miercuri, 17 iulie 2013

/ VIAȚĂ, SOCIETATE / Glume, totuși



Intro


Sînt șanse măricele ca o editură (și măricică încă!) să-mi publice cartea de istorie montană.


Ca tot omul căruia îi dai un deget..., am meditat la un următor op. Ar cuprinde texte de aici, de pe blog, pe secțiuni socială, respectiv personal (ultima avînd și ea, drept fir roșu, încercări de a distinge realul... adevărat).




Mica problemă este că, dacă prin absurd am oferi acelor materiale caracterul de juste, corecte, cine naiba ar avea nevoie de ele? De chiu de vai, actualmente oamenii, instituțiile funcționează...


Pînă una alta mai produc o investigație de genul hulit mai sus...





Pornind de la un articol, la Presamil.ro


Îmi cade în mînă (căutînd inițial ceva despre confratele montaniard Sorin Tulea) un material despre emisiuni radio adresate tineretului, în preajma și în timpul ultimului război.

Aparține colonelului Radu Bîlbîie.

Și mă uit cum freacă stăpînirea categoria de vîrstă cu pricina.




(eterna vorbă a maturului: "Las' că-i prinde bine!", uitînd - sau tocmai pentru că nu uită? - cum înjurase el însuși la acea primă vîrstă)



                                                                                                     (tare încîntat, tipul din... extrema dreaptă!)

Parcă aș începe cu o concluzie intermediară...

Un ceva exploatează un grup uman.


Ultimul este tineretul unei anumite epoci.


Ceva-ul (voi investiga mai încolo ce și cum) folosește atît amenințarea - insidioasă dar știută - cît și poveștile. Că țara vrea cutare glorios lucru, că ce mare și tare e Conducătoru' sub al cărui sceptru avurăm bafta să ne aflăm...:


Amenințarea de care pomenesc vine din faptul că existau pedepse dacă nu ascultai poveștile cu pricina.

Nu știu exact cum se producea instituția carlistă numită Străjeria (mă pot documenta...), parcă îi scotea pe juni inclusiv inclusiv la mînuit puști de lemn, la premilitară. Sînt convins că lucrurile decurgeau aici precum la noi, în Balcani, dar certamente nu ținea să afirmi că îți bagi ceva (am ales o expresie comună, a locului) în străjeria lor... Regimul umbla el cu povești, dar trata totuși dizidenții cu alde coșmaruri concrete.



Ca să-i reușească acțiunea de pus acea categorie umană la jugul propriu (e loc de tratat, cu alt prilej, și despre exploatatul altor vîrste...), ca să aibă eficiență mai mare, indicat era să ai cît de cît colaborarea mentală a țintei. Într-un fel merge tărășenia cînd îl iei direct, cu biciul, într-un fel cînd îi oferi oarece satisfacții.

În acest ultim demers, pe de o parte matale ești declarat drept nemaipomenit (bineînțeles, doar dacă urmezi comedia Stăpînirii...), iar totodată Entitatea căreia i te bagi slugă ori chiar jertfă este dincolo de orice dubiu o chestie măreață.
"Iubiti premilitari ! Voi sunteti primavara neamului romanesc! Tara, prin conducatorii ei, va cheama sa va infaptuiti o sfanta datorie a ceasului de fata. Sa impliniti voi golurile lasate de cei care stau de veghe la hotar, sa rasturnati voi brazdele sfantului ogor romanesc, ca prin munca voastra fara preget, sa asigurati tarii belsugul de care are nevoie“

...Dacă mă uit bine, în privința Patriei nu se făcea campanie persuasivă, ea exista deja în mintea copilului/adolescentualui drept ceva sublim etc - probabil urmare a celor vîrîte în cap ani de-a rîndul, la școală. Vorba aceea, impregnate în noi odată cu laptele de la țîța maternă.

Cert este că Ea - Mama noastră a tuturor - voia aia sau aia...


În citatul de mai sus, Țara chema să.

În alte părți (lista pentru fraieri / supuși fiind, s-o spunem, nesfîrșită!):
"La muncă deci, pentru binele aproapelui, pentru tăria țării..."
/ Li se cerea premilitarilor sa-si informeze colegii / „ce sunt departe, prin cătunele din muntii noștri falnici și de prin câmpiile noastre mănoase și, deci, nu au putința ca să ne asculte pe această cale“
"...lucrând și cel din urmă petic de pământ, arătați lumii întregi că taria unirii sufletelor noastre este zidul de granit pe care nu-l poate sfărma nici o vijelie. Astăzi, munca ogoarelor este o datorie tot atât de mare ca și aceea de-a purta arma la hotar"

Tanti Țara se folosea în  demersul ei de tehnici și tehnici...

Am arătat că mîngîia ținta pe creștet, că-i băiet la locul lui plus altele.. În paralel, făcea apel la Dumnezeu...:
„În aceste ceasuri de grea cumpana, nu e numai chemarea patriei, dar si porunca lui Dumnezeu. Sarind in ajutorul semenilor vostri dovediti ca sunteti crestini..." 
(La chestia asta cu creștinul, termenul era din categoria Patriei, adică sădit de mult în cap și nemaiavînd nevoie de tratament argumentativ suplimentar)

Era arătat ce-i drept, și bățul, în cazul de mai jos unul oarecum benign:

"... munca ogoarelor este o datorie tot atat de mare ca si aceea de-a purta arma la hotar. Cel ce ar pregeta s-o faca e un fugar, nevrednic de-a se mai fali cu numele de român!"

Acțiunea cuprindea - este de spus - și minciună, la greu chiar:
„Premilitarul Gheorghita Stefan din comuna Mora, judetul Putna, a transportat tot fanul locuitorului Tudorica Ichim, ai carui boi erau rechizitionati pentru nevoile armatei“.

Totodată, desfășurătorul operațiunii cuprindea și trimiteri elogioase la suveran și la gesturile acestuia, chit că toatele erau producții departe de statutul moral reclamat:
"Sub ochii vostri de copii, scumpul nostru suveran – Majestatea Sa Regele Carol al II-lea – a plamadit si a dat viata acestei noi Constitutii, prin care s-a faurit o noua si solida temelie Statului nostru sub toate raporturile“
"Sa fiti nelipsiti de la datorie si sa cautati sa dovediti, mai ales in aceste vremuri, atat scumpului nostru suveran – ctitorul  institutiei  pregatirei premilitare – precum si tarii, ca ati corespuns tuturor asteptarilor“
                                                                  (imagine din filmul "Moromeții", regia Stere Gulea)

Dincolo de vorbele mari, avantajele individului pus în asemenea angrenaj erau minime, dacă nu zero. De fapt, este psihologicește clar: un ceva amar (muncă și atît) era îndulcit prin povești / gogoși.

Poate avantaj va fi fost că plebeul se simțea ceva mai cu moț sub soare - ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de colea. Iar asemenea ins răsărit deja simțea nevoia să acceadă în structurile care lansau gongorițele.


De aici, să pătrundem un pic spre Ceva-ul pomenit de mine inițial.

La jugul cui se voiau puși subiecții textelor de mai sus?

De multe ori mi-am pus întrebarea de ce se zbate o structură statală să supraviețuiască independent?...

Ajungem iar la ideea de lucruri plantate de mic copil. Așa idee este inadmisibilă, chit că ea este doar o biată idee... Cum să-ți pui tu asemenea întrebare (cel din fața noastră are deja fața roșie și venele de la gît umflate)? Ești un nenorocit!... vine răspunsul - altminteri total pe alături de termenii problemei. Dar inchizitorul deja se vede el cu țeasta retezată, de un altul de mai sus, că te-a tolerat o secundă cu asemenea părere, că nu a intuit ce dușman public ascunzi...

De pildă, de ce nu s-ar lăsa o ființă statală înghițită de o alta? De ce rezistă, precum o Republică Moldovă azi?

Am sentimentul că, mai ales de nu-s tătarii cei exterminatori în preajmă, pe omul de rînd îl doare în cot cine e la putere. Vezi experiența Basarabiei ocupate de ruși la 1812. Frații naționaliști vor suspina indignați cum au fost ei, bieții est-prutici, deznaționalizați, dar pariez că nivelul de trai nu le-ar fi fost grozav mai jos decît al celor răsculați la 1907, în bravul și naționalistul Regat al României.
Deci omul de rînd, tocmai pentru că e de rînd (și deci trebuie să se adapteze la toanele mai-marilor) s'en fiche de mișcările - să presupunem metaforic o mare, un ocean - de la nivelul valurilor.

Ca atare, e de investigat - pe cît ne poate duce mintea 'a proastă - cum e cu pătura din amontele omului de rînd.


Fiecare din noi vrea s-o ducă mai bine. Motiv pentru care cercetează de un loc mai călduț.

Pe de altă parte, îndeobște avem oroare de nou, de necunoscut... Cu atît mai mult nu am abandona un loc mai călduț. Jandarm într-un localitate de pildă, între războaie. Ori primar, notar, om de treabă - vorba unei butade, cu cine fură într-un sat...


(Aici, www.jandarmeria romana.ro s-ar putea supăra de contextul unde le plasez imaginea. Totuși, oamenii aceștia aveau în statutul de funcțiuni inclusiv ca, atunci cînd vreun general Bengliu le ordonă, să ia scurt gîtul vreunui prizonier legat la mîini și la ochi...
Da, sînt de acord cu dumneavoastră că viața e o chestie tîmpită. Și că, inclusiv așa, mergem înainte...)


...Locul poate deveni și mai cald, cu cît urci (fac abstracție aici de prețul promovării) în schema statului.

Și implicit, mai greu de lepădat.

Da, schimbarea domnilor era cîndva bucuria nebunilor. Dar repercursiunile erau totuși suportabile în pătura de jos, cîtă vreme în aminte unii dregători erau scurtați de cap, iar alții cădeau victimă hămesiților  dornici să le ia locul / victimelor inerentei trufii ce însoțește statul în jilțuri înalte.


Această categorie - s-o recunoaștem, amplă (a nu se uita motivele: interes, dar și oroare de schimbare negativă) - este de căutat în spatele poveștilor propagandistice.


Texte precum cele reproduse în debutul postului erau semnate de militari. Care credeau în ele cum crede semnatarul acestor rînduri (care o fi crezut, probabil că era privit drept suspect sau chiar idiot de către colegi). Și care - puteți bănui lesne - au schimbat iute subiectul propozițiilor, după 1941, cînd the best a devenit Ion Antonescu.

Interesant este că Ceva-ul are și dorințe de mărire generală, de pildă să ia în custodie și o altă zonă geografică, de pildă Ardealul, la un 1916. Ori Transnistria, în 1941. 
Mă refer strict aici la Ceva, nu la vreun oportunist doctor în panglici naționaliste, doritor să suie individual în schemă. Mă refer la componentul de bază al acestei mega-camarile. El se simte mai important, ca parte a unui organism extins. Bașca optica: "...Și poate ne pică una-alta / poate trăim mai bine..." Eternul a trăi mai bine, cu limită superioară plus infinit...
La existența Ceva-ului pun umărul mai toți de pe acolo, în urcare ori statici. Cel de rînd descurajează (dacă prin absurd apare) vreun puitor de întrebări precum cea înroșită mai sus. Sau care contestă sănătatea la cap a Mareșalului, a domnului ministru, a patriarhului etc. Dacă problemele sînt ceva mai mici, umărul constă în rugămintea către cel mic de a-și ține gura (însoțită sau nu de amenințări, de grade diferite).



Mai sus, apar mîncătorii de căcat cu drepturi depline.

La aceștia, ca la orice om normal, contradicțiile între vorbe și fapte par să nu mai posede de multișor vreun caracter destabilizator asupra individului respectiv  - esențială fiind cerința speciei: supraviețuire cît mai călduță. Cel mult, la acelaj etaj interior, are loc o suprapunere a propriei persoane, a propriei puteri cu cele enunțate în discursuri - după reguli inconștiente nu tocmai savante.

Iată-l în fața microfonului pe Constantin Rădulescu-Motru:

„Institutia Strajeriei este menita sa faca educatia eroismului in tanara noastra generatie. Datoria noastra este sa ajutam la realizarea acestei meniri /.../  Avem nevoie de persoane pregatite pentru o viata de eroism. Avem nevoie de caractere de otel. Strajeria ni le poate da. Ea insa are o conducere luminata in mintea Marelui ei Strajer; are la dispozitie, in pepiniera bogata a romanismului, numeroase suflete de elita, pe care le poate plamadi in vederea menirii sale“

Trebuie să recunoștem hazul deplin al situației, în care această "personalitate marcantă a culturii românești" (apud colonel Bîlbîie) solicita eroism, viață jertfită altora, în vreme ce dînsul ședea frumușel departe de linia frontului, ba char își ridica plata de la casieria Radiodifuziunii... C-așa e în tenis.



Idem cel care își avea postul în structurile Străjeriei ori similar. Vor fi existat fără îndoială compensații financiare destule pentru aparițiile publice în uniforma carlistă, fie ea a Frontului Renașterii Naționale, fie a liderilor străjeri.



Ce-i drept, știau și șmecherii cît de în serios le sînt luate zisele. Nu îmi mai aduc aminte exact  scrisele de jurnal ale unui Carol II, dar sînt convins că poate fi reperată lesne acolo conștiința fragilității poziției...



...Producția propagandistică (foarte-foarte amplă!) amintită constituia însă mai degrabă un test, respectiv constituia o medie acceptată de ambele părți între aiurelile pretins mobilizatoare ale establishmentului și supunerea de nevoie a omului de rînd.


Care om de rînd, de cîte ori i s-a oferit istoricește ocazia, s-a răzbunat.

De pildă, în 1945-48, cînd i-a urmat în mare măsură pe comuniști ori cel puțin nemișcînd un deget pentru foștii mahări.
Ce-i drept, de cele mai multe ori de polițe s-au ocupat noii ocupanți ai marilor fotolii - massele doar dînd năvală vesele în Place de la Greve aferente.


Încheiere


Mai dau o dată linkul spre materialul colonelului Bîlbîie.

În același timp, sînt conștient că majoritatea este potențial iritabilă la asemenea - totuși - potlogării, însă traiul în societate, cu multiplele lui compromisuri, obligă la oarece desensibilizare în domeniu.
Rămînem săritori în sus doar noi, cei posesori de furie nedescărcată...

Se poate scrie și despre aceștia din urmă, ce și cum, ce vor ei de la viață, cum sînt ei vehemenți o vreme după care ori primesc post a la Coriolan Drăgănescu, ori îi înconvoaie mersul vieții și ajung tot orizontali, sub o cruce.

Nu țin să sparii cu ultimele vorbe, realmente asta e situația, ăsta e, poate, hazul...





Un comentariu:

  1. "care o fi crezut, probabil că era privit drept suspect sau chiar idiot de către colegi"
    Cadetul Biegler din Peripeţiile bravului soldat Svejk
    Adi

    RăspundețiȘtergere