duminică, 4 august 2013

/ PSIHANALIZĂ, UMAN, SOCIAL / Cam amestecate, e drept - 4 august 2013



Pînă să critic mișelește zisele ori faptele altora, încep cu o sfîrtecare personală.



Dau de postul cuiva, despre cutare manifestare la Padina (Bucegi).

Răsfoiesc filele de computer de acolo și mă îngălbenesc...

M-am lovit mai multe ori în ultima vreme de ideea Lumea este a mea, caracteristică a tinereții...

Argumentația obligă la paranteza imagistică (aparent plasată aiurea) de mai jos...
Mai jos, mutra unui om care nu mai e în dulceața juneții:




Nu o trec de nebun aici... (ba am pus și metafora podelei în descompunere).Pur și simplu, nejenîndu-mă să ies cu acea mutră atinsă binișor de ani, îmi voi putea îndrepta atenția nestingherit spre altele. Nu voi mai sta cu damoclesiane pe cap: "Vaaaii, nu vezi cum arăți? Tu te-ai găsit să dai sfaturi la atîta lume civilizată, tînără, frumoasă, la-locul-ei?!...")
Am sentimentul că orice poate fi trăit, dacă nu fugi de el...
Mă uitam ieri în autobuz la o doamnă, cu o inflamare vizibil morbidă a unei nări... Oare cum e să trăiești, cînd te știi cu așa vădită rădăcină de moarte în tine? Cred, cu mintea de azi barim, că orice poate fi suportat, dacă nu fugi de el... 

Nu apuc să termin al treilea episod despre tura-mi recentă pe munte.
E vorba de coborîrea Văii Gălbenelelor (capitol anterior acesteia, aici) unde inevitabil voi vorbi și despre gîndurile vîrstnicului asupra domeniului, asupra locurilor...
Acolo m-am lovit inclusiv de ideea lui a stăpîni mediul lumea...
Toată lumea e a mea! - cunoașteți expresia.

Mugur Ilie mi-a pasat la un moment spre lectură o carte. Acolo am aflat despre o interesantă gestionare a ființei umane, prin intermediul plăcut - neplăcut... Mergi pe unde vrem Noi (un Ce interior), te răsplătim cu un drog de simțit plăcut ori nemaipomenit. Și invers.

Păi.
Am sentimentul că acest călăuzit a la hățurile animalului de tracțiune cuprinde și altele. De pildă acest sentiment al lui A stăpîni lumea...

Cred că, pentru a ne descurca în viață, a îndeplini comandamentele de supraviețuire ale speciei, este nevoie de un drog - prin intermediul căruia, la vîrsta cînd putem fizic face mult, să nu stăm speriați că sîntem un nimic pierdut sub bolta asta.

Nu știu cît (și din ce motive) se refulează curent la etatea de mijloc, dar am sentimentul că, tot acum, sîntem împinși la a crede că Lumea e a mea!

Oarecum neașteptat, individul nu-și dă seama de situație, doar o simte, se bucură, se entuziasmează (chit că mai tare va realiza ce și cum ulterior, la anii cînd îl va părăsi acel sentiment). Aici civilizația pune punctul pe i, prin vorba italicizată mai sus.

Și uite-așa revin la Padina amicului cu siteul Bucegii Natura 2000.

Am rămas cu gura căscată și deloc încîntat descoperind că un ceva din mine își considerase proprietate acea parte de Bucegi, oarecum cu drept de viață și moarte (în stilul copilului ce mișcă soldățeii de plumb) asupra a ce mișcă acolo...
Totul inconștient!
Și de aici disconfort măricel (și totodată neepuizat) că pe acolo-s oameni, care vin și pleacă, de capul lor. Totodată frumoși, sănătoși, înlesniți material. Și care nu se vor inferiori demiurgului.

Nu e plăcut să admiți asta.

Nici să o comunici.
Asta și pentru că, pe moment, ai doar disconfortul, oroarea, descurajarea cruntă... Hm... E ca un incendiat de pajiște... Ce sinistru și etern peirdut pentru viață arată... dar de acolo, din acea negreală prăfoasă, ies apoi firave semne de vegetație...

Mai intervine și teoria...

La ce iese astfel întru iveală, deja nu mai plătești un paznic...


II


Aș mai rămîne un pic sub cer pshanalitic...

La ieșirea în aer de ieri am realizat că mult-doritul simțit bine în viață nu cuprinde doar gustatul (fie și cu polonicul) din butea plăcerilor.
Mai e ceva. Să nu fugi de neplăcut.
Nu am în vedere aici neapărat a da cu barosul, crunt deprimant, la forjă. Ori împins căruț în zeghe, la vreo Vale a Nistrului de altădată...

E vorba de anumite zvîcniri interioare neplăcute. De unele apucăm să ne dăm seama ce și cum. De pildă, ne intimidează persoana cutare ori sîntem frustrați mult că nu putem lua în posesie/avea cutare lucru/persoană.

Altele nu explică nimic. Doar dor. Nu o dată neclar, neavînd să apuci ceva nici dacă vrei...
Am impresia că aerul rămîne cît de cît respirabil (pentru plăceri - am în vedere aici tipii peste 50 de ani, sau măcar 40), doar după ce te ocupi cît de cît de acele dureri, de acele aiureli din senin.


III


Cineva spunea că ne schimbăm foarte rar țintele existențiale.

Abordăm doar alte metode, dar tot spre vechile țeluri...

Aș minți să ascund că-s încîntat de ce descopăr prin viață (grăbind apoi să vin cu mărgica la dumneavoastră...)!

Apuc să simt însă, să mă previn că acel cuțit are și va avea întotdeauna două tăișuri... E ca vinul... Poți gusta cu măsură, ori să te faci - pardon! - muci și, totodată, de mare rahat în ochii celorlalți.


Ținta existențială cu pricina nu poate fi legată decît de ale inconștentului.

Pare să fie dorința de a domina, lume, oameni - cu precizarea că e cvasisinucigașă, dar prinde bine speciei, care scoate astfel untul din noi (în interesul ei...), cît trăim.

Se pune problema dacă scăderea de vitalitate, din anumite momente de răscruce ale existenței, mai domolește din așa tendință (aia cu dominatul și altele la fel).

Cred că, dincolo de înmuieri aduse de ani, la orice moment mai bine pe picioare va fi reintrodusă în lucru Ținta.

Mă uit deseori la vîrstnici și nu-i descopăr cam deloc legat de pastilele sociale atribuite lor: înțelepciune, răbdare, amabilitate...

În continuare ei par animați de un țel din categoria pomenită, ori măcar surate foarte apropiate de ea.


Mi-o publica vreodată Vasile Dem Zamfirescu așa ceva, la editura lui?



Legat de asta...





IV




...adică de această siguranță de sine - în afirmație... - a subsemnatului...



Scara blocului (încă) personal.
- Tot la plajă, Mirceo?
- Îhi.
- Nu te plictisești?
- Păi nu. E soare, verdeață..
- Ți-ai luat ceva de citit?
- Nu. Rămîne oricum destul de gîndit...

Nu izbutesc pe moment, dar mai încerc.

Cîtă vreme pozezi în stăpîn pe tine, în adînc va sta poprit la beci contrariul... Nesiguranța, teama și atîtea asemenea. Cu așa amestec exploziv acolo, va trebui doar un ac al realității pentru a fi întors aproape sinistru pe dos.
Prin urmare, poate e de scos un pic la aer (după ce identifici, dar nu e imposibil!) din cruntele ascunse. SĂ VEZI CUM S-AR VIEȚUI CU ELE. 



Om vedea...

Nu e deloc simplu cu ascunsele...
Pe de o parte, sînt dezonorabile - barim la statura pe care ne-o dorim, între semeni (și fără de care nu se prea poate, căci jurul abia așteată un semn de slăbiciune, pentru a se reconforta pe seama noastră / a nefericitului seamăn. Nu degeaba jucăm teatru...).
Pe de alta, social insuportabil, dar psihologic absolut normal este ca evenimentul crunt care ne-a picat cîndva pe cap să fi devenit parte a noastră. Inclusiv, se pare că deseori..., devenindu-ne drag. Evenimentul sau rana - deja nu mai contează.
 
Poate că altfel nici nu s-ar putea trăi altfel cu amintirea aceea, în adîncul nostru...
Mda, care izbutește să-și scoată așa rană afară, păi e mare... Degeaba mă uit în oglindă acum, nu-s eu curajosul acela! 


Încheiere.
Urmează fotografiile zilei!







... si un film.

Sau două.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu