luni, 12 august 2013

/UMAN, SOCIAL / PETRE PANDREA și alții


Intro


Să iertați un împrăștiat ca mine, ce merge pe sărite...

Dar ideile țîșnesc de te miri unde...

Cîndva(1993), eram mirat de un domn, care nu se supusese unei psihanalize, dar scria și conferenția cu succes în domeniu.

Observ în primul volum al "Memoriilor mandarinului valah" că și Pandrea tratează în domeniu, de pildă...:



Să fiu scuzat, dar eu unul nu-l simt atins deloc de aripa psihanalizei. Mai mult, cartea este punctată în dever   de profesiuni de credință ce nu prea au nimic cu modestia pe care ți-o conferă contactul cu pdihanaliza.

Probabil omul tratează lucrurile fără să rezoneze cu domeniul de acolo. Este, se pare, o însușire a omului matur, normal (altfel expia!) și care răzbește în viață.


I


Unul din lucururile pe care le-aș puncta/acuza la Petre Pandrea este neonestitatea.

Așa clasificare nu-i de colea, în cndițiile în care pajiștea scriselor e plină de dovezi privindu-i caracterul ales.
Mă întreb,  din senin, de ce e prizat un Țuțea mai mult decît un Pandrea.
Fără îndoială, întîiul a avut o expunere mediatică mult mai mare. Și a beneficiat de ucenici extrem de activi în decisivii ani 1990-92, de pildă Marian Munteanu ori (dacă îmi aduc aminte exact) Ion Coja.
În același timp, bănui că prestația lui Țuțea este (istoric vorbind)  mai aproape de gusturile publicului larg, chit că amîndoi afectează același domeniu, cabotinismul.

Totodată.

Îmi amintesc de documentarul tv de prin 1991, Exercițiu de admirație.
Am în acest moment un volum propus editurii Humanitas (da, cu stilul meu cel primitiv, cel dezlînat!). Dar nu ai cum să nu remarci unele lucruri legate de gesturile dlui Liiceanu...
Acel documentar prezenta la superlativ pe Cioran și pe Țuțea. Într-adevăr, la vremea cu pricina, intelectualii noștri poezau iute (mare parte o fac și azi, vezi Memorialul Sighet), dar cred că e sănătos să existe în fibra omului cu carte atenția de a nu lansa povești. Nu l-am simțit atent pe GL că interlocutorii i-ar putea bate - să presupunem, din politețe, că puțin... - cîmpii... Nu. Faptul că marele Cioran vede la 1991 în Țuțea o minte interbelică nemaipomenită - prima poci zice - nu mă împiedică să verific un pic de e așa...
Care verificare se soldează cu presupunerea că - dincolo de statuie - Cioran va fi fost tot om, mai ales la 80 de ani, cu afirmații ce făceau plăcere interiorului său, dar nu și adevărului.

Ce mai e?...

Aaaa, pregătind următoarele pasaje ale postului, îmi fuge mintea la vorba: "Un cetățean care ucide 1,2 3 persoane e un criminal sinistru. Un general comandant de oști, care inevitabil - prin decizii mai puțin fericite - trimite la moarte zeci de mii de oameni, acela e (mai ales de cîștigă războiul) ilustru comandant de oști.
Dacă un om de pe o străduță a mahalalei se produce precum Pandrea imediat mai jos, este categorisit drept farsor ori șmecher de bere. La nivelul Pandrea însă, împănînd afirmațiile cu șopîrle de om trecut totuși prin școli, respectivul devine condei de rasă...

Hai să intrăm pe trei pagini ale cărții, 92-94.


Prima:


Dincolo de aparențe.
Bien-etre-ul oamenilor precum Petre Pandrea necesită nu o dată tendințe, izvoare contrare. Vrea să obțină și aprecierea academică, dar și să-și elibereze salvator glanda altoitului teoretic la nimereală (practic însă, potrivit nevoilor din interior) în jur. 
Pentru aceasta, ne asigură că grijește deosebit să adune după metoda juriștilor material pentru o Istorie contemporană.
În practică, iese o ciorbă de mare neam prost...


Tudor Mușatescu are o schiță, grupînd scrisori anonime, în care un individ se declarăne ranchiunos, pentru a veni imediat cu completarea: "Dar jur pe mormîntul mamei mele că nu a avea odihnă..." că-i va face aia și aia, inclusiv vizite la mormînt. Al preopinentului.
Îmi veți ierta calitatea facsimilurilor (am evitat și să îndoi în exces cartea provenind de la bibiliotecii de cartier).
În rîndurile sale, cel interesat de metoda juridică de scriere a istoriei (bănuim a fi una onestă, dacă într-adevăr există așa ceva...) ia o sursă mai mult decît discutabilă, a unei broșurici din germania, - chit că nici nici nu e băgat mîna în foc asupra existenței reale  a documentului. mai degrabă am identifica aici stilul socialist, acela care a tras din condei 11 000 de morți în 1907.
Apoi, condeiul cel subțire al lui Pandrea dă cu regele Ferdinand de toți pereții posibili.

La așa tratament, ne permitem un tratament pe măsură aici, recunoscîndu-ne oarece subiectivism, mai exact alegînd din niște argumente poate corecte pe acelea mai dure...

Dacă e interesat (și repetă, mai exact e singurul apelativ) de vorba Kakadu, oare la ce stadiu anal / la ce vîrstă infantilă o fi fost blocat dl Pandrea?
După cum, oare de unde i se trage - de fapt - condeierului iritarea? 

Ferdinand era, dincolo de escapadele amoroase de pînă la o vîrstă, un om vai de steaua lui. L-a ținut în lesă unchiul Carol I, apoi alții. probabil nu a avut multe momente de independență reală sub Soare. Eee, pe acesta îl ia la urît, nedrept și mincinos refec Petre Pandrea. Asemeena tratament este puțin explicabil prin sadismul clasic.


În context, are și Constantin Argetoianu pagini cu incursiuni în intimitatea mărimilor contemporane lui. Tratează, între altele, și el subiectul cuplului Nando-Maria, dar, deși i s-a dus acestui politician și memorialist faima de gură spurcată, el este un domn la pătrat față de Pandrea.

Reproducînd atmosfera de la Palat (Peleș, parcă) din primii ani ai deceniului trei, Argetoianu este siderat de o remarcă - pe care o tratează drept mitocănie - a reginei Maria, pornită de la paharul de apă din care tot sorbea soțul ei: "Pauvre Nando... Tout le monde le traîte d'ivrogne, et il ne boit que de l'eau...!" (Bietul Nando... Toată lumea îl cosideră bețiv, iar el nu bea decît apă...)

Apoi:




Dat cu capul de toți pereții (vorbă, atitudine, gest pe care e cazul să o reținem, legat de autorul Memoriilor mandarinului...) este Victor Vojen, cel pus să compromită pe tînăra Elena Văcărescu.
Este discutabil aici că descendentul presupusului fante de altădată ar fi relatat lui Pandrea acele amănunte. Asta nu pentru că n-o exista destulă răutate din senin pe lumea asta, dar pur și simplu pentru că pînă și asemenea calomnii, invenții nu sînt îndeobște însoțite de suceli în redare precum la Petre Pandrea.
Pe tot parcursul acestei construcții, autorul (pardon!) scuipă prin condei tot ce i se îngrămădește la poarta unei minți de tratat poate și prin vizorul psihiatriei. Cred că se poate da un doctorat bun - în domeniu - pe tema omului și operei Pandrea!


Rămînînd un pic în atmosfera paginilor reproduse mai sus, deși amănuntele împing gîndul spre un complex Oedip (veți vedea de ce afirm asta!), este greu de explicat iritarea admiratorului reginei Maria - după cum se declară - pentru soțul cu acte al acesteia. Paradoxal, Pandrea pare mai înțelegător cu amantul regal Barbu Știrbei.


În rest, autorul Memoriilor bate cîmpii, în funcție de interes. Ca să o scoată basma curată pe Maria, afirmă că din fair play (clasica transformare interesată a defectelor în calități?) nu l-a înșelat pe Ferdinand pînă la o vîrstă...

Altminteri, în relatările lui Pandrea intervine infantilismul plus bîrfa rurală. De pildă, crede că regina Maria a nenorocit-o pe fiica Marioara, chit că la mijloc mai degrabă va fi stat asasinul soțului acesteia, regele iugoslav Alexandru, în 1934...
Dincolo de toate, nici Maria nu scapă de tratamentul ... de toți pereții, situat - terapeutic vorbind - pe o treaptă superioară simplului duș scoțian, acela cu afirmații contradictorii. Căci nu e de colea să te trateze cineva drept campioană a fair-playului, iar apoi să vorbească despre o incendiere la conacului unde regina ar fi stat goală și întinsă, în compania a numeroși ofițeri petrecăreți (este o pastilă de asemenea socialistă, care probează că nici aceștia nu aveau mamă sau tată cînd interesul le cerea să inventeze...).



II


Grandomania apare în de serînduri în scrisele lui Pandrea.

Binînțeles că, în paralel, el va pomeni despre modestie, echilibru, respect al celuilalt. O face întrucît sufletul său are nevoie și de o asemenea acțiune...

Pag. 113

"Nu sînt viteajul epocii 1944-1955, cum se spune. Nu dau cinci parale pe viteaz, în intimitatea mea, și nici pe soldat. Ceva mai mult, soldateska mă înfioară și mă dezgustă...
/.../
Nu sînt nici mistic, nici soldat viteaz. Sînt altceva.
Eu am vrut, aș vrea și voi dori mereu să fiu ctitor, întemeietor și ziditor al lucrurilor utile și bune în Cetatea mea.
Această dornță m-am realizat-o, parțial și imperfect, cu stiloul de jurnalist și scriitor. Mi-am realizat-o măreț, plenitudinar, aproape pînă la demență, cu vorba, la bară, scăpînd oamenii de la moarte și năpastă..."

Aproape fiecare alcătuire de mai sus ar merita disecată, pentru a releva conținuturile, sucelile ascunse, mai toate vizînd să mențină iluzia unei persoane nemaipomenite."



Pag. 115:

"Prestigiul meu era imens. L-am pus în balanță din nou, cu riscul vieții mele și, de astă dată, și al copiilor lăsați de izbeliște, pentru a scăpa oameni de la extincțiune fizică și morală, de la umilință și torturi neomenoase. Cît am stat la Aiud, nu s-a bătut. I-am înfruntat acolo în chestiune Bibliei, provocînd hărmălaie asurzitoare și tapaj umoristic (respectul cărții și a Cărții Cărților). Le-am atras atenția, în aprilie 1948, la Malmaison, că mă voi sinucide, dacă Țuțea și cu mine vom fi torturați..."

Și aici, bucătăria textului este savuroasă pentru recenzent, inclusiv prin clarficările asupra farsei, pe care le oferă fără să vrea tot autorul.




Vă recomand lectura volumului, nu aș spune neapărat în cheia subsemnatului, dar barim eliberați de șabloane (Ce mintea avea! Cît a suferit! Cum l-au declarat ăla și ăla drept cel mai nemaipomenit! Cu cît patos o zice! șamd)

M-aș opri doar la o caracterizare a lui Freud, venită, reamintesc, din partea cuiva care publicase relaționase (bănui că nu polemic...) psihanaliza cu domeniul judiciar.




Pînă la reproducerea textului cu pricina, o mică trimitere la opinia vulgară despre pshanaliză - reproduc din memorie dintr-un număr al "Dilemei", de acum 15 ani: "Psihanaliza e ceva în legătură cu sexul. Unde îți cere să te culci cu cît mai multe femei".

Pandrea vede astfel lucrurile:

"Dr. Sigmund Freud este un bătrîn satir încă din naștere. Practica sexualității este o mare bucurie. Ea poate fi mînjită cu asemenea teorii, diminuată și refulată (?? n. MO). În amor nu faci teorii ("Memoriile mandarinului..." sînt pline de așa ceva..., n. MO), ci-l practici, în normalitatea lui animalică. Încercarea de teoretizare rupe vraja sau periodicitatea augustă. Puritanismul imbecil a declarat amorul fizic un păcat, o porcărie sau o rușine. Pornografii fac apologie fățișă.

Eu spun:.."

(De aici, facsimil:)



III



Sînt mai mult decît complexat de condeiele au tratat și Ele cartea lui Pandrea, în reviste literare.
M-a pus naiba să privesc însă o asemenea cronică ("Dacă vrei să-ți placă, privește-le de la distanță") mai de aproape.

Da, nu prea posed savoir vivre...

Căci și lumea spălată e sensibilă, doritoare de alb și de negru, de escamotări ale părților incomode... Și ea vrea demarcație clară între simpatizanții noștri și nesimpatizați. Între care se operează cu unități diferite de măsură. 

"...Autoportretul la senectute al „mandarinului“, redactat intre 1954 si 1964, confiscat in urma unuia din episoadele rocambolesti de intilnire cu politia politica.. Caci nici aici morala socialista nu includea printre virtutile ei structurante politetea si, in mod evident, toleranta intelectuala."
Care politețe și toleranță, dacă tot se pomenește de ale, ar fi de căutat și în gesturile celui lezat, Petre Pandrea adică - atîta doar că lipsesc. Dar, fără îndoială, e atît de lesne a nu identifica bîrna din ochiul propriu...

Altminteri, croincarul acordă cu mare ușurință notă excepționale:
"...Postumitatea pare a face parte din regulile jocului, editarea tardiva aminind doar revelatia capodoperei." 
"Daca Nicolae Steinhardt pare a fi descoperit arhetipul sfintului prin medierea unui destin doar aparent agrest, Petre Pandrea propune o sfintenie atipica, derivind din aliajul de sfidare a terorii si de cult al justitiei. Aparind ideea de dreptate cu donchihotismul camilpetrescian al lui Gelu Ruscanu, Petre Pandrea atinge un grad al exemplaritatii putin previzibil..."
 Asemenea subiectului cronicii din respectivul număr al Observatorului cultural, și Ioan Stanomir exultă de plăcerea jocului copilăresc cu vorbele. Spre invidia mea, tot pomenește de o chestie numită oximoron, ce pare să fie o chestie nemaipomenită...
"Consistenta oximoronica e, a cita oara, vizibila: / de aici, citat din Pandrea/ „Cum sa ne explicam pustiitorul nihilism spiritual european din ultimul secol? El este urmarea directa a pasoptismului european. Intronindu-se zeita Ratiunii, «Le culte de l’être suprême», biserica a fost trintita la pamint cu templele, statuile, picturile si sacrametele ei. Cu matul ultimului preot, pasoptistii anticlericali consecventi intentionau – teoretic – sa spinzure pe ultimul rege. Doreau abolirea despotilor si sacerdotilor pentru organizarea paradisului egalitar, liberal si fratern."Șamd

 M-am uitat umil în dicționar, am văzut ce și cum cu oximoronul... 
"Prin oximoron (plural oximoroane, din greacă ὀξύς (oxus) și μωρός (mōros)) se înțelege o figură de stil care combină doi termeni contradictorii".


... dar prefer să observ, în prestidigitația cu doi autori citată, că afirmația cu nihilismul european post-pașoptist nu-i sustenabilă. Poate fi ghicită doar iritarea pe distrugerea ideii de supraom - caegorie din care Pandrea se revendică, mai mult sau mai puțin conștient.


PS1
Postul se vrea, înainte de toate, o invitație la lectura "Memoriilor mandarinului valah". Eu doar incit la vizionarea lui, ba chiar aștept - în urma uneia semenea operații - observații sau contraziceri la afirmațiile mele.

PS2
Cronicile literare. Cei care le scriu, le citesc...
Și acel mediu - întrucît este uman - vrea fantasme. Vorbe mari, întortocheri. În același timp, mai mult decît proletarii, se ferește de zguduiri... Vrea eleganță, politețe, vorbe nițel mai directe dar și acelea drapate, pentru a li se pierde o dată în plus vigoarea.

Părerea mea.

PS3
Există și bucăți interesante în Memorii, dar - acuzați-mă de ce vreți, de la răutate la nepricepere! - dar sînt rare de tot... Autorul se exprimă acolo cu sufletul și atît. E vorba de neintervenția în demers - în acel moment - a rănilor.

 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu