miercuri, 7 august 2013

/ UMAN / Diverse, 8 august 2013




Traversez o depresie (egal neputință a adaptării la realitate) și, în situații d-astea, e bine să guști și atît din acel sentiment... deprimant, cît mai mult.



Dar am dat - pe siteul www.prologos.ro - de un text Eugen Ionescu, zic eu interesant.


El, materialul în sine, nu și-ar fi meritat totuși - prin simpla existență - locul aici... Dar se află - în mintea mea barim - într-o constelație.


Testamentul lui Ionesco este cu Dumnezeu și ajutor al acestuia, chestie de care eu nu bag mîna în foc a exista. Cert este că așa texte țin de un profund, de un mai apropiat realității.

Parcă prefer acea realitate, neplăcută, decît îmbătatul cu apă rece.


Dau de un afiș pe stradă despre o reprezentație - nu știu unde - cu Maitreyi. După cartea lui Mircea Eliade.
Din ce am mai citit, înțeleg că Eliade a fantasmat la greu acolo, dar în sine nu avea mare lucru pentru acea indiancă. Drept dovadă, după ani și ani, nu a ținut s-o revadă (vezi PS1).
Publicul larg îmbrățișează din plin însă acea poveste.
Din n motive și altminteri justificate unghiului său.


Cam tot pe atunci, între războaie (la vreo doui ani după povestea lui Eliade), un Cioran scrie "Schimbarea la față a României". Despre aia nu se scrie, nu se fac spectacole șamd. E prea dură, prea serioasă.

Or noi avem nevoie de poveste...



În context, citesc un articol Cristian Tudor Popescu.
Îndrăznesc să-l reproduc.


"Constantin Rosenthal imagina România viitoare, acum mai bine de un veac şi jumătate, ca pe o femeie înfăşurată în tricolor, după ce şi-a rupt lanţurile pe Câmpia Libertăţii.
Femeia aceea, România, a născut. Urmaşul urmaşilor ei este şi el imortalizat într-o pictură, dar nu de pe la noi. Am dat peste el la Amsterdam, după ce-am rătăcit ore în şir prin celebrul Rijksmuseum, de ziua minorităţilor sexuale.
Rijks va rămâne pentru mine muzeul copiilor bătrâni. În sutele de tablouri peste care mi-au trecut ochii am văzut nenumăraţi copii din secole duse, toţi cu feţe adulte şi bătrânicioase, păstoşi, cu privirea deja pătată de viaţă, parcă bolnavi de progerie.
La vederea acestui „Portret de grup cu trei fraţi”, din secolul XVII, al lui Thomas de Keyser, am înţepenit.
De câţiva ani încoace, trăiesc fără să am în minte imaginea României de mâine. N-am mai fost capabil să-mi fabric această proiecţie, în absenţa căreia cred că îi e greu oricărui cetăţean să-şi ducă viaţa. Cred eu.
Ai nevoie în prezent şi de un tablou al viitorului, altfel decât un pătrat negru sau gri.
Şi iată-l! Acesta e românul de mâine. Românul viitorului ţării noastre. E cel care îi va îngropa pe cei din generaţia mea.
Românul futur! Priviţi-l cu atenţie, din ochi până-n picioare, şi spuneţi-mi că nu-i aşa."


Tabloul e ăsta.




Materialul mi se pare total neserios.
Și lipsit de inteligență. E acolo doar răutate.

Să vă spun de ce (chit că, în paralel, mă testez cîtă invidie a mea o fi față de respetivul CTP, cîtă descărcare din altă parte pe el...).

Mie mi se pare la mintea cocoșului să fii pregătit pentru orice în viață. Iar asta pentru că așa vrea Dînsa, a fi imprevizibilă.
Chestia asta cu imprevizibilitatea vieții o deprindem cel puțin la vreun 40-50 de ani, văzînd că, din proiecțiile noastre privind viitorul lumii, s-au realizat mai niciuna.

În același timp, cred că dacă ajungem - noi, personali - să vedem viitorul sub chipul acelui copil, e totuși o chestie de pătratul nostru negru, ca să-l citez pe dl Popescu, nu și al celorlalți.
Dl Popescu își comunică ideea unui grup mare de oameni, da și completează, persuasiv: "Priviţi-l cu atenţie, din ochi până-n picioare, şi spuneţi-mi că nu-i aşa." 
Totodată, CTP apasă și o pedală care nu se prea face, a celui care ne va îngropa... Nu se face așa ceva, ori barim nu cu una cu două...


Mi se pare absolut aiurea, pardon...: tembel, să faci haz de acel copil. Ce vină are ei, plus frații săi, că sînt așa?
Apoi, cine are șablonul frumuseții, al normalului, eu sînt frumos, iar matale demn de toată greața? Răspuns: nimeni.
 Pe de altă parte, mi se pare situație de funia spînzuratului... Copiii ăia or fi ei urîței, dar se uită plăcut, cei mari par să ne stimeze. cel mic e mai arogant, dar la o adică aici intervine un exces de alint al celor mari din familie...
E, domnul Popescu - pardon de zic - e și urît, și al dracului.
Domnilor, constat.
(ȘI pot discuta oricînd despre trăsături similare ale mele.)


De funie este și pomenirea de copii născuți bătrâni.Am îndoieli că dl Popescu a fost vreodată eliberat de rană cît să se simtă cu adeărat tînăr...Bineînțeles, la așa afirmație, stau oricînd la un examen al rănilor, al proiecțiilor... Așa ar fi corect, să vezi și eventuala ta bîrnă...


Poate exagerez.
Dar de luat în seamă e ideea.
Domnul Popescu, pe care natura nu l-a blagoslovit cu senin și soare în existență, cam vrea să strice plăcerea celorlalți. Cei din viitor.
Nu-i pare grozav de rău că se va duce, dar dorința lui este să strice viața celor care rămîn, între care cei care i-au fost contemporani mai fericiți.

Aduce un pic cu scuipatul în ciorbă, pe care îl executau discret unii bolnavi incurabili, or al persoanelor cu HIV care țineau (țin?) să infecteze cît mai mulți.

Poate exagerez, dar cazul (articol CTP) este de privit și din acest unghi.


*

Ca de obicei, în cazul posturilor mele pe care le consider dramatice nu intervin cu multe sublinieri.



PS1
Cred că mi-aș dori să revăd dragostea-mi de la 14-16 ani. Aș tremura binișor, chit că aș fi eprfect conștient de multe altele, mai neplăcute. De riduri. Ale ei. De o deprimare în fața vieții. Tot a ei (nu că eu nu aș avea!). Dar aș privi-o pe fosta domnișoară R.,  aș aștepta eventuala ei ivire de acum cu ochii poate mai largi decît asupra a orice am privit sub soarele ăsta.
Aș putea cerceta de ce.

Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere