări reale pe subiect), dar bănui că e vorba de un tip întîlnit în septembrie 2011 parcă, nu cu mult deasupra Zaplazului. Un tip fioros, chit că nu ajunsese să dea la propriu cu parul. 

I-am cerut lui Horia nişte lămuriri.

Mesajul lui Horia are nişte pasaje de care aş minţi să ascund că, în pana-mi actuală de băgat în seamă, nu mi-au mers la inimă...
Haioasă societate... Nu ştiu cum făcu, mitocanca (eu aşa o consider, fie şi domol), dar ajungi să te jenezi că ai nevoie să fii băgat în seamă....
Chit că, deseori, soluţia nu este neapărat să primeşti băgatul în seamă,  ci pur şi simplu s-o zici, s-o verbalizezi, ţie, eventual şi altora.
Este o situaţie absolut fericită (ţine probabil tot de paradoxurile învăţate de la Matei Georgescu...), cînd e de ajuns să nu mai piteşti în tine.
...El spune aşa (sper să nu se supere că-l transcriu aici, chit că am evitat pentru orice eventualitate numele de familie):
"....Am reusit sa aflu din timp cine e individul si sa fiu precaut. /.../.Acum am recitit articolul si am vazut ca ati avut un schimb lung de replici. Din pacate tipul e bolnav, probabil schizoid, trebuie ignorat caci altfel se tureaza. /.../ Ma conving cu intamplari de genul acesta, cum ca tot ce scrie cineva cu capul pe umeri, va fi altcuiva util la un moment dat. Pacat doar ca e nevoie de un nebun sa scoata asta in evidenta..."

Acuma, se pare că stau ceva mai bine cu băgatul în seamă decît mă laud, căci am croşetat alte amabilităţi... De fapt, şi aici e ca la butada cu a dărui peşte unui amărît... Îmi trebuia o undiţă, nu un coş cu peşte gratis...
Iar Horia îmi dă, fără să-şi dea seama, o undiţă...


Acum vreo doi ani, am avut un clinci cu un clujean, Blag pe nume. Nu ştiu prin ce procedeu, omul găzduieşte scrisele lui Mihai Vasile, de felu-i vechi în Clubul Alpin Român dar mai ales condeier la revista "România Pitorească". Era vorba acolo de reeditarea cărţii lui N. Baticu. Este drept că mi-am dat cu părerea atunci la un subiect oarecum paralel. Nu cred că am făcut-o prost. 

Uitaţi aici scena cu pricina.


La care acel domn Blag îmi spune că, în urma unei mici investigaţii, a văzut că nu mă comentează mai nimeni, pe blogu-mi. Şi că ăsta e semn de dezinteres al publicului.
Am sentimentul că dl Blag nu a fost fair în răspunsul său.
Despre Mihai Vasile, ce intervine şi el, ce să mai spun...

...Acuma, riscul mi l-am asumat, de a scrie cît să nu te aprecieze contemporanii, iar în viitor doar o mînă de inşi.

În context, poate părea lipsă de modestie (deşi e doar un fel de disperare a singuraticului), dar am un sentiment foarte prost buchisind printre pozele lui Sorin Tulea, în paralel neavînd cu cine schimba o vorbă, pe palierul valsului de idei... Pe vremuri reuşeam asta din plin cu nea Nae - chit că voi fi avut inevitabil vreo anvergură mai mică... În vremuri mai noi, ţine la aşa jocuri Liviu Enache...


Am păţit un lucru urît cu Liviu...
Mai bine nu dai cuiva nimic decît să-i deştepţi inutil nişte speranţe
. E ca în poezia aia aparte, cu gluma făcută de nu ştiu cine florilor, cărora le spune în iarnă că a venit primăvară, că să iasă din adăposturi...

E, Liviu a venit cu ideea tipăririi ancestralei mele cărţi. Că are aproape obţinute două sponsorizări, de la ăla şi de la ăla... Mai ales pentru că-s leşinat material, am făcut nişte ochi  din desene animate, cînd joacă în luciul lor semnul dolarilor... Nu ştiu dacă-s de condamnat, cîtă vreme un impozit la casă şade de plătit, o cordelină montană de luat etc. etc.
Trei luni apoi am avut parte apoi de un vis urît, al lungelii de la o zi la alta, cuplat cu dispariţii în ceaţă ale lui Liviu. Între timp, am tras tare la rearanjat carte, căci era loc inclusiv de ceva corecturi (bineînţeles că o persoană apropiată lui L. a corectat de n-a mai putut, cu nenumărate scăpări, dar  cu intervenţii în... citate).

Aşa că mă pregătesc de postat iar linkul spre melodia "Alone again, naturally"...
Am apelat în schimb la M.I., poate investeşte el în plata tipografiei. Amicul este însă răsprins, iar în paralel îl simt un pic iritat de noi, boemii care nu facem mai nimic..
Hm, M....
Sentimentul mi-i că avem o mască asemănătoare...
Recent, m-am trezit de la el cu o afirmaţie: nu s-a grăbit cu un răspuns oarecare spre mine, ci îl mai purică, deoarece Mircea are prostul obicei de a se uita pînă şi-n spatele virgulelor, să vază pe-acolo sensuri, chestii pitite...
Nici gînd de aşa ceva, la mine!
Mica problemă este că afirmaţia lui mi-a fost - a la longue - precum interdicţia de a te gîndi la elefanţi roz. Brusc am realizat că M. fusese chiar un ocolit în domeniu, asta pentru că îl pliasem pe vreo figură parentală, unde nu e voie să cercetezi (interesant subiect, cred!).
În nemernicia mea, stau şi mă întreb dacă observaţia lui M. nu a fost o invitaţie... Însăşi faptul că a apărut taman acum indică ceva nou... - pe vremuri amicul Mircea era la fel de intruziv, dar nu-şi punea problema... Interesant... Cînd te gîndeşti că la mijloc pare să fie nedorinţa lui de a se autocerceta...
Au! Dacă citeşte astea, d... m-a luat! Cum, ziceţi că iar îi acord puteri... parentale?


Teoretic ar mai fi bun la atari meditaţiuni (de bodegă?) un amic ajuns în miezul Statelor Unite, dar am sentimentul că egocentrismul i s-a accentuat spre alintat - ori aici dialogul se cam usucă...


În context, al lui necomentarii la materialele subsemantului, mai fură două mesaje altminteri amabile, care au urmat unui post despre moartea lui Radu Vasile.
Fost prim-ministru, la 1998-2000.
Mi-am dat acolo cu părerea, pe Facebook, dacă nu cumva etern jovialul ex-ţărănist nu purta o mască, ce duse finalmente la cancerul fatal.
O să-mi spuneţi că explicaţia mea e crunt de simplistă, dar îmi menţin ideea... Radu Vasile nu era vînă de om să moară la 71 de ani (poate fac eu o proiecţie aici, dar simt că tristeţea l-a ucis...Un fel de Nu mai vreau să trăiesc, fără semnul exclamării)

E, cei doi domni care au comentat au marşat pe Dumnezeu să-l ierte şi atît.

"Dumnezeu Sa-L odihneasca !"
" A PLECAT ...UNDEVA... Dumnezeu sa-L HODINEASCA!"

În fine.

Hm... Mă traversă dorul de a trece pe hîrtie, pornind de la cele puse de subsemnatul în cîrca bietului Radu Vasile, pentru ce motive nu aş mai vrea, nu mai vreau eu să trăiesc...
Dar fără îndoială ajunge un ciocan la un car de oale.

Uf... Mă ucide sentimentul la cîtă aroganţă eman...
Deşi, după ce te-oi obişnui cu el, cată şi-n spatele virgulei...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu