joi, 1 august 2013

/ MUNTE / Coștila, final de iulie 2013 (II)



Ca să nu aglomerez cu informație precenta parte a descrierii, m-am zis să împart lucrurile în episoade...

Depășisem panglica Brîului Aerian...

Pleoștit întrucîtva, dar am acordat mai multă atenție fantasticei porțiuni... Care, s-o spunem, nu ne-ar fi la îndemînă (nouă, abruptiștilor  de rînd, dacă nu ar exista cele pe post de balustradă de acolo...).
Locul mi s-a părut mai lung ca altădată, fără ca asta s indispună. Am remarcat, spre capătul din Creastă o porțiune stîncoasă și subțirică foc totodată, la capătul căreia zona se lărgește, ba există și un mic stei pe post de margine a "balconului". Recunosc a fi fost lipsit de cheful unui pas pînă la el - dar îl semnalez...

Bon, să ne reluăm mersul...



(O escaladă interesantă în aval, pe Creasta Vulturilor, aici)

De acolo, în amonte. 
Panglica verde dinspre linia cerului este Brîul Mare al Coștilei.
După cum, la întîlnire munte-cer, pornește într-o direc'ie nevăzută de aici nu mare maidam aproape orizontal, unde poți juca fotbal liniștit (mai ales dacă nu dai tare în balon)


La nivelul atins, chit că toată pîlnia din imagine aparține Văii Coștilei, s-a strecurat Vîlcelul Hornului Negru. De la ieșirea nordică a Brîului Aerian, e ceva distanță pînă în talvegul acestuia, de unde prudența de a nu o lua la vale într-acolo...
Și de aici se deschide o filă deloc plăcută... Acum puțini ani, dintr-un grup dirijat de un amic de-a meu se pare că a căzut aici o fată... Este un fapt care îmi capturează mintea, la trecerea prin zonă. Prietenul, deloc limbut, nu prea mi-a datd etalii, iar nici eu nu i-am cerut. Dar sentimentul mi-i că aici, cam la ieșirea din Aerian, e singurul loc ce poate pune probleme...
Există două variante, dacă privesc bine, una directă, peste o treaptă.... Nu am aici decît o veche poză la îndemînă...




O alta ocolește prin dreapta - cum te uiți aici - de un hățaș. Pe care l-am considerat expus așa c-am urmat-o imaginar pe Mariana...
Mda....
Și iar ajung îmbrînceli interioare... Că-s lucruri care nu se spun. Că există manifestări curente ale vieții ce-i bine, pasămite, să nu fie tulburate cu intervenții ne-roze... Ultimele însemnînd accidente, temeri, oboseli și alte surate.
Eu unul nu izbutesc o asemenea fragmentare.

Că veni vorba de oboseală, deja la acest nivel nu-mi mai arde de a doua mare campanie a zilei, cea proiectată în Vlaea superioară a Urzicii. Nu știu alții cum sînt, dar în abrupt eu am o cantitate finită de putință a expunerii. La riscuri, la singurătate, la - ar glumi un Alexandru Kirițescu (cel cu Gaițele) - au-dela, la ce-i pe Dincolo... La acest capitol m-am descoperit a sta prost, în ziua aceasta altminteri foarte frumoasă.

De aici s-ar mai deschide o discuție... Ce naiba mai căutăm pe coclauri, cel puțin în zilele cînd nu e chef, forță și altele...
Păi, e un ceva care împinge. Și nu neapărat poetic, ba chiar nu te înghesui să ți-l recunoști (chit mulți-mulți îi sînt, sîntem sclavi). Mersul prin așa zone - dincolo de risc, oboseală, emoții măricele - face bine. Din niște n motive asupra cărora nu insist aici. Așa că te tragem - inclusiv la momente nefavorabile - precum invalizii, bolnavii, nevăzătorii la izvoarele pretins tămăduitoare ori unde s-a ivit Moșul ori  Fecioara, vreunui Petrache Lupu...


Nu-i un lucru de laudă. Ori e ceva care deprimă: Uite, domne, aveam și eu o plăcere, dar nici ea nu mai e ce-a fost... Voi relata ceva mai încolo cum am purces de oarecare reîncărcare a bateriilor chefului, în Brîul Mare... După toate acestea, pot face însă o afirmație. La o adică un citat. Oricărei dificultăți te strădui să-i faci față. se întoarce în chip ferice... M-am simțit ulterior altfel, realmente mai senin, în... gară la Bușteni, la întoarcerea spre București. Ori în hulita-mi metropolă de zi cu zi...
Îmi fuge iar mintea la zisa unui ardelean. Aproximativ" "Dom'ne, nu te comentează nimeni, la finalul postului...". Asta e.
În afară de treapta de la ieșirea din Brîu, nu am întîlnit pasaje delicate, în sensul de urcare cel puțin. Bineînțeles că ochii mari și atenția sînt absolut necesară, căci, ca întotdeauna și oriunde, dracul nu face biserici.
După un timp, apar jnepeni...


Nu mi-am bătut capul în poza de mai sus cu faptul că-i estompat caracterul de hăul din aval al locurilor, m-a interesat covorul care se duce și se tot duce în ultimul plan...

Pe aici, grație filmului realizat de Bivuac plus Titus Gonțea, identific iute ieșirea din Directa Fisurii Albastre. Altminteri, piciorul-de-lemn de acolo mi se pare tare dificil...



Aici este poate locul de unde cîndva niște juni aruncau un ochi spre hău...



Nu puteam să vă scutesc de figura egocentristului care turuie aici... Sfat amical: nu faceți caz de mutra lui tare înnegurată de aici - omul este alcătuit din mai multe fațete, totul este să le lași săs e manifeste, cînd au ele chef să iasă pe scenă...


Apropo de jnepenii din planul secund (în ultimul e finala Crestei Coștila-Gălbenele), am fost interesat azi de amănuntele obîrșiei Vîlcelului Hornului Negru - cumințel cam pe tot parcursul lui, săritoarea ce-i dă numele părînd că i-a fost impusă din exterior, unui așa fir la locul său...
Am căutat să identific de asemenea varianta care scoate de la confluența firelor finale ale Văii Coștilei, spre Creasta Văii Albe.

Din arhivă, în lipsa a ceva 2013:


Și uite-așa, încet-încet, ajung sub Hornul lui Gelepeanu, unde creasta Văii Abe întîlnește Brîul Mare al Coștilei.





Am reprodus mai sus imagini spre cele patru direcții posibile din acel mminunat loc, de sub Hornișor, cum numea Nestor Urechia ulucul din zonă...

Cum ies lucrurile...
Într-o carte a sa, Urechia găsește de cuviință să atribuie numele propriu unui colț (au cel puțin așa se vede din Bușteni) de sub Șaua Mare a Caraimanului, iar pe al amicului de munte Gelepeanu unui altuia asemănător, dar aflat în Coștila.
Apoi, nu știu cum se face (ori aș ști, dacă cercetez), lumea alpină reține doar Colțul lui Gelepeanu, cu extensia Hornul lui Gelepeanu. Altminteri, înțeleg că ciobanii - care-și aducea și aii oile, în această porțiune a Brîului Mare! - numeau gangul de acces drept Hornișor(ul).

Pe aici, istoria personală mă ia un pic de pulpană, dornică a-mi semnaliza ceva.
Cum și eu am fost învățăcel cîndva, întîia trecere în zonă a fost prin intermediul suișului Văii Coștila... Îndrumări am avut din cartea Kargel, 1976, găsesc simpluță azi, dar venerată teribil pe atunci, între altele răsfoită mult și pe șest la cursurile-mi liceale serale.
Cum procedarăm mulți, m-am angajat cam orbește pe vale, unde eu și Mariana ne-am cuplat cu niște unguri (am fost vînzător de țară de atunci!). 

(Vezi la final post, imagin Arhivă)

Mari amintiri nu prea am (chit că tura merge și azi la inimă, precum orice lucru petrecut demult-demult, în acea epocă de ascensiune în primul rînd existențială). Cert este că la un moment dat a început o bură serioasă, la care instinctul ne-a împins să folosim o grotă întîlnită în zonă.
Grotă nu în sensul clasic în abrupt, o cavitate scobită în perete, ci o adîncitură.


Ne-am băgat acolo, cel puțin vreo 3-5. Am și acum în ochi amănunte. Ploicica nu a ținut mult, așa că am revenit... la suprafață, situație în care ne-am dumirit că adăpostul nostru era foarte proxim marii rupturi numit Peretele Văii Albe (de existența acestuia aveam idee). Apoi ne-am văzut fiecare de treabă (amănunte plictisitoare în arhiva de la final amintită)...
Cert este că, în anii ulteriori, se întîmpla să mai trec prin zonă și să revăd acel cub de amintiri al primei juneți (am avut mare amor pentru consoarta Mariana!).

Gaura în chestiune, acum:


În urmă cu patru ani, la 2009, într-o tură asemănătoare cu cea de azi ca planuri dar posedînd și chef, am observat că pe aceste locuri, ale grotei cu ungurii de la 1979, lucrurile-s un pic și mai fericit complicare. Mai exact, aici există, legat de grota mea, un fel de tranșeu... Întrucîtva adînc și deloc uniform.
Este vizibil mai sus în poza spre Albișoare, respectiv Creasta Văii Albe. Amplasamentul acestei minunății, la doi pași de Peretele Văii Albe, dă sentimentul că buza dinspre acesta poate cădea oricînd în hău. Nu cunosc foarte exact, dar am întîlnit relatări (la Toma Boerescu, de pildă) despre acest loc, pe care toți așteptau să pice mintenaș, ba unii l-au și dat prăbușit, la 1936. Cînd se spune că ar fi luat-o năvalnic la vale ceva numit alterior Geana.
Pînă una alta, Tranșeul șade tot acolo.

E, de cînd a apărut Tranșeul, a fost atît de la modă petru mintea mea, că am uitat de Gaura cea cu ploaia și cu ungurii, din copilăria-mi alpină. Iar acum, brusc, la 2013 am revăzut adăpostul de altădată, aproape cu sentimentul că am reîntîlnit ceva dintr-o viață anterioară. A fost un prilej de a rememora isprăvile de atădată, în sensul acelui inevitabil avînt aproape nebunesc de la întîile pătrunderi în abrupt. Cînd nu știau mare lucru, dar totusi te avîntai ca acceleratul...
Vorba lui Baticu, nu mi-a fost dat să mor atunci, în campanii care cuprindeau inevitabil multă nesăbuință (nu o condamn, doar mă bucur de bafta ce le-a însoțit!)...


Bon.
La cestiune.
La reumatismele de azi (sanchi!).

În lipsă de chef, o pauză este mai mult decît nimerită. După ce am vizitat vechea-mi cunoștință-adăpost de ploaie (aș minți să spun c-am regăsit-o asemenea amintirlor mele!), m-am tolănit frumos în preajmă. Odihna porte conseil. La o adică, trăgeau un pui de somn pe coclauri și bucegiștii de acum un secol, iar dînșii păreau să stea bine cu nevrozele...
Este momentul în care, neașteptat, la capul de sus, dnspre Platou al Hornișorului se ivesc doi inși.


De aproape, se dovedesc un el și o ea. Domnul, al cărui nume îmi scapă finalmente dar de fel din Sibiu, e ceva mai copt ca mine, dar indiscutabil mai vînjos. Are alături o duduie la vreo 30 de ani. 
Discutăm de una, de alta, după care pornește să coboare spre Aerian.




Iar eu rămîn în dilemă, ce să fac.
Dilema, am aflat de curînd definiția, e treaba aia unde ești rupt interior în două direcții, dar nu ai nici soluție. Corectați-mă dacă greșesc!
Orice pornire de a sălta fie și un pic la Platou, pentru a căsca și atît gura la Maidanul Coștilei a fost contracarată decisiv de un nechef superior ca intensitate. Ce să mai spun de vreun dus pînă în proiectat Urzică!
Ah, viață de împătimit al abruptului - nu ești deloc precum în to do-uri...


Ce păstra un caracter fie și mititel de interesant era străbaterea spre nord a cingătorii (Eee, Mariano - aia de la 18 ani... -, pe unde ești...? Vorba vine, căci știu unde e, știu și altele,..., dar așa se spune, așa se nostalgiază...). Micul dezavantaj era că aș ajunge prea iute în apropierea rutei de retragere, pe Scoruși-Gălbenele.


Poza e pusă mai mult de variație, căci am lăsat curînd deoparte poezia.
Parcurgerea Brîului Mare aici are însă, pentru mine și azi, ceva plăcut.

Uite-l privit din direcție opusă.


Dacă stai să te gîndești, m-a pălit o indispoziție precum atîtea altele, la 80 m altitudine, adică în urbea de baștină. Cînd, orice ai face, e ca la răceală. Tot o săptămînă durează. Mai exact necheful își are intervalul lui, în care probabil trebăluiește e la ceva foarte cu rost prin bucătăria interioară.
Pînă una-alta, aici, în punctul de legendă numit atît de banal, La Pietriș, încep să umblu ca Trandafir (dar fără entuziasmul acestuia) dintr-o parte în alta. Partea principală rezidă totuși în zacere, una cu ochii deschiși în jur.
Peste tot, vînticelul rece, care nu-mi dpă și pace scoasă haina cea cadou de la Vlad.

Vedere spre Creasta Văii Albă, inclusiv ieșirea din Brîul Aerian, profilată pe farfuria luminată a orașului Bușteni.


Nea Nae Baticu are undeva o descriere întructîva amănunțită a hornurilor de la obîrșia Văii Coștilei. Aici par să fie - de la stînga la dreapta -  Hornul Colțului, Colțul, apoi Hornul Mare.
Peste toate, un soare cum ne-a recomandat doctorul...
Ador soarele de vară, cu unghiuri mici de umbră!


Nimic nu m-a clintit finalmente măcar pînă la buza Platoului. Rușine!
În schimb, pîrdalnica minte a fugit la relatarea unei ture pe aici a unui amic. Iarna. Prietenul fiind un moment de fermoar la gură, căci subsemnatul a aflat abia de curînd de un amănunt băftos al drumului său, mai exact a pornit numai un pic cu zăpada, taman în Horn Gelepeanu (concurs macabru: oare pe unde ar fi zburat fatal, peste Peretele Văii Albe ori pe comănesciana Vale a Coștilei?).
O să-l rog să-mi ierte zisele de mai sus, dar m-am iritat un pic de discreia lui, parcă exagerată în ce privește un coleg de coardă și admirat priveliști de mulți ani...
Dar o avea și el motive să țină în el... N-o fi avut inși de încredere pentru relatări fie și dramatice, cîndva... (psihologul ratat din mine nu moare!)

Aici, e varianta de ieșire cea mai nordică din pîlnia Văii Coștilei. Înțeleg că iarna nu e ca vara... Adică foarte simplă.


După două ațipiri, o iau pe deasupra Hornului Coamei. Pfuuu, cum poate să arate! Minunăție!



Inevitabil, ochiul caută și Brîul lui Coman (inventez acum, căci IC relatează cel dintîi despre el, într-un interviu din 1976), pe unde ieși din Horn la Creasta Coștila-Gălbenele, cu un horn între etaje, respectiv un punct nițel expus pe parcurs...

La așa priveliște, după ce las rucsacul în muchia spre Scoruși, începe un du-te vino, la Pietriș, apoi la bagaj.


Cercetătorul din mine realizează că aici, hidro vorbind, Hornul Coamei este continuat spre Platou, fie și accidentat, de un fir secundar - căci Principalul moare supus taman la intersecția BMC- Creasta Coștila Gălbenele.
Acum îmi aduc aminte că hărțile vechi îi spuneau ăsteia din urmă și Coama de Piatră.

În materie de iscodit este și ceea ce pare, de la distanță, o variantă din petec de jnepeni în altul, pe flancul sudic al Colțului Gălbenele.


De pe muchia Hornul Coamei - Scoruși, interesul se duce și spre nord...:

Acolo se află largul bazin al Văii Mălinului...


dar și muchiile de dincolo de el. Este neașteptat că se zărește de aici inclusiv prispa de pe muchia Seacă-Țapului, care a primit numele (altminteri aiurea) de Creasta Viilor Senzații. E vorba de ultima muchie, cu ceva jneoeni din trupul Coștilei, în ultimul plan fiind abruptul sudic al Morarului.


În ce privește Scorușii...


...malul nrdic a acestuia pare abruptuț...



dar scoate fără mari probleme la Platou.
Întîmplător, pe aici s-a desfășurat o parte a turei mele de debut în abrupt, sub conducerea unui om pe care nu l-am reîntîlnit (recunosc, firea mea neatentă nici nu s-a omorît cu observarea lui, atunci). Avea vreo 45 de ani, un tip așezat.
Ce chestie, practic nu-mi cunosc nașul ca îndrumare) în ale abruptului Bucegilor... În august  se împlinește o firă semirotundă, de atunci... Un mers pe ceață... La un moment dat a spus ceva despre ceva... Relatez cum a părut urechilor, sensibilității mele de atunci... Brîul Mare al Coștilei. Habar nu aveam ce e aceea, dar suna aparte, de altă lume... Apoi am purces mai sus, pe Scorușii în care ne angajasem din Strunga Gălbenelelor. Omul vorbea puțin, fără a fi vreun ciufut. Mai era nu noi un tip vîrstnic, vizibil vioara doua sau chiar a treia.
În platou, liderul a tot consultat  o busolă, conducîndu-ne finalmente fără blocaje de orientare la Babele.

Abia anul acesta am apucat să gîndesc mai amplu la acel om / domn / îndrumător (întîlnit altminteri pe drum) din prima mea tură alpină...
August 1978 - dau anul din speranță că vor cădea ochii respectivului, încă în viață, pe această mărturisire...
Nu era tipul spre care să mă înghesui eu cu simpatia, dar îl simt valoros în ale abruptului și demn de respect.
Ca fire, consultîndu-mi instinctul, ar fi adus cu Ion Coman, fără a fi însă categoric acesta. Și ceva / o idee mai destins.

Ca informare, iată și malul dinspre sud al Scorușilor superiori. Sus, la linia aparent orizontală, este platoul, Maidanul de care pomeneam la un moment dat (nu ăla al lui G.M. Zamfirescu, cu dragoste...). Mă dau și io cult...


Am mers pînă în muchia Scoruși-Principal Mălin. Alt loc de căscat gura, mai ales că (avantaj? dezavantaj al vîrstei?) întîlnești o mulțime de cunoscuți, din îmbrățișări anterioare.

Din muchia Hornul Coamei  Scoruși.
În ultim plan, Culmea Morarului, culminînd spre stînga/vest cu vîrful Omul (două mogîldețe acolo, cabana și stația meteo, prima în dreptul stîncii de acolo). 
Pe aceeași culme, la dreapta, Acele.

În Coștila, muchia ce desparte Mălinul de Valea Țapului (cam pe aici, la nivelul fotografului, ultima ia sfîrșit, lăsînd loc Urzicii).


Același loc de observație, văzut din sens opus:


Pe muchia Scoruși-Mălin, vedere spre Muchia opusă a Mălinului. Chit că e la același nivel, drept continuare a brîului care mă aflu este considerată o altă cingătoare, mai jos. Ce se vede în șaua orizontală din poză aparine Brîului de Mijloc.

Uite aici, mai jos, si Brîul Mare - care nu admite (e de notat!) o trecere chiar lesnicioasă în talvegul Principalului Mălinului. Faci un oarece ocol acolo, în coborîre (de la petecul de jnepeni cel mai în stînga, pe Brîu).



În aval.


Peretele cel stîncos ține de Scoruși (nu uitați, denumirea a fost pusă de un farsor, nema picior, rădăcină de scoruși pe aici!).
Exact sub mine, pe la jnepenii care se văd, vreunulmai june poate căuta vreodată dacă e posibilă o legătură cu Poiana Lespezi, unde V.S. se unește cu Mălinul.

Sînt  haioși aici cei trei colți din depărtare, cei proiectați pe covorul pădurii.
Îmi vine în minte o melodie umoristică dintr-un deceniu trecut oarecare: "... Oricum sîntem niște cucoaaaaneee / Subtile, fine și gingaaașeee Madam Iordan, madam Fitil, madam Gogoaaaaașăăăăă...".


Dacă miros eu bine, la stînga e Santinela Văii Verzi, în centru un colț nenumit dintre Valea Verde, canion inferior Mălin și Vîlcelul Poienii Mălinului. Iar la dreapta, santinela Văii Cerbului.

Chit că poza e clasică, cei de la grădiniță răspunzînd aproape instantaneu la întrebarea Doamnei "Ce e aici, copii?", iată și o vedere spre bijuteriile de stîncă din preajma Strungii Gălbenelelor:


Ceva mai depărtat, în umbră acum și cu jnepeni mereu: Colțul Gălbenelelor.

Mălinul de sus.


Făcut fiind nu doar din carne și sînge, dar și din amintiri, mi-e greu să uit (puneți-vă în locul meu), măzărichea de 3-4 centimetri depusă la un 20 iulie, cînd un domn oarecare, nițel speriat, decisese s-o ia cam pe ultima cingătoare, cu un rucsac de bivuac, spre Mălin. E nițel peste bordura de stîncă de pe acolo, de sus de tot. Acum pot vedea mai bine pe unde zburam, în caz de Doamne-ferește.
În context, pomeneam de fapt de curînd că mă și mir, că e aiurea a fi scăpat cu viață în toți anii ăștia de - Nae Dimitriu a zis-o primul! - isterie alpină.

Mda... O hîrjoană cam continuă cu moartea, prin abrupt, va fi făcut suportabilă viața...

Mai jos, tipul cel cu relatările de făcut părul măciucă, de pierit chef de viețuire șamd.


Om bătrîn și se ține de prostii!


După uitam de Dumnezeu pe aici (azi!) și mai trecut din necheful ce-mi amărîse existena în pîlnia Coștilei, mă pregătesc de coborîș spre Refugiul Coștila.
Aș minți să spun că nu mă aștepta o doză bună de muncă, de risc și implicit emoții.
Căci, meditam la un moment dat, elasticitatea se cam duse, vreo 20 de kile dacă nu mai mult sînt în plus, bașca fricile adunate (căci e artmetic să nu se risipească în vînt, după vreun doi pași de moarte)...
Dar mare e și plăcerea de a gestiona fericit toate astea,


Urmează Partea a treia (ultima)




Arhiva I
Brîul Aerian- Brîul Mare - Valea Mălinului - Platou









Dedesubt, Mariana în Platou, deasupra Mălinului. Ce mare se vede 
în dreapta zona Brîului de sus!

Mai jos, cred că în muchia Scoruși - Mălin.

idem.




Arhiva II
Valea Coștilei, 22 iulie 1979


Izvorul de sub Refugiu.


Nu ținminte pe unde e chestia de mai jos, cert este că am ocolit Săritoarea II, atingînd Vîlcelul Hornului Negru, la nivelul brîului său cu fereastră, cel de sub... Hornul negru. Apoi am revenit spre dreapta în Valea Coștilei, asta pot bănui cu mai multă siguranță.

Malul de vizavi ar putea oferi informații despre loc...

După ce terminați de rîs, mă pot justifica.
Eventual pot adăuga, cu multă răutate, că mulți din cei regulamentari pe atunci (echipament, plus spus Sărut mâna la vecine) arată azi vaid e steaua lor, plus că nu le arde de așa jurnale modeste.


N-am mai stat de photoshopat petele de mai jos...
Ce vremuri... Peliculă alb-negru, developare... Cum, e preistorie?? Dar ce credei că vor fi aparatele de azi peste patruj'de ani? Ia imaginați-vi-le în vitrină la o consignație a anilor 2050!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu