vineri, 9 august 2013

/ UMAN, SOCIAL / Sindromul Vișinescu



Sindromul Vișinescu... 
Fără îndoială există vreun nume consacrat al fenomenului, în literatura destupată... Bașca faptul că, de la Aristotel încoace nu a mai rămas nimic de inventat...

Am senzația că majoritatea (ca să nu spun plebea) are nevoie din cînd în cînd de un ceva pe care să se descarce. Iar în paralel, să o scoată din oarecare amorțeală.


Haios!...
Toată lumea bate acum toba cu crimele din perioada comunismului. Cum chinuiau ăia oameni (nu spun că nu e așa).

Ce se uită (probabil normal...) este că, în vremea aceea, gloata - mă iertați, dar nu pot ieși din tipul de aprecieri!... - sărea cam tot așa la gîtul vreunui nenorocit, vreunei categorii de oameni...

Prin 1980-82, stătea prost aprovizionarea cu pîine. Pe acest fond, liderii țării (că doar nu noi!) au scos gogoașa că nu există alimentul de bează deoarece ăia de la țară cumpără cu sacii, ca să dea la vite.
Pe acest fond, cel puțin din ce am observat eu, nimeni (din lumea largă - adică majoritatea) nu a căzut pe gînduri asupra tărășeniei. Să auzi, fie și mai șușotind: "Ce glumă bună, bre, asta cu dusul de pîine cu saci, s-o dai la vite...!".
Nu s-a comentat mai nimic - și vorbesc ca om ce ședea printre muncitorime. În schimb, din cînd în cînd scăpa gura pe cîte un orășean, în fața lipsei de material, la vreo coadă ori în așteptarea venirii pîinii. "Mai dă-i în mă-sa, că și ăia de la țară...!"


Pur și simplu, în opinia mea, oamenii simpli (probabil și ne-simplii, dar pe alte căi) aveau și atunci nevoie de o țintă, în ale descărcării de neputință existențială.

Prin anii 70 era pornirea autorităților pe tinerii cu păr ceva mai lung, respectiv pe fetele cu fuste scurte. Să fiu eu sănătos cîți cetățeni de rînd - mai ales copți - îi condamnau pe (inevitabilii, datorită vîrstei) rebeli!


În general, în situații din acestea, plebea nu merge contra stăpînirii. Este alături de Ea, bucuroasă că a găsit pe altul mai slab, că poate fixa pe altul drept ultimul, drept cel mai neputincios și mai demn de dispreț din Marele grup.
Acum, cam la fel. Dacă iei la purecat pe iritații de acest Vișinescu, habar nu au ce fu - ceva mai exact - la Rîmnicu Sărat. Cine a fost chinuit pe acolo. Cum. Cînd. Eventual pe unde e localitatea Rîmnicu Sărat.
Deja ar fi prea mult să-i întrebi cît de bine era în închisorile României, la vremea minsteriatului de Interne al martirului (ulterior) Ion Mihalache.



În vreo polemică pe asemenea idei, omul de rînd nu are justificări, dar posedă iritare. Îi scrii una, însă răspunde ce prinde mai bine umorii sale  (E DE CERCETAT AICI DE UNDE ÎI VINE IRITAREA).
În general, construcția argmentației lui nu bate recordul întru logică. De exemplu...:
"Marturiile celor care au mai avut zile sa povesteasca, arata ca acesta l-ar fi ucis, printre numeroasele asasinate comise, si pe Ion Mihalache, unul dintre liderii Partidului National Taranesc..."
... el însuși apucă să folosească dubitativul, l-ar fi ucis, dar nevoia de a se descărca pe cineva este apoi prea mare. Între altele, dincolo de epitetele expediate, plînge de mila jurnaliștilor care au primit faimoasa (de acum) descărcare de furie a lui Vișinescu, în poarta imobilului unde locuiește. Or, iertat să fiu, rar găsești amploaiați mai fără mamă, fără tată decît ziariștii.

Ziaristul este cel care face treaba murdară pentru cetățeanul de rînd. Acesta din urmă, în schimbul prețului gazetei ori al fixării pe un anumit canal tv, dorește nu doar să-i fie prezentate lucruri nu foarte morale, dar acestea să fie - în multe cazuri - împachetate cît să nu-i lezeze vreo coardă interioară că ar fi mitocan. Bineînțeles, în paralel se va vorbi despre sfințiri de biserici, eventual de ticăloșia cuiva care nu trăiește ca în Scriptură.

Totul, pe acel criteriu, al atacării celui mai slab, celui în dizgrația majorității (includ aici și Statul).
În ditai "Adevărul", ieri, se plîngea de mila celor chinuiți de cămătarii cutare și cutare. Cum au fost ei obligați, ca să poată plăti ratele, să se ducă taman la Paris, la cerșit ori produs. Nu se suflă o vorbă ce i-a apucat să se ducă să ceară bani tocmai unor cu cele mai neserafice mutre posibile. Pînă să fie chinuiți aceia, realitatea e siluită bine în rîndurile "Adevărului" - îi simți din plin semnele, la fiecare propoziție.
Totul este ca cititorul să-și primească porția de infantilism convenabil.


images

Una din marile torturi la care poate fi supus un chitit de genul pomenit mai sus este să-i oferi lecturi, informații contrare. Să-i dai la citit vreun Argetoianu.
Omul de rînd are nevoie de toată energia îndreptată pe un canal. Pe acolo purjînd-o, aruncînd-o afară.
Mare groază a respectivului pare să fie amînarea, păstrarea o vreme a energiei, în interior...

Recunosc, un sac de defecte posed și eu, autorelui acestui post pe care nu-l citește mai nimeni...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu