miercuri, 21 august 2013

/ UMAN, MĂRUNTAIE / Prin urbe şi nu numai, 21 august 2013


I

Taman ieri afirmam sus şi tare că e de lăsat mai moale cu postările pe-aici, căci la mari (şi necesare) schimbări în viaţa personală, este nevoie de renunţări pe măsură.
Şi iată-mă din nou cu condeiul în mînă, dîndu-mă deştept cu privire la aia sau aia!...

Interveni însă o nuanţă.

Legat de ea, aparent aş extinde mea culpa.

La un moment dat afirmasem pe aici că mi-aş dori să ajung un al doilea Caragiale.

Nu mă bat cu cărămida în piept pentru aşa îndrăzneală. teoretic poate interveni oricînd mica întrebare: "Ajunseşi, bre, con' Iancu?...".
Şi pas de-i răspunde ceva!

În practică, nu strică să-ţi stabileşti ţeluri cam foarte sus, chit că inevitabila lor neatingere te va durea. Dar oricum vei ajunge la un nivel mai înăltuţ decît dacă nu-ţi fixai nimic, eventual îţi doreai să ajungi doar portar de blockhaus pe Cheia Rosetti, vorba lui Marin Preda.

Poate am procedat precum copilul care îşi fixează o ţintă, iar apoi îşi ajustează mersul în funcţie de ce descoperă în sine (putirinţe, dar şi handicapuri aferente acelei direcţii), cît şi în mediu, în realitate.
Probabil că genul de observaţii va rămîne, dar îşi va schimba ambalajul.
Am meditat la un moment dat dacă să trec şi eu în registrul umoristic - fie şi de o eventuală calitate înaltă. Simt însă că nu m-ar prinde. E de căutat altceva. Poate tratamentul cu înţelegere - dacă se poate şi sinceră, bineînţeles -, chit că tot va durea, deoarece inevitabil sînt atinse cu acul destule *baloane* cu iluzii.


Să vedem ce-o să iasă...



II



PRIN URBE



Circul cu un autobuz RATB pe Bulevardul bucureştean Pake Protopopescu. Imediat la est de strada Mătăsari, circulaţIa devine mai anevoiasă. Pare că situaţia se trage de la autoturismele ce încalcă aici panourile ce interzic pînă şi staţionarea.

În faţa sediului ProTV de aici, sînt parcate‚ 'la bordură’ două limuzine Audi. Mari, trădînd bunăstare, opulenţă chiar. Doi boşi vor fi fiind în vizită la faimosul post de televiziune.

Interesant.
Şi uman.

(Foto oarecare).

Pe de o parte, ProTV se doreşte un stindard al civilizării societăţii româneşti. Pe de alta, omenescul din liderii săi se comportă în ideea că ei-s ceva mai sus de restul, deci merită un tratament special. De favoare. Ei pot parca unde vor.
Cei de pe o treaptă sua două inferioare lor, în acea instituţie, copiază iute atitudinea, parcînd şi ei acolo contra regulilor... „Eu-s de la ProTV!”, par să aibă ei pregătit discursul, pretenţia. Bineînţeles, şi eventualul organ de ordine este sensibil, abordabil,
depasabil’ la aşa vorbă.



Îmi vine în minte figura lui spiritus rector, Adrian Sârbu.

Ceva mai destupat social decît majoritatea, plus o iscuţime a minţii de excepţie. Nu am cum să nu văd însă că deloc departe de aparenţă identifici iute o doză măricică de neam prost, în sensul că „Mie mi se cuvine (pentru că-s deştept, pentru că aşa vreau io!) mai mult decăt troglodului!”.







M-am nimerit la o mică petrecere, în vremea cînd l-am avut drept şef mare-mare. Se despărţise de Jeanine. Venise însoit de o duduie la vreo 23 de ani, destul de subţire ca personalitate (nu bag mîna în foc a fi o notă bună pentru un bărbat – dar gustibus...). Bosul cel mare al trustului se purta destul de aferat, de figurant cum ar spune mahalagii secolului 21. Poate era o condiţie a reuşitei profesionale, în condiţiile noastre, carpatine – îi iau într-un fel apărarea.


Apropo de condiţie a reuşitei, aici la nooooiii ("pe acest pămîîîînt").
O şedinţă, pe cînd eram la Playboy, 2006. Erau acolo şi mai sus ierarhic decît redactorul meu şef (Dan Silviu Boerescu) doi tipi. De numele unuia îmi aduc iute aminte: Dragos Stanca. Şi mai mare ca el, acolo, era unul brunet. Mihnea Vasiliu.
La şedinţa cu pricina, exprimări precum Ce pula mea! erau foarte dese, din partea duetului pomenit. Între cei prezenţi, erau cel puţin două doamne (Lili Urian, de pildă).
 
Aaa, am uitat. Parcă cel puţin unul dintre cei doi şi-a ridicat picioarele pe masă.
... De ce mă duce aici un gînd rău la poziţia dlui Adrian Sîrbu, în şedinţe cu subalternii?
Nu mă ofusc.
Poate e o lecţie, un avertisment, să iau aşa manifestări fără să mă consum, să mă crispez în exces.
Oamenii respectivi conduceau trustul Publimedia, ăl mai spălat din ţară.
Asta e.
Apropo de pretenţia cu al doilea / un nou Caragiale.
M-am trezit visînd - acum vreo trei zile - cum că eram succesorul lui Băsescu.

Mamă, ce vrajă mişto te ia, la aşa idee, ţişnind, emanînd din interiorul propriu....
În practică, de te vrei cu picioare pe pămînt, iei lucrurile altfel.
Psihanalitic mai exact.

Nu spun că rezolvi problema, pe calea menţionată.
Dar barim teoretic (adică 1%, contra 99% al viscerelor) poţi mirosi că poziţiunea de succesor... e ambalajul frumos-frumos al unui ceva altminteri neplăcut. Căci de nu era aşa, neplăcut, nu avea nevoie să şadă acolo , în beciul adîncului, şi să iasă la aer doar mascat, la vreme de slabă pază a caraulei...


III

Umblu ieri să văd de-un atelier reparat biciclete.
La Piaţa Naţiunilor Unite, la o trecere pietonală, o jună la vreo 16-17 ani.
Era într-uh şort, articol vestimentar la modă în vara asta. În plus, ca să spun aşa, avea pe apetisantele (ca orice, la acea etate, altfel dispărea de mult specia noastră!) picioare un dres lucios.

Am făcut ochii mari de poftă, de incitare sexuală.


Nu se cade, dar ceva comentarii tot aş face aici.

Încep cu faptul că draga soţietate ia cu Huo! afirmaţiile unui cinquagenar ca mine - cum că a belit ochii maari-mari la aşa ceva. Domnii copţi trebuie să stea în banca lor!
Nu spun că atare exteriorizare ar fi o chestie nemaipomenit de utilă - nouă, categoriei cu pricina, respectiv omenirii. Dar poate e de punctat clar că întotdeauna va exista o aşa inflamare, căci instinctul sexual nu dispare conform vreunui ukaz, social ori politic. 
Mai mult, chit că vitalitatea aferentă scade, spre senectute ai mai multe şanse să te agăţi de plăcerile consacrate, în condiţiile în care plăcerile vieţii s-au rărit, iar respectivii boşorogiţi dau din col în colţ, ororisiţi (adică atinşi de oroare) de angoasa specifică vîrstei.

Ca urmare.
Nu voi întoarce capul cu ochi libidinoşi după aşa puicuţe.
Dar îmi afirm dreptul de a fi interesat, tulburat multişor de ele. Iar asta nu pentru că-s eu Gică Contra (domnişoarei Cucu, cea mihailsebastiană), ci pentru că aşa vrea specia.

Cum, specia vrea multe, dar nu se cade pentru ca să... ?
Ba uite că eu vreau să se cadă! Îi pot fi bunic domnişoarei în chstiune, dar nu văd de ce m-aş jena să afirm că-s - dincolo de toate - om.

În acelaşi timp.
Voi părea misogin...
E interesant cît de tare apasă o asemenea fată pe pedală... Păi, apasă cît să-l facă lat de poftă pe mascul. 
Haios! Îl vrea tulburat, manipulabil în mare grad, în condiţiile în care acela nu va păpa totuşi ochişor (vorba unui banc, cu păsări) - ceea ce nu e neapărat răutate din partea domnişoarei, ci condiţie a existenţei construcţiei ei. Dacă omul apucă să se elibereze (seminal, adicătele), s-a dus dracului vraja - sau, după cum spunea o carte, preajma duduiei este ultimul loc unde şi-atr dori să se găsească acel mascul eliberat.

Pînă acolo, însă.
Femeia are voie să încerce a inflama (şi izbuteşte, inevitabil!), în vreme ce Societatea cam interzice masculului nu doar să posede agresiv acea femeie, dar şi pînă să-şi manifeste inflamarea - să zicem printr-o vizibilă şi de profil inflamare a nărilor. Nu, asta ar fi mitocănie!...

Amuzant!

În acest sport, al lui Inflamează-te şi atît!, nimeni nu-şi bate capul ce face masculul cu acea iritare nedescărcată. Trebuie să te stăpîneşti!... este o intervenţie în domeniu dintre cele mai amabile. Ar mai fi: "E / să-ţi fie ruşine, Fănele!..." (ce să mai spun de vreo erecţie adolescentină inevitabil necontrolată!). Sau: "Nenorocitule!".
Başca pastila: "Bărbatu' puternic procedează aşa şi nu procedează aşa...". 
Sau: "Obsedatule!". 
Care e fraier, pune botul.
 A nu pune botul înseamnă inclusiv a face ochii mari, la aşa acuză: "Daaa? Numai atît? ... Şi zici că...?".
Bineînţeles că emitentul / atacatorul se uită îndeobşte la om (d-aia posedă instinct), nu se lansează chiar la oricine...
Societatea te vrea în acel stadiu.
O doare în cot pe Dumneaei că matale ai un disconfort - să zicem durere testicole.
Mai rău, se bucură că în acea stare eşti manipulabil (personalizaţi aici pe doamna S., mai exact ochii Ei, la aşa situaţie - dacă mă iubiţi, faceţi exerciţiul acesta de imaginaţie!).

Dacă vrei să ieşi din cercul manipulabil, să spunem prin intermediul unei curînde masturbări, eşti şi mai rău luat cu Huo.
Asta nu se poate, amice. E urît. Eşti un porc! Nu ţi-e ruşine! Hi-hi-hi (cu continuare lungă a dezaprobărilor posibile).
Bineînţeles că noi, sexul tare, avem nema putinţă de a spune: "Eu vă f... muma undeva cu regulile voastre, care nu par să gîndească deloc deloc şi la mine!". Nu, omul / asupritul via abstinenţă provocată nu spune asta... Mai mult, aşa cum şade bine într-un ţarc de oi, va lua el primul la băşcălie dureroasă pe cine încearcă să vadă altfel regulile.

O să ziceţi că fac apologia masturbării.
După ce o să rîdeţi dispreţuitor îndeajuns, voi preciza că era doar un exemplu, lista fiind mai largă. Şi cuprinzînd inclusiv căutarea unui exemplar erotic de acelaşi sex. Unde înţeleg că mofturile-s mai rare.
Este că aţi fi preferat ideea masturbării?
N-am băut nimic, pe cînd scriu astea.
Ba am fost la un interviu şi nu mi-a ieşit...
De unde senzaţia că nu o să mă descurc probabil nicăieri.
Cum, ziceţi că prin aşa scrise îmi dreg imaginea de sine, mai exact îmi par (iluzoriu) deştept în proprii ochi?
Se prea poate.
Tot pe acolo.
De fapt am mai pomenit-o, în timp.
Eu am sentimentul că bărbaţilor şi se trage 'a mai tare păcăleală, cum că ei sînt sexul tare. Nu sînt deloc, mai exact nu sînt lăsaţi să fie.
Nu ştiu dacă-i rău că lumea umană nu-i lăsată la mîna masculului - prin definiţie violent. Dar poate umanoizii laţi în spate şi cu sculă între picioare e bine să ştie ce li se întîmplă (nu ar fi, ce-i drept, prima fiinţă malacă dusă cu preşul...).

M-am întrebat deseori cine e la originea fenomenului ăsta, cu dus masculul tînăr ori matur precum pe măgarul ce trage la cotigă, cu un morcov fixat cît să rîvnească dar să nu-l atingă vreodată.
Sentimentul mi-i (dincolo de o necesară temperare a caracterului furtunos al bărbatului tînăr) că la mijloc, la origine se află un frate bun. E vorba de bărbatul ceva mai copt.
Şi ajuns la pîrghiile sociale.

Explicaţia pare un pic aiurea sau măcar de poveste, dar poate e de luat în seamă.

Acesta, domnul ajuns, este pe de o parte sugestionabil de către femei (mai exact de cele mature, însă nu numai). Care se înghesuie ele fizic la domni tineri, dar în acelaşi timp - şi nu neapărat de la Freud încoace - au oftică pe penis, pe posesorul acestuia, inclusiv pentru că nu posedă şi ele. Că nu conduc ele făţiş societatea, că nu fac pipi din picioare.
În acelaşi timp, bărbaţii conducători au fete. Fiice, mai exact. De măritat ori măritate. Şi din partea acestora capătă sugestii, dorinţe, ordine - directe ori prin intrermediul gurii lumii (aceasta din urmă, strîns legată de morala societăţii).

Şi mai e ceva.
Invidia domnilor trecuţi pe ceea ce fac bărbaţii tineri, pe dezinvoltura acestora în lume.
Poate şi aici e de privit ochi.

Astfel - am eu sentimentul - se va fi ajuns la stadiul în care bărbatul tînăr nu ştie ce duce, vorba unui cîntecel de copii.


IV

Un tînăr, în 311, citeşte ceva de Steinhardt.
Mă foiesc o vreme, apoi îi spun. Cum că autorul mi-a plăcut grozav, cîndva, apoi am lăsat-o mai moale.
Neaşteptat, tipul spune că el, de pe acum, a mirosit ceva lucruri.

Tînărul ţine să sublinieze inteligenţa lui Steinhardt.

Din start, realizez (şi spun cu voce tare) că ideea de inteligenţă e foarte interpretabilă.
Apoi, cu riscul subiectivităţii, îmi spun că poate că o trăsătură a inteligenţei e necesar să fie a trece lucrurile prin filtrul propriu. Să le verifici, al fi spus tipul ăla, Descartes.
Ori, să fiu scuzat, să fii credincios nu intră în categoria asta.
Înţeleg că groaza existenţei - eventual a morţii - e sinistră pînă la a face pactul (nu cu diavolul!) cu Dumnezeu, cu religia. În context, dau voie oricui să ducă doi pepeni, ai verificatorului din noi, respectiv al animalului speriat. Dar poate e bine să conştientizăm situaţia.

Altminteri, a veni şi-a-mi spune că trebuie să cred..., mi se pare nu doar neinteligent, ci şi neam prost. Chit că înţeleg niţel resorturile care-l împing la aşa atitudine.
Îl înţeleg, dar nu-i pun coroniţă de premiant. 
De... inteligent.


PS
Distinşi amici!
Dacă aveţi idee de vreo publicaţiune care ar putea publica aşa pamnseuri, rogu-vă respectuos s-o puneţi în contact cu mîrşăviile de pe aici (quel horreur! Unde e spiritul, să mă dezinfectez la ochi! Auzi ce-a spus despre...)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu