sâmbătă, 31 august 2013

/ UNGHI PERSONAL / Concert Roger Waters, Bucureşti


Da, m-am lăudat de o pauză în ale blogului, dar comit aici doar o postare mică-mică... Mai ales că subiectul este mai perimabil decît altele.

E greu să vii cu observaţii, cu afirmaţii împotriva curentului majoritar.

Care curent majoritar s-a manifestat, în cazul concertului lui Roger Waters, prin materiale entuziaste, înainte cît şi după. Vezi de pildă filele cotidianului "Adevărul".


Rămîne de văzut cîtă invidie pentru faima britanicului (cel trăitor în State, înţeleg) mi-i, şi cît simple observaţii poate utile.

Hm... 
Educaţia interzice îndeobşte să te produci împotriva curentului.   Sau, oricum, să o faci în interiorul unor limite.
Cînd ieşi în afara lor, poţi să ai cîtă justeţe vrei, dar încalci regulile de funcţionare ale marii Familii: Societatea.

Constat.

În situaţia concertului amintit, tanti Societatea a vrut unitate de vederi.
În baza lor, totul e fost cam roz, respectiv entuziast. Îndoieli şi mici observaţii nu au existat.

Căci astfel voieşte Societatea (idee fixă, nu?), aşa îi prinde dînsei mai bine spre funcţionare.

 Nu ştiu aici - de fapt - ce-i dintîi: carul ori caii.
Vrea, de fapt societatea, ori membrii unii membri au nevoie de manifestări de încîntare, de entuziasm, de aproape prosternare?
Exact nu-mi pot da seama ce şi cum., dar prinde bine tuturor.

După lunga poliloghie, micile mele observaţii (era să spun rînduleţe, precum Tudor Muşatescu!).
Şi eu sînt fan Pink Floyd. Îmi place mult, între altele, acel album Final cut - creaţie aproape exclusivă a lui Roger Waters.
La baza construcţiei numite "The Wall" şed lucruri reproşabile sistemului educativ, şcolar britanic. Mai exact cel din vremea micii şcolarizări a lui Waters. Asta înseamnă 1955-1960.
În paralel, pentru ca el să fie iritat de sinistrul dascăl din pelicula "The Wall"  (un coleg de trupă David Gilmour nu pare să fi luat foarte în serios dascălii într-o ureche), Waters va fi posedat o nemulţumire, o capsă pusă de acasă. Din familie.
Acolo, biografii au bătut mult monedă pe lipsa tatălui cel decedat în război şi mai puţin pe nocivitatea unor personaje vii care îi vor fi marcat viaţa viitorului muzician.

În acelaşi timp.
Poate ideea primordială a discului în chestiune va fi prins cît de cît în 1979, la data lansării. Ca să găseşti lucrurile cît se poate de la locul lor în 2013, mie unuia mi se are în neregulă.
Am observat ceva similar în muzica zisă cultă. Unde nu am izbutit să fac abstracţie de şirul de întîmplări absolut infantile pe care se construieşte muzica. Fie ea şi compusă de un Wagner, de pildă.
Este probabil o limitare a subsemnatului.
Văd că destulă lume se declară entuziasmată de dărîmarea zidului, în spectacol. Le respect opinia, dar nu pot scăpa din vedere amănuntele pomenite mai sus.

Totodată.
Chit că-s în răspăr cu marea, marea, marea etc. majoritate.
Eu văd un mare spectacol de sunet şi lumină, precum cel ataşat albumului "The Wall", drept o nemulţumire că muzica singură nu poate suci admiraţia publicului pînă pe doritele culmi.
Puteţi să mă înjuraţi, dar cred că nu mai simţi cum trebuie muzica, de eşti cu simţurile împărţite în alte direcţii.
Coroborat cu ce văzui prin gazete şi televiziuni, la mijloc pare să fie destul snobism. Mă refer la al publicului. Dă bine - se pare - a fi văzut că eşti pasionat de un nume mare. Tropăiţi împreună. Şi îmi fuge aici, pentru a n-a oară, mintea la o caricatură cu spectatori, într-un Paris Match  de acum cîteva decenii. Ieşeau poate şi fără să mai gîndească, dar marcaţi teribil în liniştea lor (chit că era vorba de o caricatură), dintr-o sală de cinema. Un trecător se interesează la un altul ce şi cum. Răspunsul vine: "E un film de Ingmar Bergman...".
Totodată. Plăcerea adevărată e un ceva pe care îl strîngi - cu multă linişte şi aproape nemişcare - în jurul inimii. Nu ţii, în ciuda legendei, să-l comunici şi altora.   

Mi-s simple observaţii.
Înţeleg în acelaşi timp că psihicul nostru funcţionează binar, e de ajuns un fir de nisip contrar pentru a bloca maşinăria generatoare de entuziasm, de adulaţie.

De scos din cenuşiul sau chiar negrul diurn.


PS
Pură mărturisire personală. Asta apropo de rememorările din juneţe ale entuziasmaţilor de la pomenitul concert.
Cred că prima bucată Pink Floyd ce mi-a ajuns la urechi a fost "Money". Pur informativ, eram la "23 August", secţia Motoare, într-o pauză (de seară, parcă) şi înregistram CU MICROFONUL de la alt casetofon.  De la un coleg de muncă un pic mai destupat. Asta fu în ultimele luni ale lui 1973.
Peste 1-2 ani am putut înregistra întreg albumul, de la vecinul Gică Diaconu. În context, nu voi poza în estet din fragedă pruncie, ci declar că muzica albumului circula mai ales la ceaiurile nocturne de la pe la 19 ani. În general, micul snobism din epocă, de a asculta numai muzică bună, a prins însă bine educaţiei mele/noastre muzicale.
Am destule piese din adolescenţă care îmi  mai merg la inimă.
Dar nu pot face abstracţie că eu nu mai sînt acela.
Iar aici nu e la mijloc vreo catastrofă, ci curgerea vieţii.

Iar în context.
Graţie unei chimii indiscutabile a vîrstei, multe din muzicile, locurile, poate şi oamenii care au mi-au ajuns în contact pe la 16-25 de ani au rămas înmagazinate în memorie cu nimb de oarece flori.
Descopăr şi acum - graţie netului - piese care m-au teribil încîntat acum cîteva decenii.
Nu ştiu cum e la alţii, apropo de căzutul pe spate al unora la piesele Waters, să spunem (s-ar putea analiza...). După ceva audiţii, acele piese de altădată - la  mine barim - îşi pierd din şarm.
Neplăcut, dar normal probabil.
Între ultimele bucăţi picate din cerul memoriei, cîteva piese de Donna Summer (aici, în flac), asociate amorului de la 20 de ani, Mariana. Îs perfect conştient că-s subiectiv, că totul ţine de drogul existenţial repartizat atunci acţiunilor din preajma celei ce avea să fie mama primilor mei doi băieţi.

Acum, îm place Pompei, al lui Pink Floyd - chit că manifestarea mi-i departe de aceea din manuale de bon ton.

Îmi place la acest album, la film faptul că îţi lasă mintea să zboare. Să îţi cercetezi liniştit unghere ale sufletului. Nu te duce de mînă, cum ţin destule imagini ataşate altor piese, în lume.
În spectacolul "The Wall", de pildă, eu unul simt că animatorul, autorul te cam duce de mînă...

Etern la inimă mi-i Gary Glitter.
Nu cunosc dedesubturile, dar mi-i aproape la fel de proaspăt ca altădată. Probabil că se suprapune aproape perfect basic-ului meu.

Deşi, aici, nu ştiu ce a fost primul. Am preluat eu, inconştient şi pe formarea de 16 ani, acel tip de muzică, ori el a venit pe ce aveam deja?

Ah, lungelile Ordean...
Nu ştiu cum se simt fanii Waters cu imaginea idolului lor la 70 de ani. Mie unuia însă, poate şi pentru că era clovn din juneţe, nu-mi pică prestaţiile lui G.G. Dar de aci deja porneşte altă poveste... Greu e cu chingi, însă deseori fără ele mergem prost.

Îmi place cum au îmbătrinit Gilmour şi Clapton.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu