miercuri, 25 septembrie 2013

/ PSIHOLOGIE, UMAN / A ne plînge de milă





Regulile societăţii iau în derîdere
(un mod mai moale de a condamna, pe calea dispreţului) ideea de a-ţi plînge de milă.
 
La un moment dat, să spunem că-mi plîng de milă. Apar iute în jur băieţi de treabă:
"Aaa, păi nu e bine...!"
De ce, bre?
Trec peste faptul că deseori gardieni ai ordinii sociale nu-ţi pot oferi o explicaţie, de ce să nu cutare lucru. Se bagă în rîndurile ţiitorilor moralei, dar nu pot explica. Nici convinge pe vreunul mai tare pe picioare.
Dar dă bine să fii de partea puterii.

Mie mi se pare că a-ţi plînge de milă este ceva din categoria modestiei.
Ultima fiind o chestie al naibii de admirată în societate.
Atîta doar - părerea mea! - modestia este copilul mai măricel, în vreme ce plînsul de milă este abia născutul, plin de sîngele naşterii şi absolut neoputincios.

Plînsul de milă cred că este durerea din aţi fi descoperit limitele. A te fi văzut, aflat mai slab decît bănuiai a fi.
Dacă nu-ţi reprimi aşa pornire, cred că treaba se descarcă iar noi sîntem niţel mai tari - fie şi numai pînă la viitorul mare val, care ne va umple o vreme gura cu nisip şi apă sărată.

Aici ar încăpea o precizare.
Există şi plîns de milă 'la şto'.
Din cel manipulator. Ceva din categoria cerşitului. Îţi atinge glanda milei, de unde pomană oferită matale, celui care se dă neputincios în faţa sorţii celei rele.
E uite c-o să-mi plîng de milă, de cîte ori voi avea prilejul!
Şi voi solfegia, în paralel, măsurile melodiei Voltaj: "Am să trec şi pestea astaaaaa!".
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu