miercuri, 21 august 2013

/ MUNTE, UMAN / La despărţirea de un bun amic



Mugur Ilie îmi reproşează de curînd...:


"Am vazut discutia de ieri de pe picasa . Desi sunt foarte tolerant si permisiv, chiar si pentru mine lucrurile au mers mult prea departe.
 
Consider ca ignori cu buna stiinta reguli de baza ale socialului. Subiectele pe care le abordezi cu obstinatie, ca si modul agresiv si grobian in care te comporti, afecteaza frecvent libertatea si viata privata a celorlalti. Iar Dan e doar ultimul exemplu dintr-o lunga lista. Centrul preocuparilor tale esti exclusiv tu, cei din jur sunt doar adversari ce incearca sa-ti schimbe viata in mod negativ. Prin ceea ce spun sau fac ori, mult mai periculos, sfidand adevarurile absolute pe care le afisezi permanent.
 
Cu totii facem greseli. Unii reusesc sa invete din ele, altii mai dau cu capul de cateva ori pana pricep. Tu esti o exceptie : nu ai de ce sa-ti schimbi comportamentul pentru ca esti mereu pe drumul cel bun, insa neinteles de cei din jur. Asa ca deformezi perceptia realitatii si aprofundezi analiza pana cand cauza si efectul se estompeaza si orice concluzie devine credibila, fara sa conteze ca nu mai are nici o legatura cu cauza. Faptul ca te lovesti mereu de aceleasi probleme este doar o coincidenta, nicidecum o consecinta a felului tau de a fi.
 
Avand in vedere observatiile de mai sus, cat si atitudinea pe care o manifesti atat fata mine (indirect, prin reluarea obsesiva a unui subiect dezbat de mult si in mod repetat) cat si fata de prietenii comuni, apreciez ca relatia noastra de amicitie nu merita continuata. "

(Intro.
Toată lumea îi spune lui M. ca în buletinul său. Adică Mugurel. Subsemnatul, la un moment dat de acum vreo 3 ani, am găsit că e mai serios nouă şi mai util lui să-i folosesc forma fără diminutiv.
Cred că-i făceam un serviciu. Cred.)

Chit că amicului i se pare că merg fără să mă uit în jur, mai exact neatent la feedback-uri, de felul meu înaintez cu destule priviri în jur, să văd dacă-s pe drumul cel bunicel.
Genul de alambicări în ale observării realităţii l-am întrebuinţat şi în istoria muntelui.
Fac aici un bilanţ unde m-a dus, acel stil. Mă uit cum erau relatările istorice la un 1985-90. Îndrăznesc a crede că ţineau de preistorie, chit că filoane vor exista etern în domeniu (România / Omenirea profundă se simte bine doar într-un mod....).
Mai mult sau mai puţin inspirat, stilul meu a dus lucrurile pe alte paliere de abordare, zic eu că mai destupate.

Se poate pune problema aici dacă - omeneşte - nu am luat-o eu razna, de la un timp barim.
Păi, e de luat în studiu materialul clientului şi văzut dacă ultimele producţii sînt într-o ureche, ori în două.
Cu privire la masa respetivă de disecţie, rog faceţi un pic abstracţie de oarecarea-mi aroganţă, la o adică ascunde un mare timid, un neputincios de a avea relaii destinse cu restul semenilor...
La o adică, marea-mi vină este aceea de a zgîlţîi un edificiu care funcţionează. Asta pe de o parte.Pe de alta, zgîlţîiala cu pricina naşte fie şi doar ca ideea eventualitatea unei modificări interioare a actorilor. Or aşa ceva e crunt, recunosc.


II

Amicul M.I. face cîteva remarci generale asupra subsemnatului.
Realizez brusc a nu fi procedat vreodată asemănător în ce-l priveşte. Am privit (chit că uneori cu acuitate) doar gesturi.
Nu acuz de nimic aici, doar constat. Şi poate mă consider dator, fie şi doar pentru mine, să purced şi eu la un tablou general. Altminteri e amuzantă proiecţia pe care - recunosc! - o făceam pe un gest al lui Andrei Badea... Unde vedeam ne-voinţa de a-şi coborî părintele de pe soclul omnipotenţei.
Cred că paţ la fel, cu eventualele observaţiuni asupra lui Mugur.

III

Tot confratele întru munte amintit precizează:
...Deformezi perceptia realitatii si aprofundezi analiza pana cand cauza si efectul se estompeaza si orice concluzie devine credibila, fara sa conteze ca nu mai are nici o legatura cu cauza.
Chestia asta cu aprofundarea analizei m-a dus cu gîndul la iritarea vreunui profan, cum că ce treabă are chestia aia, 2 pi R, cu ridicarea unei construcţii, rotunde sau ba.
În context, regretam că M. dă cu piciorul abilităţii mele în domeniu, cîtă vreme - susţin eu - are (de la o vreme, barim) o existenţă cu multe simptome, adică strigăte din adînc deformate ori înăbuşite.

O să ziceţi aici că, dincolo de toate, este duritate excesivă din parte-mi să pomenesc acestea. Este ca şi cum ai zice fiului de vreo 20 de ani, că la naşterea-i  sîngele de la născare îi arăta aşa pe trup, iar cu placenta s-a făcut cutare detaliat lucru...

Totuşi.
La un moment dat, mi se mărturiseşte grija extremă de a redacta scrise spre subsemnatul - care se uită în spatele fiecărei virgule.
Nu ţin să trec nimeni strada, să-i deschid uşa spre o cămăruţă interioară poate nu chiar la stradă, dar n-am cum să nu observ mesajul. Acolo doare ori mi-e ruşine. Iar ambele nu datorită celui cu virgulele, ci vieţii, mai exact celui care a intrat acolo cu bocancii, cu schiurile, cu tancul.

Apoi.
După nişte ani, M. îşi manifestă dorinţa să meargă cu mine ăn vrei două ture. Una în mod sigur era o rută de coborîre. pe care eu o descriu într-o revistă, dar şi în vreo 3-4 RT-uri.
Amicul nefiind deloc un împiedicat în ale abruptului.
În această situaţie, nu-mi putea scăpa ideea de coborîre.
Care formulă nu e deloc una beningă, deoarece m-am lovit şi eu de ea, şi cam la aceeaşi vîrstă cu cea de acum a lui Mugur.
E vorba de coborîşul spre apusul vieţii.

În context.
Mugur nu era  în anii noştri de ture un explorator, 1998-2007. Mi-amintesc de un drum pe Albişoara Turnului, cînd nu i-a ars de ieşit într-o creastă laterală, să vedem ce e pe acolo... Nici în ultima noastră tură, prin Blidul uriaşilor, nu mi-l aaduc aminte de foarte sorbitoriu informativ prin jur.
Cu toate acestea, în ultimii ani purcede la o altminteri minunată campanie de explorări în Piatra Craiului. Pentru care eu îl aplaud şi admir cel dintîi.

Dar.
Nu pot să nu leg asta de o dorinţă, accentuată la criza de vîrstă. A lăsa ceva pe acest pămînt, unde observatărăm de curînd că nu sîntem eterni.
Într-un fel, e un mod (ne cam păcăleşte aici natura...) de  a ne eterniza.
Natura, ca s-o ducă ea bine după ce de noi s-o alege praful, ne împinge la chestii deosebite. Nu am idee cum a optat M. pentru chestia cu explorările... Cert este c-alde caracteristicile acţiunii fură deosebită (dificultate alpină) şi pe teren virgin.

Voi bate aici cîmpii/munţii în continuare, chit că, re-citez:
"..Deformezi perceptia realitatii si aprofundezi analiza pana cand cauza si efectul se estompeaza si orice concluzie devine credibila, fara sa conteze ca nu mai are nici o legatura cu cauza."
Ca să-ţi iasă o întreprindere mare, e nevoie să nu împarţi cu alţii succesul.
Prin urmare nu pomeneşti (sub anumite motivări) de îndrumători, situaţie în care e imposibil să ignori că cititorii tăi te vor percepte drept întîiul om pe acolo, în cel mai rău caz primul care s-a obosit să scrie, să popularizeze, să facă fericiţi pe alţii (citez aici aproximativ pe Dan Mârza).
În acelaşi timp, îţi trădezi orientarea şi dînd numele "Vîlcelul Cabanierului" (este vorba de o rută alpină indicată vag, în 1997, de Walter Gutt, în "Munţii Garpaţi"). Unde Mugur - altminteri rezolvînd minunat problema de teren şi alegînd finalmente un toponimic - se fereşte să personalizeze. Cabanierul era Richard Hertz, tip destupat, a cărui familie era frecventată şi de un orăşean totuşi pretenţios, ca Sorin Tulea. Mugur preferă însă denumirea fadă, unde însă excluderea anima-ului celuilalt este mai mult decît vizibilă...
Între noi fie vorba, dincolo de păcatele reproşate, un gest Ordean deloc picat bine va fi fost propunerea de paralelă cu alţi condeieri montani, mai exact cei care evită să vobească despre îndrumătorii lor pe munte...


Există şi alte simptome, dar ajunge un ciocan la un car de oale.
Rog poate doar ceva atenţie la somatizări.


PS
După cum am precizat cu alt prilej: cu riscul de a nu uşura lectura (în cazul unui text destul de greoi...), în cadrul posturilor cu încărcătură întrucîtva dramatică nu folosesc elemente gen sublinieri ori imagini.

3 comentarii:

  1. Sunt foarte curios despre ce discutie de pe picasa e vorba.. un link se poate?

    RăspundețiȘtergere
  2. https://picasaweb.google.com/116625059267985636704/TaineleCraiuluiUmerii?feat=comment_notification#5910717667612587730

    RăspundețiȘtergere
  3. 27 august 2013.
    Revăd textul de mai sus si admit că posed un stil pe de o parte niţeluş greoi (precum copiii cei nou născuţi, 'cu sînge şi placentă'...).
    E mult loc de mai bine.

    Dar, la vremea cînd am scris, eram ca o mamă ce abia născu... Abia ieşiseră în fugă ideile de acolo, iar poarta cu pricina - a inconştientului, căci acolo se nasc ideile! - nu stă mult timp deschisă...

    O să mă laud eu singur...
    Cît de împiedicat este puiul de căprioară, la primii-i paşi... Iar zoaiele sarcinii materne nu au cum să lipsească.

    RăspundețiȘtergere