miercuri, 14 august 2013

/ UMAN, SOCIAL / Noi, incoruptiblii şi moralii

NOI.

I
 Răsfoiesc zilele acestea cartea lui Mircea Răceanu (cel arestat în ultimul an al domniei lui Nicolae Ceauşescu).
Mă sparii la semnele că spiritul regimului comunist este încă foarte viu, la noi, în România 1013.
În context, multă lume se lamentează azi cum un Vişinescu e bine-mersi, inclusiv beneficiind de pensie babană.
Am totuşi sentimentul că la noi problema nu e la 'ei', ci la restul populaţiei. Mai exact la faptul că aceasta, majoritatea nepotentă dar cîrtitoare, ar face tare iute pactul cu diavolul - exact ce reproşează altminteri comuniştilor. Dar nu apucă a-l face deoarece acolo, înspre putere, e nevoie de mai mult decît de voinţă goală şi de chelăituri.
S-a întîmplat - ca unul care a umblat pe la demonstraţii, partide, alianţe civice etc. - să fiu un observator bunicel al ceea ce s-ar numi Opoziţia postdecembristă. Cam toţi au pus 'botul' finalmente, cum s-ar spune popular, fiecare şi-a avut preţul.
Nici nu-mi fac iluzii că însuşi subsemnatul ar putea rezista unui preţ bun...
("E o invitaţie, bre?")


Zic şi eu, de pe mar'ne...
 
 II 
Cineva ridică problema:
"Ce parere au romanii despre slujba de sfinţire a masinii?"

Amuzant este la acest stadiu sportul din spate...:

Omul posedă deja opinia formată, dar are nevoie de ceilalţi - care să-l aprobe rînjind cît şi agresiv la adresa proştilor, iar ulterior să fie public favorabil la expunerea sa...


Îmi dau în context şi eu cu părerea, că d'aia-s vajnic rrromân, d'aia-s om!
"Cum vine aia, românii? Păi dacă un număr important DINTRE ei au vrut aşa ceva, la ce mai folosim conaţionalii în totalitate?
Cred că mai interesant este să ne punem în locul lor, să vedem ce simt tipii care simt nevoia să ceară astfel ajutorul divin asupra sculelor, inclusiv cele pe patru roţi.

 III

Metrou, Piaţa Victoriei.
Două domnişoare, vreo 21-22 de ani. Pe scala valorică, de la mediu în jos.
Una e din categoria zisă parcă a albinoşilor. A doua pare o, drăguţică de departe, dar observ iute că are probleme de vedere. Nu totale, dar suficiente...
Ca atare, îmi fuge mintea la şcoala specială pentru nevăzători din Vatra Luminoasă...

N-am rezistat.
Căci realizam cît aur curat le-ar fi fost un compliment masculin - fiind vizibil de pe Everest că (în ciuda nefericitului handicap) erau totuşi femei tinere, deci mai mult decît interesate de domni.
M-am produs (şi deloc din timiditate) abia peste aproape trei staţii. Tehnica de abordat o duduie (am învăţat foarte tîrziu asta!) cuprinde şi timbrul vocii, cam de fante . A trebuit să-l abandonez în favoarea unuia oarecum mai sec, deoarece pe acesta din urmă l-am găsit mai potrivit situaţiei.
Le-am spus, nu chiar şoptit şi nici la ureche, cum că arată minunat şi că le felicit.

Mă simt bine.

PS
Ce-o fi în mintea lui Dumnezeu cînd ne lasă belele pe lume?


 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu