miercuri, 11 septembrie 2013

/ UMAN /... Prăbuşiri, ridicări, 11 septembrie 2013



Hm, la ce vă aşteptaţi, în ziua aniversării prăbuşirii Gemenilor?...


Ţin să mulţumesc din start celor care găsesc interesant să-mi fie abonaţi la scrisele pe aces blog.
Sărut mîiinile, doamnelor şi domnişoarelor!
Am onoarea, domnilor!


I

Am nişte probleme cu un amic.
Eu vreau să-l trec drumul.
Este clar că nu-i copt de aşa traversare, asta presupunînd şi că aceasta este realmente utilă (şi deci că eu văz bine lucrurile).

Problema e alta.
Şi pleacă un pic de la o butadă cu tablourile din case, la vremea războiului civil rus, cu ţarul pe o parte şi Lenin pe alta. În funcţie de care tabără chiuia călare pe uliţă în acel moment.
Ceva asemănător descrie G. Călinescu în "Bietul Ioanide", cînd într-o unită familie interbelică unii bărbaţi se înscriau la partidele clasice, alţii la legionari, convenind să se susţină, dacă ajung la guvernare.

Revin la amic.
În viaţă, apar deseori moment în care vechea reţetă existenţială nu ne mai funcţionează.
Nu spun că atunci ajungem să sucim cu 180 de grade direcţia, dar deseori mijloacele, colacii de salvare la care apelăm sînt inevitabil total opuşi gesturilor anterioare.


Ha!
Cel mai bun exemplu?
Sărutările de mîini din debutul postului. Ce-i drept, adresam şi acum cîteva decenii aşa reverenţe verbale, şi tot doar persoanelor amabile, care îmi produceau plăcere. Dar nu o făceam atît de deschis.



II

Legat de amonte
Nu vă ambalaţi în exces de chestiile sinistre de mai jos. Nu ştiţi niciodată cînd veţi avea nevoie de aşa abordări...

Nu am idee dacă ţine de cald să investighez cum arătau coşmarurile personale de altădată. Cert este că de nişte ani la mare oroare în visele-mi este prezenţa răposaţilor .

La bani mărunţi, nu ştiu dacă spun chiar lucruri trăznite aici. Nu văd care e diferenţa între afirmaţii precum ale mele şi trezirile plin de apă şi cu puls 200 ale vreunuia în crucea nopţii... N-am stat să-l întreb ce fu, în minutele precedente, dar pot bănui că ceva din categoria pumni teribili în cap, retezări de gît şamd.
Singura diferenţă este că ceelalte şase miliarde nu prea vorbesc de aşa ceva.
De ce?
Poate să nu-i deranjeze pe alţii, respectiv să nu fie şi ei deranjaţi, cu alt prilej de strigăt în noapte. Plus că nu se face... Se suferă în tăcere.


O să ziceţi că mi-au murit lăudătorii, dar mă bucur că a scăzut cantitatea de sinistru a cadavrelor care-mi apar cînd şi cînd în vise. Din ce-mi aduc aminte, cîndva domeniul cuprindea inclusiv miros şi temperatură, nu doar corpul (tot pe atunci, în stadii destule de vechi de descompunere).
De la o vreme se înmoaie treaba, bineînţeles fără a ajunge la danţ tandru (deşi e o idee, pariez că foarte terapeutică!...)


Poate-s vanitos, deşi la mijloc o fi doar umana dorinţă de a scăpa de disconfort. Ca atare, măcar am plănuit cam dintotdeauna să nu mai fug  ca disperat de prezenţa în cauză. Plănuiam, dar - cînd se ivea în vis la cam o lună - pas de te opune, pas de sati în preajma nenoricirii. Dar barim priectam să pot sta vreodată - măcar prin preajmă - şi altfel decît îngrozit.

De curînd, poate şi pe fondul nebunelilor pe care mi le reproşează destui apropiaţi (şi care îmi împuţinează totodată dramatic amiciţiile), un mort mi-era coborît din casă. Iar toţi din jur se îngrozeau de miros, dar eu nu (modestule!). Ce-i drept, drag de cel dus nu mi-era, oroarea de el nu-mi era departe.

Azi noapte, se prezentă un cadavru relativ freş. Puteam sta cît de cît în preajma lui, aşa la vreo 4-5 metri. Problema se punea acum că trebuia să-l transport, să-l apuc de picioare şi să-l suport o vreme de foarte aproape.
Nu-mi ardea de aşa ceva.

Pentru prima dată însă (ori e semn de ţăcăneală din parte-mi?), brusc acel corp a mişcat, a vietate. A om viu.
Ba parcă a făcut întrucăîtva cu ochiul.

O să mă luaţi de neserios, dar aşa fu şi mă bucur de ceea ce cred a fi progres.

Partea cu micul zîmbet o iau însă doar ca bonus a ceea ce se numeşte Compartiment teatralizare în psihanaliză, aşa simt barim. Adică nu e mesaj, ci îndulcit un altceva din jur.


III

La vîrsta mea (56), am ceva grijă de viitor. În sensul că nu-mi fac iluzii asupra perioadei: te dai leu, te dai energic şi e de ajuns să scîrţîie serios o singură chestie a trupului ca să se ducă Marile manevre (vorba unui film din vechime) - pentru existenţa asta.

Deci sînt conştient de asta şi poate e mai bine aşa decît să mă cred etern, precum atîţia.
Îndrăznesc să afirm însă că-mi place cursa fie şi în contratimp pe care o conferă eliberările psihanalitice. Mai exact, cînd descoşi din amintirile ori strile refulate din tine, se desface un ghem, fuge în vînt o tensiune. Faci gesturi pe care nu le mai făcusem de mult (în PRIMA tinereţe nu am putut sta turceşte cum o făceam cutrent la grădiniţă! Am reizbutit abia după 50 de ani.)


Repet, nu există minuni, dar deja e minunat să te vezi fără din multele frici.


Aici, ce e drept, merită vorbit despre mijloacele - ce au mers barim la subsemnatul - care duc la eliberările dintr-un bagaj poate inutil.

M-aş bucura să vă pot vorbi cît de curînd despre ele!


 PS. Încă o dată, mulţumiri şi respect pentru abonaţii blogului!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu