joi, 22 august 2013

/ UMAN, SOCIAL / Din tinereţi


Îmi cade în mînă un exemplar recent al gazetei "Opinia naţională".
Scoasă de Universitatea Spiru Haret şi pe care o comentam de zor acum doi ani, cînd m-am nimerit student (meteoric) la Jurnalism.



Doamna directoare Mioara Vergu-Iordache are, ca de obicei, un editorial.
Îl numeşte "Nimic nu mai e ca pe vremea mea".
Fără îndoială nu se vrea storcătoare de lacrimi din partea cititorului, cunoscînd totodată lentila deformantă ce însoţeşte îndeobşte asemenea rememorări. Dar tot alunecă, şi încă la greu, pe panta lui Altădată era mai bine.
(Vezi facsimil - căci nu am izbutit să preiau textul din .pdf-ul originar- la PS)

Încerc să  realizez ce se întîmplă.
Cît e refugiu în faţa prezentului, şi cît dres din inferiorităţile faţă de tinerii anului 2013?

Acord doamnei director a Opiniei naţionale prezumţia de simplu romantism. Pe fondul în care va fi stat toată maturitatea într-un birou, într-o redacţie - de felul lor izolate de tumultul lumii.
Iar în tinereţe va fi fost o serafică, o visătoare. Ceea ce, bineînţeles, nu o împiedică azi să extindă ideile, iluziile proprii la afirmaţia (fie şi neproclamată făţiş) că totul era pe atunci, în România barim) cum zice dumneai acum.
 Bănui că doamna MV-I nu traversează o perioadă prea străluce (ajung iar la vorba despre Mugur I. şi cu ce ne alegem din trecerea prin viaţă) -, de unde acest refugiu în ce i se va fi părut un moment şi un loc cît de cît luminos, sub bolta existenţei.
Sînt rău? Poate. Dar nici a minţi nu un lucru foarte frumos, chit că eu însumi îi acord circumstanţei autoarei...
Am citat deseori din zisele lui Nicolae Baticu, care prin 1965 descoperea o generaţie schimbată (se înţelege că în rău), cu petreceri unde chiloţii domnişoarelor erau amestecaţi într-un coş, iar domnii îşi aflau astfel viitoarea parnereră de fugară împereghere.
Citez acum din Miron Radu Paraschivescu (a cărui carte urma so duc la biblioteca publică, acum o jumătate de oră...):
"Mi se fac relatări despre fetele de azi (1953, n. MO): rău crescute, încăpute (nostim termen! n. MO) de tipi neciopliţi, nu ştiu să rîdă, ă se dea, să ia, cu orizont redus, rîd cu plăcere la bancuri groase. Nu ştiu să se dezbrace şi să se îmbrace niciuna..." ("Jurnalul unui cobai", editura Dacia, Cluj, 1994) (PS2)


Nu voi să distrug aici vreo corolă cu minuni, doar aş recomanda nuanţă, chit dacă mintea noastră - fie şi posedînd pe cartea de vizită vorba intelectual - este foarte dornică de vite conclure, să pună repede etichete, cît mai simpliste mai exact, lipsite de valsul îndoielii, cît şi al nuanţelor între alb şi negru.


Încheiere
Am fost ieri la un interviu.
O editură (moscovită) ce pare să se numească la origini Rossiia, dar s-a rebotezat între români ca fiind "Rosa".
Pasămite ne-ar fi aşteptat aici slujba de curier. Ca probă, urmam să însoţim cea mai valoroasă dintre agenţii de tren ai editurii.
Realmente mi-a făcut milă - cînd ni s-a ivit ochilor - acea femeie (sper să nu-i cadă vreodată sub ochi aceste rînduri!).

Mă pomeneam curînd, zice-se dramatic, drept neştiutor, ne-potent în ale coagulării lucrative, respectiv al traiului între oameni. Eee, femeia aceea - poate nu chiar dotată pentru hora muncii - intrase în horă, nu prea făcea faţă, dar nu putea pleca. Slăbită, însorită în exces (stat mnult pe străzi, în timpul orelor de serviciu, milogind să-i fie cumpărate cărţile din greul rucsac), vizibil obosită.
Of.
Oare  ce-ar spune despre viaţă, cu sinceritate, o asemenea femeie? Trăgînd linia, cîte reuşite şi cîtă groază este la bilanţ?
Pînă şi mie mi se sparie gîndul asupra constatării...


Doamna Iordache-Vergu, am sentimentul, este tot o aparentă reuşită a integrării, din punctul de vedere al Societăţii, eventual al lui Dumnezeu.


 
PS



 PS2
"... Apoi, femeile măritate, cinstite, care vin cu plasa cu morcovi şi între două cozi fac dragoste: apoi cnicele care se cred deştepte şi în fond nu mai sunt nimic demult, cele care te întreabă indiferente: Eşti gata, dragă?..."


 PS3
 Gustibus.
Mai exact. "Opinia naţională" are părerea alcătuitorilor săi, iar subseamntul pe a sa - pe care o  expune şi atît aici.
E acolo o poezie a lui Adrian Păunescu (vezi linkul spre pdf integal).
Eu unul nu am pricepere poetică, dar tot pot mirosi că-i vorba de o versificaţie mediocră.

Apoi, e reprodus un articol Eminescu. "Mizeria vieţii noastre publice".
Rectorul Bondrea, dl Râpeanu şi atîţia alţii de la "Spiru Haret" pot cădea liniştiţi în adulaţie întru Bardul naţional.
Eu nu. 
Am două motive:
- materialul e scris la 1875-80 şi, oricît  de genial ar fi fost, nu mai poate poseda funcţie de iarba fiarelor după 125 de ani.
- Eminescu scrie furios, iar aşa trăsătură nu-i prietenă cu obiectivitatea. Mai degrabă se înfrăţeşte cu infantilismul.- acela care vede la altul toate nenorocirile lumii, respectiv neplăcerile (altminteri cu surse, totuşi, prin alte părţi...) propriei existenţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu