duminică, 11 august 2013

/ LITERATURĂ , UMAN / Petre Pandrea, avocat și scriitor


Intro, eu (reprodus de pe Facebook)
Mă recunosc din start un copil nebun al satului. Aşa s-a întîmplat. Cîndva, mi s-a cerut să învăţ teatrul social, dar fără a mi se da nimic în schimb. Ca urmare, nu l-am mai deprins... Nu spun că mă bucur foarte de această poziţie.
Am nimerit la blibiotecă un volum de a cărui existenţă aveam idee totuşi de cîţiva ani: „Memoriile mandarinului valah” (mai exact volumul I), de Petre Pandrea
Unii au scris cronici mai mult decît deştepte despre această lucrare, de pildă în „Observatorul cultural”. Ori în "România literară". Iar eu, mai jos, voi părea văzător în alb şi negru, mai exact în black.
Dar.
Nu am cum să nu-l plasez pe Pandrea în categoria marilor panglicari ai literaturii române, alături de Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhardt.


PS 
Apropo de scandaloasa pretenţie în ce-l priveşte pe Steinhardt. Aţi încercat vreodată să-i priviţi scrisele, prestaţia fără acea glandă/lentilă moştenită în primii dvs. ani de viaţă - acea privind ordinea creştină a lucrurilor? Cred că poate ar fi un exerciţiu interesant de imaginaţie. De pildă, cum am citi, aprecia trecerea vreunui evreu la mahomedanism – iar de acolo restul „garniturii” de informaţii din cartea respectivului?

I

Lentila mea asupra cazului de față este poate excesiv de simplă, dar altă cale spre esență / explicație a lucrurilor nu am găsit. 
Se poate vorbi aici despre obsesia subsemnatului pentru bizareria numită angoasa existențială, pentru caracteristicile esențiale ale trecerii noastre sub soare - însă nu mă rușinez de ele cît să le părăsesc... 

Uman, ne interesează foarte mult două lucruri în prestația noastră de zi cu zi: să ne înconjurăm  inlusiv prin orbe și atitudini nu o dată false, exagerate, cu efect de drog - de un cocoon, care să ne ferească mai mult sau mai puțin de insuportabilul vieții. Respectiva construcție, avînd cărămizi numite gînduri și vorbe, ne mai liniștește și prin faptul că ne dă iluzia unei putințe sporite de intervenție asupra lumii.
Probabil nimeni nu scapă de așa tendință. Atîta doar că unii apasă mai puțin pedala, alții mai mult.

Cei din urmă au două ținte: propria persoană (reducînd sentimentul ne fulg pe această lume), respectiv ceilalți. Ultimii, printr-o eventuală/dorită cădere în admirație, asigurîndu-ne nu doar neagresivitate din parte-le, dar și eventual ajutor, sprijin sporit, spre bunăstarea noastră și ea în creștere.

Pandrea și Țuțea sînt extrem de asemănători în prestația lor. La origine, și Steinhardt poartă acea pecete, a omeneștii încercări de a se da gata pe sine, cît și mediul uman în care se produce. Mica problemă este că el posedă ceva mai multă teamă, motiv pentru care este ceva mai puțin radical în prestația grandilocventă, după cum simte nevoia să-și atenueze din probleme printr-o aderență indiscutabil mai amplă (dar fără a fi totală) întru religie.

Inevitabil se pune problema publicului. Dacă ești pe picioarele tale, interesat de justețea a ce ți se pune sub ochi, vei trata cu multă rezervă rîndurile celor doi pomenii mai sus (Steinhardt merită o abordare un pic diferită, mai exact emfaza celor doi clovni este înlocuită - doritoare cam de același efect - cu trimiterile de maximă seriozitate în aparență la sectorul religios). Multă lume cade însă pe spate la fața panglicăriilor (să fiu iertat de nu-mi aleg mai înțelept cuvintele!), de unde bănuiala-mi că acea numeroasă categorie se produce și ea în stilul fantasmagoric - ori ar face-o de-ar avea curaj! -, iar în același timp curtează unul mai dotat în domeniu, cu dorința secretă, inconștientă de a fi protejat de el, dacă îi oferă acea simpatie, acea supunere.


II

Eu unul nu văd multă informație demnă de a fi luată în seamă în "Memoriile mandarinului valah". Aceasta pentru exagerările și afirmațiile mirobolante ale autorului imprimă cititorului o mefiență, un dubiu inclusiv asupra restului relatărilor.
E o atitudine dură din parte-ne, dar proverbul cu suflatul în iaurt nu noi l-am inventat.

E de recunoscut din start că e foarte greu să reziști, să nu fii luat iute de valul convingerii că ai de-a face cu un tip nemaipomenit, cu niște informări, cu niște idei de mare valoare (italicizatele anterioare au în vedere o clasificare nconștientă. Dacă privești lucrurile cît de cît rațional cît și dinspre loja copilului satului, veți ajunge probabil la aceleași concluzii cu subsemnatul.

Îmi repet jena și totodată complexele decurgînd din diferența de valoare a rîndurilor de față, comparate cu cronicile revistelor literare...

"Sunt memorii aspre prin duritatea dezvăluirilor şi suculente prin amănunţimea portretelor încondeiate: o lume cu alură de bestiar uman, promiscuă şi deopotrivă fascinantă, amestec de gusturi elevate şi de apucături abjecte. Un univers întors pe dos în care frica, marea frică din anii ‘50, soră geamănă cu la grande peur din 1789, schimbă caractere şi induce metamorfoze morale. Şi peste toate harul acestui avocat care ştie să-şi convertească limbuţia în grafomanie rafinată, scriind zilnic, potrivit îndemnului horaţian nulla die sine linea, şi oferind cititorului o cascadă de notiţe în care cultura dobîndită în cei şapte ani de studiu în Germania trece în drojdia unei limbi mustuoase." (Sorin Lavric) 

"Consistenta oximoronica e, a cita oara, vizibila: „Cum sa ne explicam pustiitorul nihilism spiritual european din ultimul secol? El este urmarea directa a pasoptismului european. Intronindu-se zeita Ratiunii, «Le culte de l’être suprême», biserica a fost trintita la pamint cu templele, statuile, picturile si sacrametele ei. Cu matul ultimului preot, pasoptistii anticlericali consecventi intentionau – teoretic – sa spinzure pe ultimul rege. Doreau abolirea despotilor si sacerdotilor pentru organizarea paradisului egalitar, liberal si fratern. Au sucombat in Franta in bonapartism, in Germania, Hohenzollernii si-au facut mendrele prusace. In Romania, s-a ajuns la un constitutionalism de tip conservator, o sinteza de tip conservator, o sinteza intre liberalismul rosu al lui C.A. Rosetti-Carada, reactionarismul de combatere latifundiar, in cap cu odraslele domnitorilor fanarioti, intorcindu-se rotativa. Drumul aratat de mandarinul junker P.P. Carp si de mandarinul intelectual Titu Maiorescu a fost cel just. „Discurs deconcertant, armonizind arlechinesc-provocator extremele ideologice, incercind un echilibru intre antiteze, in maniera baroca si profetica a ultimului Heliade Radulescu. Doar monografia dedicata lui Simion Barnutiu (adversarul prin excelenta al maiorescianismului!) se sustrage acestei logici a epatarii, dominata fiind de imperativul german al sintezei."  (Ioan Stanomir)
La subsemnatul, socoteala este mult mai simplă: nu mă minți, nu mă prosti!
Înțeleg că literatura presupune ceva exagerare și metaforizare, dar am mica pretenție ca ele să fie oneste.
Puteți să-mi decriptați din gesturi vreo invidie (cruntă) a omului simplu, a mediocrului față de niște creiere strălucite, dar din drumul afirmațiilor mele nu mă întorc.

Înainte de a trece la plicticosul proces cu citate și comentarii, îmi mai recunosc cu anticipație un disconfort. Acela decurgînd din pronunția în numeroase rînduri, cu maximă aiguranță de sine, a unor aiureli/minciuni.
Dacă stai să te gîndești, pentru a uimi publicul (cel ales pentru așa demersuri) esențiale nu sînt cele ale rațiunii, ci siguranța de boier afișată.Ce e spatele întregului demers, ce-l împinge pe acel om la acea reprezentație e de discutat ceva mai încolo...
După cum e de chestionat și de ce autorul este excesiv, este astronomic de chitit pe vreun Belu Zilber ori Mihai Ralea - care fără îndoială vor fi avut păcate, dar nici pe departe pe măsura iritării lui Pandrea.
Boală mare are și pe cumnata Hertha, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu - care, după umila mea părere de psiholog ratat, cumula două mari defecte: nu marșa în vreun fel la reasigurările narcisice periodice ale fantelui cu sute de femei la activ, iar în același timp îl sustrăgea unei apropieri mai mari pe Lucrețiu...


III


Sentimentul mi-i destul de neplăcut, să am în jur lume pricepută care nu s-a împiedicat în zonele de text reclamate de mine, dar în același timp pasaje nenumărate mi-s clar acuzabile de - elegant spus - neseriozitate.

"Acum aflu că Dej va pleca ambasador la Moscova, Ioșca se duce plenipotențiar la Helsinki și Mihai D. Ralea urmează să gireze afacerile în perioada de tranziție. S-a semnat Tratatul de pace 1955, trupele rusești urmează să plece și vm avea alegeri generale sub control internațional. Trupe turcești vor controla să nu se fure urnele..."

Aici, unde a mers mia, merge și suta, mai exact glumița, cea de cafenea (modestă):

"... Încă o ironie a istoriei valahe. După eliberatorii ruși care ne-au scăpat din gheaele nemților, vor veni osmalîiii ca să ne scape din ghearele rușilor.
Nu cumva ne-am săturat de atîtea eliberări?
N-ar fi cazul să fim lăsați în pace și să nu ne mai elibereze nimeni?"


Să fiu iertat de pronunț de la primul citat vorba, dar lucrurile miros a delir... De unde, Doamne, putea inventa în halul ăsta?

Volumul întîi, pe care l-am parcurs, e plin de asemenea invențiuni.
Care decurg probabil din grandomanie, din sentimentul (inconștient dar dînd pe dinafară) că unei persoane speciale i se permit nu doar invențiile, dar și bătutul pe burtă cu oricine - mai exact scuipatul în capul oricui:

"În promoție cu poetul Tudor Arghezi intră la Academie, din ordinul lui Ioșca I (Chișinevschi, n. MO), amicul meu Jean Gheorghe Maurer, avocat și jurist de clasa III, incapabil să scrie o petiție cu ortografie acătării..."

"Helvetizarea României ar însemna nu numai neutralitatem municipalizarem urbanistică pură, dar și o ridicare de nivel a României.
Ne-am săturat de gîlme, cacialmale, improvizații și fanariotisme. Vrem orizont și maniere, nivel înalt și adevăr..."
(Pe stilul Steinhardt, aici se dă scurt formula originală:)
"...(high level and truth)"

Se trece fulgerător apoi spre alte zări:
"Eu spun mereu (stilul Țuțea! n.MO): nu sînt român,mai ales nu sînt rumân, cum spunea Nae Ionescu, de predilecție, adică neo-iobag". (am extras de la paginile 104-105).


Ca stil, e de spus că Pandrea tratează (altminteri uman...) disprețuitor cam toată lumea, dar în paralel se declară de stînga, iar totodată se pretinde om cu Dumnezeu, în stare să repereze de pildă:

"Sînt 24 de suflete-torțe care ard pentru Christos?
M-am bucurat.
Sînt 24 de oameni care citesc zilnic Evangheliile?
Cum să nu te bucuri?"

De fapt, îmi fac mea culpa aici, la afirmația de mai sus că Pandrea s-ar fi vrut om al lui Dumnezeu... În realitate lucrurile sînt mai complexe (pregătiți-vă pentru paralele cu Țuțea și Steinhardt!):

"Am făcut un match de exegeză biblică cu Petru Lupașcu , fiecare cu cărțile pe față...

Lupașcu este numit anterior "țăranul pur și mistic", cu familie cuminte și așezată, am simțit că stau de vorbă cu un erou romantic", dar umorile explodează în aceeași pioasă frază: "...nu cu fiare realisto-materialiste ca Ralea, Vianu sau Radu Popescu".

"... El și-a adus Biblia britanică alui Cornilescu, îngrijit învelită într-un jurnal. Eu am avut l'embarras du choix: Biblia lui Luther, Biblia în franceză, engleză, a lui Gala Galaction, a lui Nicodem etc. Am venit cu Noul Testament în traducerea lui Cornilescu, ca să ne potrivim.
Un țăran și un mandarin s-au duelat și confesat două ceasuri."

După care Pandrea face o mărturisire mai mult decît neșteptată:

"Nu i-am ascuns îndoiala mea în privința existenței lui Dumnezeu, I-am spus totul în cuvinte puține și simple, înfrîngerile mele mistice, lipsa harului.
Mi-a confesat toate victoriile sale, credința sa de neclintit. Are ochi albaștri înlăcrimați de inteligență și blîndețe".

(Am sentimentul că avem de-a face aici, în cea mai mare parte, cu invenții.)
Nu ai cum să nu miroși în asemenea vorbe dorința de a impresiona cu orice preț. Este drept că nu oricare public, ci acel care transformă zăpăceala prilejuită de ultima mărturisire în extaz admirativ. Căci de, un umanoid de doi lei nu poate proba atari munci interioare, atari îndoieli, survenite inclusiv în paralel cu glosele la valoroase ediții biblice....

De pe aceeași pagină, redau un pasaj care trimite gîndul la bunii umoriști:

"Maica Veronica, surghiunită la Mînăstirea Țigănești, a fost ridicată de Securitate și se află acum, cine știe unde, în beciurile ei, într-un sanatoriu pentru boală de ficat (după o altă versiune) sau a fugit de la domiciliul fixat (după o a treia versiune).
Unde a fugit?
Sînt două versiuni: a fugit și stă pe undeva ascunsă. A fugit la un medic, amantul ei (varianta ticăloasă)..."
(lipsa accentelor mi se datorează, n. MO)
Dacă Pandrea nu fabulează aici de-a binelea, e interesant cum a stat să investigheze, iar apoi să rețină toate acele fleacuri!
Autorul are altminteri o relație (intelectuală!) mai mult decît interesantă, cu bibliotecara mînăstirii Vladimirești, care îi trimite o epistolă. De ce scrie, în ziua în care Pandrea asistă "la piesa ei de teatru", nu știm.
Piesa cu pricina e judecată de mandarin drept "mister creștin ușor descifrabil, deoarece, la fel ca orice operă ocazională și ca orice operă în genere, durerea și lupta lor e cu tiranul Episcop Antim".

Bibliotecara scrie în franceză:

"Maison de Notre Dame
le 19 Juillet 1954

Mon Maître,
Je suis bien contente du plaisir que nous avons pu vous procurer. Je vous remercie du soin que vous prenez du developpement de mon talent.
Vous avez eu la bonte de me recommander la lecture du Cantique de St. Francois - que je sais, presque par coeur -, dans une version francaise de Paul Claudel, qui etait autrefois mes delices, ainsi que V. Hugo, Maeternick, Giraudoux etc.
J'ai publie trois livres de critique, c'est vrai, mais de poemes (ce qui este presque la meme chose, uisșue les poemes entrainent toujours la critique). En ce qui concerne le theatre, je ne suis pas a ma piece d'essai, mais je dois restreindre aux possibilites que nous avons ici..."

Procedeul e interesant... Pe de o parte devalorizezi lucrarea unui om (căci altfel ne lezează impresia proastă de sine), pe de altă parte creionezi un emul de calitate ridicată...
În paralel, e ușor identificabilă tendința de a relata că primește maximă deferență din partea celor din jur, cînd în realitate autorul își pansează astfel o rană din copilărie.

(va urma)


PS
Apropo de Țuțea și cei ca el.
Căutînd poze, dau de linkul.

Fără îndoială există și public țintă al vorbelor țuțiene ori pandriene.E vorba de firi umane strcutural identice, dar de putință, anvergură mai redusă.
Cred totodată că e cazul, ca pe lîngă explicațiile privind cocoonul și teatrul, să pomenesc de agresivitatea care intervine în asemenea reprezentații. Este cea naturală, dar și una decurgînd din pericolul de a-i fi distrusă construcția...De fapt, potemkiniada...

“Sfantul Apostol Pavel este cat toata Mediterana”. ”Ni s-a facut onoarea sa suferim si sa murim pentru poporul Roman”. “Istoria romanilor dezgolita de crucile de pe scuturile Voievozilor este egala cu zero”. (Petre Tutea) Petre Tutea, de la a carui trecere la cele sfinte s-au implinit azi, 3 decembrie, 19 ani, este considerat unul dintre cei mai mari ganditori, filosofi si intelepti ai lumii moderne. Pe drept cuvant a fost supranumit “SOCRATE al ROMANILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare sir de preoti strabuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un barbat intelept, un mare erou si un crestin desavarsit. (…) In rastimpul cat a fost liber a suit pe piscurile cele mai inalte ale gandirii, iar in universul concentrationar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului crestin. De frica acestui Titan revarsat din intreaga sa viata, comunistii l-au tinut sub “obroc” o lunga perioada de timp..."
Ș.c.l.

Tot pe aici, dau chipul altui admirator.
Omul a suferit prin închisori, dar cîtă siguranță de sine pe chip! Mai exact cîtă neîndoială în justețea gesturilor, afirmațiilor personale (chit că vitalitatea pare să-l mai fi părăsit, cu anii...)!

Altminteri,  subsemnatul e un copil întîrziat, și el este blocat (se spune în psihologie) la o anumită vîrstă. Cînd o voce (maternală) îi tot spune: "Ai fost / ești rău!"...
Visam zilele astea la o parteneră care să mă îndemne să scriu, mai exact s-o fac destins, convins că nu ucid, lezez, răutățesc pe nimeni.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu