sâmbătă, 7 septembrie 2013

/ UMAN / "Să fii foarte cuminte!" şi pericolele pe care le ascunde


"Ce bulină preferi, Neo? Cea roşie, ori cea albastră?"
(Matrix, I)

Mi-a ajuns - ca socru mare şi falimentar ce mă aflu - o invitaţie la un botez.
Cum se practică la greu, părinţii vorbesc în locul gîgîlicii. Bineînţeles părinţi (sau unuia dintre ei , barim) nu-şi pun problema dacă plodul e construit cît să judece altfel lor, fie şi peste ani. Instinctiv, judecata bună este a noastră, a părinţilor, iar peste toate a Societăţii.

Un asemenea părinte este niţel rămas la faza plastilinei.
Material din care, la vremea grădiniţei, făcea realitatea (sau măcar o arte imăportantă a dumneai) cum voia el.

E.
Pe undeva, copilul (de două luni) declară: "sunt foarte cuminte".
Sună al naibii de bine.
Dar hai să privim ce e în spate.
Dacă nu mirosiţi dumneavoastră, vă spun eu.
Acel părinte (la o adică unul dintre cei doi e mai voluntar, ca să spun aşa...) nu-mi pare pregătit şi pentru fazele în care - altminteri absolut uman! - copilul nu va fi cuminte. Ce să mai spun de foarte cuminte.

Vorba aia belă, "Sunt foarte cuminte" ascultă totodată multă comoditate. A părinţilor.

Mai e ceva.
În ton cu ideea ai grijă ce-ţi doreşti.

Am o rudă foarte apropiată căreia proiectul cu 'foarte cuminte' i-a ieşit. Are două asemenea progenituri.

Cum însă eu simpatizez cu respectivii - în bună parte şi datorită chingilor fatale la care i-a obligat o mamă într-o ureche -, permiteţi-mi să nu dau detalii...

PS
Pe cînd parcurgeam, cu sinistru-mi ochi critic, invitaţia la botez în cauză, am realizat (chit că nu e pomenit direct), că junele actualmente în scutece îmi poartă numele!
Nu spun că m-am înmuiat la aşa constatare, doar am simţit că e o încăpere interioră-mi de vizitat. A avea acelaşi nume cu o gîgîlice teoretic oarecare...
Mda, e o cămăruţă de zăbpvit în ea, chit că la prima vedere va fi goală, odată ce-i voi deschide uşa.


II
 
Dacă cele de mai sus vi s-au părut neobrăzate, să ştiţi că e loc şi de mai bine.

Fiul meu de 13 ani stă cu mama lui. Care e despărţită de tatăl băiatului.
Radu mă vizitează cam o dată pe săptămînă, preţ de aproape 24 de ore.

Ieri s-a nimerit să fie prin preajmă cînd a simţit nevoia să eliberez DVD-rom-ul de un disc oarecare.
În sine de un caracter aparte.
 

     Instinctul mi-a spus să reacţionez cum voi relata în continuare.

"Radu, tată, şi eu fiind om, casc gura mai mult sau mai puţin des la filme porno" (indicînd că aşa material delicat se găsea pe micul cerc de plastic).

De la această afirmaţie, vi se vor zgudui crunt temelile fiinţei, cutremur urmat de o furie teribilă, astronomică pe subsemnatul.

La care sadicul semnatar al postului de Facebook va lua o faţă nevinovată, după care, cu casca de protecţie pe cap, va întreba: "Ce e rău în a viziona filme porno?"

Acuma, nu spun că mirarea cu pricina reprezintă cel mai înţelept lucru din lume. Dar totusi aştept răspunsul.
Mai exact, ca cineva să-mi relateze onest şi calm ce e rău acolo...
Aştept să treacă, de fapzt, de proba calmului. Bănuiesc faptul că primii care vor izbuti aşa ceva, fie şi scrîşnind, vor fi inşii prefăcuţi. Predicatorii ceva mai destupaţi de pildă. Dar iritarea teribilă din adînc le va fi aceeaşi.

"CUM, DOMNE DUMNEATA NU VEZI CE E RĂU...??!!"

Să zicem că nu văd. Spune-mi dumneata ce e rău...

"PĂI NIŞTE PORCĂRII..."

Pînă una-alta, eu văd că dumneata nici nu apuci să descrii obiectul incriminat. Te văd doar furios foc.
Mai exact, într-o fază furios şi sigur că vei face praf pe cutremurătorul Sistemului personal. Apoi, deja ţi se lasă discursul în prime scheunituri.

Ai văzut vreodată vreunul, vreun film porno?
Zici c-ai văzut ceva, prin facultate (cînd hlizeai de n-aveai trebaă, eventual te duceai mintenaş 'la closet'), dara cum te jenezi de epoca aceea...
Aha.
Sau vezi şi acum pe şest, la 40 de ani ai dumitale? Aaa, zici că nu vezi. Bine.

Cum? Dumneata, ăl de acolo, zici că vezi şi acum? Dar că să fim înţelegători (am reţinut bine cuvîntul?) şi să nu ieşim 'din limite'?
Aha.
 
***

Hai să nu fiu sadic şi să ţin în frigare revoltaţi de filme porno *de care au văzut ORI BA).
Problema e aşa.
Dacă vouă vi se pare că sîntem aşa de frunze în vînt încît contactul cu un simplu ceva comportamental de pe lumea asta să ne transforme în sclavi, aia e problema voastră.
"Dom'ne, să n-aibă copilu' de-a face cu drogurile..." sună ceva asemănător.
Dar de ce ar simţi nevoia să guste prafuri?
"Dă curiozitate".
Am îndoieli că o va face oricine.
O va face careva... praf interior, sufleteşte, ori altul doar într-un gest de frondă, la adresa unor părinţi (se poate discuta ceva mai pe larg aici).





Dacă vreun june se duce în consum de droguri, o mare contribuţie (observaţi că nu spun vină...) are părintele. Condamnabil sau ba în sine (lumea e deseori mai tare ca noi) el a sădit pustiul insuportabil din sufletul progeniturii.
Eventual, mai apoi nu a făcut nimic pentru a drege acea cumplită, insuportabilă uscăciune.

Revin la pelicule deocheate, dpdv sexual.

Chestiile alea se explică, nu se condamnă.

Bineînţeles că prin cărţi scrie cum că, deseori, copilul abordează vreo trăznaie doar de-al dracului, să-i facă în sîc părintelui.
Răspunsul ultimului la aşa observaţie: "Io n-am timp de cărţi, domne! Io muncesc, domne!"

Îmi fuge mintea aici la Ion Ţiriac şi la fiul său, cel sorbitoriu şi el pe nară într-o vreme.
Te uiţi la ei şi vezi, în fiu, efectul barosului numit tată....................................

Nu mai spun că ideea de condamnare e o idioţenie.
Să-ţi condamni un filon, fie el şi cu eticheta de animalic, din tine.
Mulţumesc, dar asta nu o voi face.

Acuma, între noi discutînd, îi fac un serviciu lui Radu. Va fi un tip, la vreo 17-18 ani, care nu va saliva la auzul vorbei, va putea vorbi matur de subiect, între amici. POT EXTINDE AFIRMAŢIA, dacă doriţi.





PS.
Am uitat, cică, să vă spun, că nu-mi veni ideea din senin.
Pe cînd dormea, eu, ca un trezitoriu mai devreme în casă, l-am vzut că strîngea o a doua pernă în braţe. Aici e o chestie de afecţiune, mai exact de lipsă a acesteia.
Care, din experienţa mea barim, ştiu că trece compensativ foarte uşor în ale sexualităţii accentuate - sau barim aşa am citit eu în opuri deloc proaste.

Ziceţi că nu se fac aşa relatări din familie, scoase în public mai exact.
Îmi fuge mintea brusc, aici, iar la o vorbă de manual (la oa dică, nimic nu e al meu, în interior, poate doar asociaţiile...): "trăim cu ruşinea, trăim cu durerea".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu