joi, 18 iulie 2013

/ VIAȚĂ / Considerațiuni mititele dar țipătoare despre vîrste


... Am zis țipătoare - termen aproape gazetăresc - pentru că altfel nu mă apropiam de fondul problemei...

Bătrînețea.
Este indecent să expui despre ea (întîmplător și în afara clișeelor - care în sine asigură un impact cît mai favorabil societății).


Dar mă uit în jur, uneori și în mine - și Ea este.
(Uneori îi văd tristețea și în ochii multor tineri...)
Dar nu se spune.
Căci tulbură crunt, inclusiv alte vîrste.


Mă uitam la o vecinică (little, la propriu), cu ochi mari, dulce octogenară - o Lili Șincan ceva mai old - cum îmi expunea naiv una sau alta. Și nu-mi putea dispărea din minte ideea că la un moment dat, curînd  - gata, acea minunată mașinăria umană nu va mai fi! Vorbeam cu ea, o priveam și realizam drama.

Un altul, deplasîndu-se încet cu bastonul, pe trotuar.
Nu sînt sigur că e vecinul X, dar deja nu mai contează... Fesenistul din 1990 (nu o spun jignitor, ci ca angajament al proaspătului pensionar de atunci), care apoi a dat înapoi permanent, sub ochii mei. Cît s-a împuținat, observ!
Mda, nasol fenomen, al împuținării fizice de la capăt... Altminteri, ar fi suportabil poate - zic și eu paralel vorbei că nu de moarte se temea cutare, ci de eternitatea ei...


Totuși, poate e bine de obișnuit cu ideea, a acelei împuținări de cîndva, inclusiv a tipului pe care îl voi zări de pildă eu în oglindă la vreun 2040...
(Reperul meu, nea Baticu, nu știu cum a făcut să s-a ținut onorabil la acest capitol...)
Poate asta e soluția, a acceptării (chit că nu vom mai fi noi atunci, cei care scriem azi, aici...). mai e și soluția sinuciderii anticipate - pentru cine poate.


O fază neplăcută a vîrstei a treia am simțit-o azi pe propria piele, cînd cineva amabil mi-a trimis o ofertă de job. Ceva cu social media
Mi s-a făcut rău.
O neadaptare - a mea! - la puterea doua, dacă nu a treia, cu durerea aferentă.
După ce că eram eu labil din fire și nesociabil, am rămas realmente îngrozit de amploarea noutăților survenite în domeniul cu pricina, bașca engleza necesară...
Nu mi-a ținut cu nimic cald invidia, ranchiuna instantanee sub forma încîntării că și aceia vor fi depășiți de tehnică momentului, peste vreo 20 de ani... Că am putut ghici lesne cum va arăta acel domn M. peste două ori trei decenii.


Dar, ce nu te omoară....
Poate nu e de colea să poți medita despre acest subiect, eventual să ai trufia de a și expune lucrurile pe un blog ca acesta...

Totodată, mi se pare aiurea să nu vorbești deloc despre așa ceva.

În paralel, îmi vine în aminte aici un moment de ieri, din autobuz. Urcă un cerșetor - altminteri român, dar cu o hibă aparte: ars pe mare parte a corpului. Îl bănuiam, fără să fi întors ochii, din categoria clasică a milogilor. Dar am sesizat c-alde călătorii, majoritatea tineri, dau fizic îndărăt din fața lui, mai mult decît s-ar face îndeobște în fața vreunui monument de murdărie. Cum am zis, omul avea torsul afectat din plin de o ardere suportată cîndva.Tocmai pentru că încerc a nu sta speriat de ceva, ci îi caut  - pe cît mă lasă conștientul - companie de călire, l-am privit îndelung.Asta e, mă așteaptă în viață lucruri mai nașpa.
Oare cum naiba s-or fi comportat pe front dandy-ii ajunși inevitabil în uniformă și nu neapărat cu mare grad?


Iar cum lucrurile în viață nu sînt uniforme, am notat toate cele de mai sus în sunete de Eurythmics.


PS
Lili Șincan a fost soția lui Ion Șincan, alpinist român interbelic.
O doamnă, care își păstrase la un 1985-86 (cu puțin înainte de a dispărea pe neașteptate dintre vii) o seninătate ce mi-a mers la inimă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu