sâmbătă, 16 noiembrie 2013

/ FOTBAL / Şi io mă pricep. Despre LPF


/ UMAN /

Citeam undeva că Nu vei ajunge să spui ŞI lucruri interesante, dacă te vei feri ca ars să nu greşeşti cumva în aprecieri...

Mă uitam la Gino Iorgulescu...

Pe un Dragomir îl mîna în luptă orgoliul de a fi pe scenă, unde să producă precum îi voia şi voieşte sufletul (indiscutabil de cabotin, îţi şi fuge mintea cum arăta scena rurală în care a debutat cu asemenea prestaţii...).
Pe Gino ce-l animă oare?

Mă uitam la el, pe cînd cobora din maşină...
E un tip destul de trist...

Cum ziceam, doar după opinia me, Iorgulescu mi se pare tipul îndrăgostit doar de muncă, chit că nu cu sudoare şi nu cu pila în mînă. Are de muncit - chit că nu se laudă cu asta. Are de îndeplinit în tăcere un fel de a fi, lăsat probabil de părinţi.

Mă cercetez de nu mă înşel... poate că la masa cu Ponta arată altfel, poate are satisfacţii pe care nu le ştiu eu din a conduce vreun club de fotbal, respectiv de a poseda relaţii în high society. Poate i se aprind ochii la gîndul viitoarei trepte pe care o va sui...
Mmmm... Nu-l simt asemenea ambţios.








Mi-l amintesc dintr-o fotografie, în nu ştiu ce revistă. Avea 19 ani şi se afla, june aspirant, în lotul echipei Progresul. Era în picioare şi undeva în stînga, cum priveai imaginea. Aducea mai degrabă a baschetbalist ori voleibalist, şi mă refer la atitudine. Nici gînd, totodată, de pofta spre şoc al fotbaliştilor...
O fi urmat şi aici sfatul, îndemnul altora?
Culmea este că a ajuns apoi - după vreo 4-5 ani destul de paşnici - în echipa naţională, dar va fi contat mult disciplina lui de băiat cuminte. Ceea ce. s-o spunem, conta mult în ochii selecţionerului Lucescu, altminteri iritat teribil de vîna unui contemporan Marius Lăcătuş.

Îi doresc lui Gino Iorgulescu (ce aiurea sună, din partea unui neica-nimeni!) tot binele, tot succesul din lume la cîrma LPF. Dar nu ştiu de ce simt că va fi un mediocru... Asta pentru că, aud din vecini, la marile opintiri umane e nevoie şi de un pic de nebunie, de ne-controlat.

Baftă, coane Gino!






/ Ce nume! Oare ce planuri de viitor aveau ăi de i l-au pus? Parcă pot ghici, un pic-un pic...
Văd într-o poză, alături de el, un tînăr - Mario pe nume...
Vreo nostalgie, vreo dorinţă de temperamentul aprins al italienilor? Un testament spiritual de îndeplinit pentru vreun înaintaş care a trăit acolo?


Iar cu riscul de a greşi.
În poza de mai sus, G.I. are ochi duri.
Gata să-şi protejeze firea reală - reprezentată aici de un fiu crescut fără bariere deformante (dar şi fără o necesară agresivitate)?

Poza din juneţe (de mai jos) a fotbalistului nu e cea de care vorbesc, dar se nimeri - se putea altfel, de fapt? - să posede acelaşi aer de practicant al sporturilor înalte, volei, baschet... /



PS 

 Citesc într-un ziar fie şi nu foarte serios ("Cancan") că:
"Iorgulescu Jr. schimba manechinele ca pe sosete"

Sună al naibii de neplăcut pentru noi, ăştia tare împiedicaţi întru eros şi avînd parte pînă la majorat de dudui tare naşpa. Ori deloc.

Partea proastă este că nu vei deprinde nimic despre viaţă dacă toate îţi vin la nas... ( era să spun la altceva!).
Va veni o vreme cînd nu vei avea nici spre ce aspira, respectiv cînd altă etapă fiziologică nu se va mai mulţumi nici chiar cu Manechina lumii.
Trec peste faptul că, în sine, manechinele-s doar hrană pentru orgoliu, pentru dat-mare în societate mai exact, ca nu cumva să te descoperi crunt de vulnerabil la miştourile altor beizadele - cum că nu ai duducă nemaipomenită, Ferrari şi fotel la geamul localului din Dorobanţi....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu