sâmbătă, 7 septembrie 2013

/ UMAN, SOCIAL / Tot cîinii...


O să mă întrebaţi cum rămîne cu promisiunea de a o lăsa mai moale cu postările pe aici, căci pasămite aş fi prins cu ale profesiei, ale redefinirii personale şamd.
Păi, ieri, vineri, toate căzură cu brio.

Îţi vezi de treaba ta, dar dai peste omul care nu trebuie...

Voi reveni - poate e instructiv, deşi pentru mine îi extrem de descurajant...

I

Vorbeam de cîini vagabonzi (ce-o mai face Mihai Constantinescu?).
Arătam (şi-mi menţin părerea) că au ieşit la dat cu vorba inşi de toată gama... Inclusiv ăi se se afle în treană ori pentru că dă bine.
În context, mi-am pus o întrebare simplă: ca să rezonezi cu aşa incident, aşa nenorocire, trebuie să fi fost tu în situaţia aceea. Deci muşcat de un cîine (ăi de muriră din aşa ceva, nu se pun, ei nemaiputînd depune mărturie...).
Partea interesantă aici este că, dacă ai fost într-adevăr luat la mursecat, nu-ţi prea mai vine de activităţi cetăţeneşti, căci e un mod, vorba francezului, de revivre la premiere peur, adică de a mai trăi odată un lucru ce nu-ţi făcu deloc plăcere.



La acest stadiu al părerii mele, o persoană apropiată ridică doct problema empatiei. Dom'ne, păi empatizezi cu ăla, cu suferinţa luuuiiii.
N-am avut ce să-i răspund.

Niţel în context, mie unuia părinţii bietului copil mi s-a părut cam bizari, pentru a fi elegant în afirmaţie, la mitingul de ieri din Piaţa Romană. Nu păreau deloc doborîţi de durere - şi zău că nu v-ar plăcea să auziţi concluziile mele...
Ştiu că aşa ceva nu se spune, după cum perdea stă şi asupra faptului că doi copii umblau creanga prin locuri cam sălbatice, scăpaţi din atenţia bunicii doar cîteva zeci de minute.
Mă nimeresc azi însă faţă-n faţă cu o octogenară. Femeia părea să sufere, de simpla adunare a anilor, dar dincolo de asta ceva mă irita la ea. Şi am realizat că eram animat prin adînc de a lua asupra mea din problemele aceleia.
Prin urmare mi-am zis că nu şed chiar prost cu empatia.
Continuînd să o privesc, am priceput că mă irita - în paralel şi complementar - faptul că doamna era atentă numai la ale ei. O să spuneţi că aşa e la vîrsta dînsei. Ok, dar tot mi-a ţîşnit întrebarea dacă şi-o fi pregătit cum trebuie ăst palier existenţial. Se pare că nu prea.
Cum, nu se practică aşa ceva? Ba chiar e de neam prost să vii cu aşa pretenţie?



II

 Legat de cele de mai sus.
Dau în faţa blocului pe unde mai apuc să locuiesc încă de colegul de şcoală generală, Marian Răduţă.
Ne întrebăm ce facem.
Vrînd probabil să mă dau interesant (şi refuzînd o frază goală). i-am spus că am avut un clinci la serviciu.
Reacţia vine şarmantă...: "Aaa, aşa eşti tu, vrei să schimbi lumea!"

Ce să mai zic?
În paralel, mi-a fugit mintea la o scenă din autobuzul 335,
cu o zi înainte. Unde, pe cînd şedeam cu mintea în ale mele, m-a disturbat o discretă rumoase colectivă: "L-ai văzut cum l-a făcut pe moşul ăla?".
Mai exact, un hoţ de buzunare fericise pe un călător mai în vîrstă, neatent, absorbit în gînduri. E vorba de cetăţeanul onest, dar de acum fără portofel.
Una la mînă, am zis-o chiar tare că e totuşi şi problema victimei, dacă pînă la vîrsta aceea nu a învăţat cum e cu autobuzele ţării. Apoi, cineva (n spun cine) a ridicat (ne)intervenţiei. "Îţi sparge faţa, domne, dacă te bagi", a explicat neaşteptat o pasageră altminteri la locul ei.

Iar de aici intervine chestia cu schimbatul lumii.

Nu le dădea prin cap că, unui grup de ţigănci - să spunem - ieşite din senin la plimbare ratb-istic cu un şal pe antebraţ, nu strică să le spui galeş şi un piic tare: "Vaiii, ce frumos e fularul dvs!  Şi io vreau să-mi cumpăr unul. Sau să-mi croşetez..Ce andrele folosiţi?".
Nu le dăduse prin cap aşa ceva.
Sau: "Avansaţi un pic mai mult, să se urce şi dumnealor, cei de pe scară... Nu vedeţi cum se înghesuie? Că sînt şi ei oameni!".
Asta e, să vrei şi nu poţi schimba lumea...


Cam tot pe acolo, o doamnă la vreo 48 de ani ridică brusc glasul într-un 311.
Prima senzaţie mi-o indica drept iritată de un copil care vorbea o idee cam tare în partea opusă a autobuzului. Părea o supraveghetoare sastisită la culme de mititică. Aşa am avut senzaţia! Pe urmă am priceput că femeia avea supărarea în propriul cap: "Nu ai vrut să plăteşti întreţinerea şi o să te duci la dracul!".
Chestia cu dusul la repsectivul a spus-o de vreo trei ori.

Baba de 80 de ani de care vorbeam mai la deal s-a chircit. Ăilalţi tăceau şi ei cu spor.
Nu puteam să nu intervin însă.

"Şi ziceţi că se duce la dracul? Nasol! Da' oare cum e acolo? E rău, doamnă?"
Şi tot aşa.
O să rîdeţi, dar scrîntita ocolea ce nu-i convenea. N-a dat detalii despre cum e la Scaraoschi. În paralel, nu s-a iritat de intervenţiile mele, întîmplător depănate pe un ton la locul lor. Băbuţei însă i-a sporit dinsconfortul. Că s-o las în pace, mi-a susurat aproape imperceptibil - chit că totul decurgea ok.
Şi stau să mă gîndesc dacă - avea dreptate al lui Răduţă! - are rost să schimbi lumea... E problema babei dacă nu-şi tratează fricile. Natural, de bon ton şi socialmente la locul său este să ajungi să te sperie o muscă. E urît să încerci să schimbi un om ori să sugerezi pe aici că ne-a fi mai bine s-o facem.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu