luni, 12 august 2013

/ PSIHOLOGIE, UMAN / De prin gazete, poate interesant...


I

Pomeneam într-un post anterior, despre Petre Pandrea, despre plăcerea infantilă de a încerca să plămădim - fie și pe calea fantasmelor, a invențiilor - o lume pe gustul nostru, bașca încîntarea demiurgică.
În cintext, citesc în media un interviu luat lui Șerban Papacostea.

Omul este istoric și are din partea mea (om care altminteri l-a răsfoit prea puțin) prezumția că și-a practicat meseria cu onestitate. Aceasta însemnînd inclusiv lipsa baterilor de cîmpi.


Pensionar fiind (trecut chiar de 80 de ani), dl Papacostea nu-și poate refuza însă demiurgismul invențiilor, al reducerii spre anecdotică - una convenabilă sieși, se înțelege... - a unor fapte istorice.
Este cazul prezentării aromânilor:
"Aromânul, că eu sunt de origine aromân, este ceea ce spunea Petre Ţuţea – aţi auzit de el? – când i-a văzut cum se comportă în puşcării: „Aromânul este românul absolut“. Adică mai intransigent, mai puţin maleabil. Pe coclauri, în Munţii Balcanici, când îi apăsa împăratul bizantin, mai făceau o răscoală... Aici, în condiţiile geopolitice româneşti, cu invazii, cu cuceriri, trebuia să te adaptezi permanent. Bunicii mei au înfiinţat primele şcoli româneşti în Macedonia şi au izgonit grecii."
În ton, dl istoric Papacostea oferă și o prezentare mai mult decît edulcorată a mareșalului Averescu...:
"Tata i-a fost secretar politic, a fost omul cel mai apropiat lui, până în clipa morţii. A descris frumos moartea unui erou – căci aşa a murit Averescu (!!, n. MO): a luat fotografia mamei lui, a pus-o pe noptieră, s-a întins şi s-a retras din existenţă. Eu am crescut la picioarele lui. Iar unul dintre privilegiile condiţiei şi istoriei mele, dacă mi-e îngăduit să spun aşa, a fost că am avut contact, mult timp, în această casă, cu personalităţile de prima mână din lumea politică şi culturală românească..."
Toate aceste personalități (regina Maria, Gheorghe Brătianu, Octavian Goga ș.a.) sînt prezentate favorabil, excepție făcînd Petru Groza, despre care informatul momentului și viitorul istoric află abia după 1940 că se dăduse cu comuniștii...

Nu expun cele de mai sus neapărat din hipercriticism, cît pentru a puncta capcanele pe care avansul în vîrstă ni le așterne în drum.
Cu cîtă uşurinţă ajungem a vorbi elogios nişte inşi din cercul familial, or care ne-au făcut un bine... În cheie subiectivă, se înţelege.

De unde re-constatarea că sîntem tare  dependenţi, însetaţi de gesturile frumoase - şi spre noi, se înţelege - ale celorlalţi...

Altminteri Papacostea relatează un episod hazos-memorabil, și anume întîlnirile lui Averescu, la băi în Germania, cu adversarul său din război, faimosul August von Mackensen:
"Se întâlneau şi comentau cum fac militarii la pensie: „Vezi, ai greşit, nu trebuia să muţi divizia acolo!“.

În context, Averescu pare să fi fost un om ceva mai spiritual decît îl prezintă multe alte izvoare istorice:
"... Avea un umor aparte. De pildă, odată, când el era cu tatăl meu la Bad Kissingen, în Germania – mergea în fiecare vară acolo să-şi facă o cură de ape minerale – luau prânzul. El, de obicei, lua prânzul mai devreme, imediat după ce-şi făcea cura, pe la 12.30, iar tatăl meu stătea cu el, ca să nu-l lase să mănânce singur. Tatăl meu îşi mai scotea o ţigară. Mareşalul îl privea o dată, de două ori, apoi îl întreba: „Papacostea, când fumezi, nu te deranjează mirosul de supă?



II

 
Fostul mare fotbalist Cornel Dinu emite zilele acestea, între altele, următoarea sentință.
"Îmi doresc ca poporul român să iasă din ceastă stare de degradare morală /.../ Am ajuns mai rău ca în 1950"

Nu am studii de psihologie, dar îmi sare lesne în ochi faptul că, în spatele afirmaţiei citate, şed cu totul alte alte lucruri... 
Dinu se joacă (fie și cu scuza unui suflet cernit) aici cu ideea de moralitate, el fiind - de la o poștă - un amoral. Iar asta pentru că nu pare dotat cu rezonanţă spre celuilalt, or morala se bazează totuși pe grija față de celălalt, pe grija a nu-i face rău, respectiv de a-l ajuta...
Fostul fotbalist nu cred că intră însă în această categorie, cea a inşilor morali, din motive ce nu-i sînt însă imputabile... Pur și simplu a avut parte de educația aferentă, de matrița care l-a format cum este azi.
Nu întîmplător un bun amic i-a fost (îi este?)... cîinele Nero.




Dinu este un om care a copilărit într-o familie înstărită (nu ne trebuie multe indicii pentru a mirosi asta, bașca declarațiile lui în timp), dar în paralel acolo a existat rupt ceva. Nu îmi pot da seama exact ce, dar a ieșit un fruct uman solitar și încrezut. Inevitabil, masca (altminteri demnă de toată înțelegerea) a fost năpădită, odată cu anii, tot mai multă tristețe.
Acest din urmă proces, pare legat de isprăvirea drogului reprezentat de tinerețe în sine (plus alcoolul cel feritor de multe), și implicit de adulația, stima pe care i-o confereau reflectoarele stadioanelor... 



... Dinu nu pare să realizeze azi exact ce și cum, dar punctează că a avut "o tinerețe fericită", care "a durat pînă /.../ începutul anilor 90". Mai exact - completez eu - pînă la îndepărtarea lui de la cîrma naționalei, în 1993 (cînd roadele muncii sale le va culege Iordănescu, antrenor peste un an - la CM din SUA - a ceea ce avea să devină "Generația de Aur").



De ce face apel la morală, la ideea altminteri grandioasă de degradare actuală a  acesteia? Cred că este un mod inconştient de a reclama că nu a primit - în ale sufletului - ceea ce a avut nevoie, ceea ce are nevoie.
Părerea mea!

E interesant ce se află și în spatele unei alte vorbe mari (am căpătat deja deformație în a privi imediat dincolo de așa ceva, de cum îmi apar în senzori...), mai exact patriotismul.
(Posibil ca aici să avem de-a face cu o reclamație inconștientă de a nu fi primit îndeajuns, întru  poziție socială dorită.)

Pe această linie şi dincolo de afirmaţia sa, mie Dinu nu-mi pare un patriot...
La o adică, prin definiție patriotismul este un ceva artificial, care te face să te simți mai bine sub umbrela sa, iar în paralel dă foarte bine altora... Eu văd ipoteticul patriot drept un tip grav, cu rezonanță spre durerile de nealinat ale patriei (chit că poate plînge mult şi bine acele probleme, întrucît nu e în putinţa lui să le rezolve. E prea mic, iar totodată el translează - în cîmpul politic *- sufleteşti personale şi irealizabile )
Ce chestie!
Trimiteri la patriotism și toate cele fac mai ales candidații la posturile înalte
. Odată ajunși acolo, satisfacția care inundă (dincolo de stres, de oboseală) pare să taie gîndurile, interesul real pentru țărișoară. Într-adevăr, politicianul ajuns la putere va ține discursuri despre glie și cele apropiate, dar în sine este ghiftuit, are stomacul Eului plin.
Se va încrunta realmente pe liniee patriotică mai ales cînd cineva îi amenință scaunul prin intermediul respectivului domeniu.
Ce-mi vine oare să întreb, apropo se patriotismul real al liderilor...Oare Mihail Manoilescu, ministrul nostru de externe în august 1940, o fi leșinat cu adevărat la vederea hărții cu noile fruntarii ale Transilvaniei?Teoretic, această propusă ipoteză poate reprezenta un sacrilegiu, dar de ce nu văd eu ca reală scena vehiculată prin manuale?E de studiat.
Legat de Cornel Dinu (unul dintre cei trei fotbaliști all time din simpatiile subsemnatului, alături de Gh. Constantin si de Boloni), este interesant cum va fi dus familia sa - eu îi cred afirmațiile - doi pepeni, ai vechilor poziții în societatea românească interbelică, respectiv aceea reprezentată de poziția înlesnită material din vremea comunistă. Ultima favorizînd nu doar trimiterile cu pretenții patriotice, dar și ralierile cu tot felul de profitori ai comunismului.

E un unghi...
Dacă greșesc ori săr calul, rog să fiu iertat...


PS1
Frazele mari și goale, dar care fac bine la suflet (eventual dau gata prin jur): "cea mai mare dorință a sa / la aniversarea a 65 de anid e viață / este ca țara să iasă din degradarea morală în care se zbate".
E banc, aici!
Dorința e înălțătoare, dar ea nu contribuie cu absolut nimic la vreo îndreptare. Trec peste faptul că fie și de-ar fi purces lansatorul ei la cine știe ce muncă, nici atunci nu ar fi avut garanția îndreptării cu o idee
Dar e vorba goală care prinde bine...

PS2
Se spune: Cîtă luciditate, atîta suferință.
Mmm, nu mă îngrijorez... Va fi fost spusă înainte de Muncile lui Freud...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu