joi, 22 august 2013

/ MUNTE, UMAN / La despărţire..., dar şi altele


I

Comentam recent pe scena (fotografie postată de Andrei Badea) care a produs tot tămbălăul relatat în postul anterior...
Nu am apucat, nu am dispoziţie să explorez mai amplu ultimele zise ale lui Mugurel.
N-am idee de-i vorba de prea multe conexiuni, ori dacă reticenţa se trage din defense, precum să nu fac rău vreunui apropiat...

O să spuneţi că deja am scris lucruri deloc-deloc comode!
Din păcate, e mult loc de observaţiune. Într-un fel, e ca la privitul prin microsocop. Cele de acolo, alea micile, există chit că nu se văd. "Păi, da, da-s mititele rău!...". Ok, dar deseori au impact în lumea uriaşilor...

Cîteva lucruri tot remarc.

Totul a plecat de la pretenţia/dorinţa/solicitatea mea a nu trece sub tăcere cine l-a condus în primii ani în Piatra Craiului.
Cu precizarea că, dacă nu mai ţin minte exact pe unde fusesem eu şi nu el în partea de nord a Westwandului, în zona sudică nu ieşise din clasice, în vreme ce eu cotrobăisem binişor.

Mă credeţi sau ba, nu ţin să-i şuntez recentele succese (nemaipomenite) din Crai. Nu am nevoie nici să-mi creez ori să-mi sporesc mie vreo statuie ("Uite, bre, io l-am dus de mînă pe ăsta, înainte de a deveni vedeta de azi..."), căci mă simt foarte bine cu ce am realizat pe ici pe colo, în ale muntelui.
Dar se chirceşte ceva în mine la gîndul că al meu coleg de ture frumoase, de ani frumoşi, se chiteşte în a-mi refuza această solicitare. O face prin texte ce se vor tehniciste, dar, ce naiba!, nu-s născut ieri, pot mirosi iute că există un dedesubt!

Plus că. Înţeleg că nu am picat de acord. Dar barim dă-i voie respectivului să creadă că nu a luat-o razna prin pretenţia lui. Pînă la urmă, explozia lui Mugur se trage din faptul că am perseverat în acea direcţie. Iar acolo, la mintea cocoşului, exista o rană, mai mare decît am bănuit (e de ecrcetat, cîndva, ce şi cum...).
Explozia fostului amic vine în principal de aici, doar mai apoi fiind  - probabil - iritarea, teama lui Mugur că poate fi considerat amic cu un tip atît de vehement (cum o fac eu în postul buclucaş), de... neam-prost.
Bineînţeles că la mitocăniile celorlalţi nu a suflat o vorbă., Asta şi pentru că erau de-ai lui. Cu aparent respect social. Adică dînd la gioale pe şest.

Mă uit aici la un lucru.
Niciodată a fi comme il le faut, la locul său, respectuos (şi tot atît de prefăcut) nu va duce o societate înainte. Dacă am fi stat respectuoşi în tiparele înaintaşilor, se ducea de mult naibii giudeţul.


II

Altminteri, acuzele ex-amicului cum că dau cu capul de acelaşi prag sînt incomplete.
(Trec peste faptul că eu nu m-am înghesuit să-i observ decît gesturi, nicidecum personalitatea, viaţa în întreg...).

Dacă era să descopere hibe, trebuia să mă solicite întru mînă de ajutor.
I le-aş fi spus eu, iar categoric acele detalii sînt însîngerate din plin.

Sînt un tip care s-a lăudat mai mult conştient că urmează să facă marea cu sarea, iar la pragul actual se dovedeşte incapabil acut de coagulare pentru muncă, dar şi pentru trai între oameni (deja nu mai contează cum îşi ascunde el aceste neputinţe!).

Asta e, o să-mi duc crucea (o spun mai puţin declamativ decît s-ar părea! Am totuşi un ceva de făcut, nu de lamentat)...


Dincolo de astea, cred că lucrurile pe care le spun şi mai ales le pot spune, în viitor, pot fi utile - cel puţin unei categorii umane.
Într-adevăr, avem de multe ori nevoie de poveste sau chiar de minciună pentru a suporta viaţa. Dar cred că aş fi totuşi un bun colaborator la un dicţionar de adevăruri...
"Haida-de, bre, ce tare ne ei! I-auite cum ai ajuns tare priceput în a depista aşa Ceva!"
M-aş argumenta totuşi.
Cu re-precizarea că puţină lume are nevoie de adevăr, care în paralel nu duce la nici un rai - cantitatea de plăcut şi de neplăcut va fi aceeaşi în viaţă. 

M-am apucat de răsfoit din nou o carte, cu maniscris de la jumătatea secolului trecut.
Autorul (altminteri din categoria Ţuţea şi Steinhardt, dornici de divagat totuşi fără control) spune la un moment dat că el nu urăşte proletariatul şi ţărănimea, deoarece posedă rădăcini în ambele categorii sociale.
N-am cum să nu văd aici o chestie. A urî nu te întreabă. Vine şi atît. Inclusiv dacă mata te tragi... Trec peste faptul că uneori că poţi urî în direcţia cu pricina pentru că, pur şi simplu, translezi ura pe tine însuţi (altminteri mai mult sau mai puţin amplă). Chestie care nu e deloc o aiureală, ci chiar se poate să te uiţi chiorîş la tine însuţi.

Bineînţeles, nu am pretenţia de auditoriu alcătuit şi respectuoşi ai clişeelor, respectiv ai lucrurilor comode.


Ai grijă ce-ţi doreşti.
Visez, în aiureala mea desprinsă de realitate, la un Mecena care să-mi spună "Scrieţi-le (adică alea din minte, n. MO), trecere-le domnule pe hîrtie..." şi să-mi asigure totodată cele pentru un trai decent.

La aşa vorbă, se poate analiza cît este tupeu şi aiureală, şi cît îndrăzneală sănătoasă.

Eu cred că, dincolo de ne-nevoia multora pentru aşa ceva, pot spune multe lucruri interesante.


Mă uitam la doi tipi extrem de chitiţi...
1
2
Sau pe o scenă cu nume ales de Psihologiebun.
Pe lîngă domniile lor, eu-s copil mic în ale defulărilor şi dorinţă de buricul pămîntului.
Dar sînt tipi de observat, sînt caractere de înţeles şi a căror tipologie poate-ar fi demnă de notat.
Ce e în spatele manifestărilor de acel gen?
Ce-o fi în sufletul acelor oameni?


Cum, pînă să mă uit la alţii ar fi sănătos să-mi fac ceva ordine în propria ogradă?
Aveţi şi dvs. dreptate!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu