vineri, 27 septembrie 2013

/ UMAN, SOCIAL / "Cutare e gay!"



Eram cîndva în metrou. Dintr-un grup de băieţi la vreo 15 ani, răzbate vorba (multiplu depreciativă): "Cutare e gay"
Hm.

Acum cîteva zile, fiul meu de 13 ani - într-o relatare detaşată asupra şcolăreştilor lui - spune; "Profesorul de /nu mai ştiu exact: muzică? desen?/ e cam gay".
De data asta m-am crispat, ba chiar deloc plăcut.

Nu vă grăbiţi a spune că mă demasc. Nu mă demasc (ca unul care dă voie oricui să fie cum vrea), cu atît mai puţin nu o să stau cocoşat că uite ce-am aflat despre stimabilul.
Niet. Grijarea cea mare îmi vine de la altceva. De la tirania grupului de adolescenţi (şi nu numai...), de la groaza pe care o naşte acesta celor neînstare să spună: "Je m'en fiche de voi...! Spuneţi prostii... Trebile-s mai altfel, în domeniu. Punct."
Dar ăsta e un subiect ce se mai vrea pritocit, în mintea-mi, mai exact zicerile pe care am de gînd să i le adresez în domeniul fiului Radu.

Mă gîndeam în schimb la altceva, altminteri pornind din aceeaşi arie... A situaţiilor cînd vreun adolescent vine să-i ceară detalii lui tat-su asupra homosexualităţii.
De la o vreme, am multă încredere în instinct.
Pen'că ăsta nu e vorbă goală, ci realmente decurge din multe observaţii reale asupra mediului, cît şi asociaţii poate nu tembele între acele observaţii...

Am sentimentul - CĂCI VĂD FRUCTUL, ATITUDINEA TÎNĂRULUI - că tatăl obişnuit, 'de capătul Pantelimonului' (aş spune, metaforic) reacţionează în două feluri.

Unul poate fi dispreţul faţă de acea categorie. La care odrasla lui se raliază iute, căci nu ai toată ziua ocazia de a rîde de altul (şi de a te sui astfel pe tine...) şi să nu iei una peste bot de la amici, pentru asta... Aici eşti cu tata, nu?

O altă atitudine este aceea uităturii paterne urîte, crunte, devastatoare. Se traduce în vorba (nerostită!): "Nici să nu te gîndeşti, că dracul te ia!" (iar dracul unui tată de Pantelimon e infinit mai dur decît cel bisericesc).
Şi deja debutează rîsul-plînsul, chit că situaţia este de ani şi fi-va destul de acum încolo.
Interdicţia priveşte simplul gîndit 'într-acolo' (subiectele se pot extinde). Nici pomeneală de a apuca să vezi cu proprii ochi ai minţii că, realmente, e ceva urît, căci uite, aşa a spus şi cutare, aşa e scris în Biblie şamd.

Iar asta pentru că, la acel nivel, putinţa de a gestiona adîncurile este aproape nulă.
Acolo, de groaza acelei neputinţe întru gestionare, pînă şi gîndul este considerat biblic un păcat. Este o credinţă ciudată, gîndul fiind ceva automat, dar altfel nu funcţionează Marele Stabiliment uman, decît prin aşa gen de interdicţii.
Care optică duce părţi din noi în afară şi le atribuie diavolului.

Cel puţin pe la noi aşa stau lucrurile..
Dar.
Deja dacă apuci să nu gîndeşti, să refulezi gîndul, el deja nu-ţi mai este duşman.
După cum, dacă stă liniştit la lumină, ajungi să iei în calcul AMBELE VARIANTE, că e rău, dar şi poate nu. 'Poate nu'-ul ăsta ţine deja de acel drăcuşor care-ţi toarnă în vine un ceva plăcut, acela al lui hai să facem ce-i interzis.
Cunoaşteţi savoarea, nu spuneţi că nu...
În anumite stadii, poţi observa că acel drac este pur şi simplu un băieţel care nu are vreo vină pentru că este cum este, plus că a primit mulţi pumni în cap pentru asta - şi de-aia e rău, de-aia stucheşte etc..
Mda..
Şi aşa cu atitudinile părintelui mioritic
(cum, am extins aiurea observaţiunea mea, ea însăşi discutabilă? Poate.)

Ca precizare necesară, pot avea toată înţelegerea întru aritmetică. Adică, dacă societatea valahă/mioritică a funcţionat aşa pînă azi, are toate motivele să nu 'zgornească' un percept oarecare.

După cum, cîte un rătăcit ca mine are dreptul să observe. Şi să-şi dea stîngaci cu părerea.

PS
Ştiţi ce e aia un grandoman?

Păi, pare să fie unul care, după ce s-a vrut al doilea Caragiale, simte că nu scrie deloc mai rău ca un Pleşu.
Mica problemă este că, acolo Sus, problemele nu scad, dimpotrivă: e zăpadă, nicidecum iarbă moale, verde şi mere dulci în pom, alături.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu