vineri, 1 noiembrie 2013

/ PROFESORII NOŞTRI ŞI ILUZIILE / Un articol de Andrei Pleşu



Andrei Pleşu publică în "Adevărul" un articol "Despre profesori".

Subsemnatul, fie şi un neica-nimeni, ia rîndurile de acolo ale cunosctului eseist şi filozof drept un pic neserioase. Ori măcar discutabile.

Mi-i din start a spune că fiinţa omenească suportă cu greu trecerea-i prin viaţă, aşa că-şi îndulceşte în bună parte traiul prin iluzii.
Ceea ce, în sine, nu e de condamnat...

Pornind de aici, este de spus că avem de ales, la un moment dat şi precum în unele povestioare moralizatoare, ce drum urmăm: acela al basmelor frumoase, în care să ne legănăm puţin mai liniştiţi / pentru o vreme neîngroziţi, ori acela ...ne-matrixian, unde bagi mîna într-o  tină mai puţin plăcută, dar ştii barim că ce ai de a face, la ce trebuie să te adaptezi.

Dl Pleşu îmi pare să fie adeptul iluziilor.
Într-un fel nu mă miră. A avut, totuşi, bafta unui 'cocoon' existenţial comod pînă acum, iar ca urmare nu şi-a format aptitudini de Neo.

Cred că aste precizări de imediat-mai-sus fură, totuşi, necesare...


A.P. îşi fundează materialul său din Adevărul pe două premise pe care eu le cred greşite.
Pe de o parte, consideră că familia, societatea şamd nu arată deloc-deloc bine în ultimii 20 de ani.

Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx
Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx


/ Reporter:  Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare? /
"În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.
"

Drept remediu, Pleşu găseşte că ar fi util un anumit tip de profesor.
Şi spune că nu vorbeşte aiurea, căci chiar a întîlnit în tinereţea sa formativă asemenea exemplare - şi dă nişte nume.

"Cred că un bun profesor trebuie să obţină un dozaj armonios între următoarele calităţi: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicînd o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată. 2. Ce alte abilităţi şi cunoştinţe (in afara materiei predate) sunt necesare? Orizontul de cunoştinţe al unui bun profesor trebuie să depăşească hotarele specialităţii sale. Cu alte cuvinte, e esenţială cultura lui generală. Esenţiale sunt şi abilităţi de tipul: limbaj limpede şi atrăgător, simţ al umorului, autoritate personală, dublată însă de cordialitate. Un profesor nu trebuie să-şi inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicităţi „de gaşcă”. Trebuie să fie comunicativ, bine dispus, capabil să găsească proporţia justă între sobrietate şi camaraderie."

Stilul aprecierilor mele este, după cum se vede, destul de sec. Dl. Pleşu nu face însă economie de floricele, inclusiv cu privire la admiraţia elevului îndreptată spre profesor.



/ Dacă acum aţi fi elev, cum aţi dori să fie/să arate/să se comporte profesorul dvs?/
"Mi-aş dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu şi la facultate. Aveau, toţi, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, nişte „domni” (un concept din ce în ce mai puţin la modă), adică nu puteau fi asimilaţi cu stilul golănaş ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult şi ţîfnos al unei lumi în care „domnia” e o fandoseală, o formă vinovată de „elitism”. 

/ Care este profesorul dvs preferat? /
"În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Care însă nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „şcoală” era dincolo de orice convenţii, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „şcolaritate” birocratică. Era, în acelaşi timp, „maestrul” ideal: ştia să adauge informaţiei seducţia şi reuşea să provoace, fără efort şi fără regie, admiraţia discipolilor."
Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reuşit decît capacitatea de a stîrni şi de a întreţine admiraţia. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire..."
Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reuşit decît capacitatea de a stîrni şi de a întreţine admiraţia. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. Restul sunt anexe...

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx
. Dacă acum aţi fi elev, cum aţi dori să fie/să arate/să se comporte profesorul dvs? Mi-aş dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu şi la facultate. Aveau, toţi, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, nişte „domni” (un concept din ce în ce mai puţin la modă), adică nu puteau fi asimilaţi cu stilul golănaş ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult şi ţîfnos al unei lumi în care „domnia” e o fandoseală, o formă vinovată de „elitism”. 5. Care este profesorul dvs preferat? În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Care însă nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „şcoală” era dincolo de orice convenţii, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „şcolaritate” birocratică. Era, în acelaşi timp, „maestrul” ideal: ştia să adauge informaţiei seducţia şi reuşea să provoace, fără efort şi fără regie, admiraţia discipolilor.

Citeste mai mult: adev.ro/mvdchx


Păi.
Una la mînă, şi nu renunţ să o afirm, este că societatea - mai ales în epoci de pace - nu e tare diferită la un moment dat de alte perioade pe care le-a traversat din trecut.
Deformarea cum că altădată era mai bine vine din oroarea de realitate, depistabilă la vîrstnici (pentru care trecutul înseamnă puterea tinereţii, dar şi distanţă mai mare faţă de hidoasa moarte), dar şi la unii tineri, chit că ultimii vor să fugă din prezent şi atît.

În ce mă priveşte, eu găsesc mai plăcut prezentul. Iar dacă vreun ţigănuş fumează în spatele garniturii de tramvai în care mă aflu, sînt convins că asta se petrecea şi acum 20 de ani, respectiv iritarea mea e datorată unei neadaptări la realitate (pe care am puţine şanse s-o schimb oricum, stropşindu-mă INTERIOR sau exterior la un exemplar uman altminteri vizibil nefericit).

Legat de tipul paradisiac de dascăl la care mai marele "Dilemei" face trimitere, nu ştiu exact cît din demersul său este naivitate şi cît interes de a părea mai grijuliu de binele naţiei ori de sănătatea noastră morală.

Una la mînă, stau şi mă întreb dacă, la vremea liceului ori a studenţiei, dl Pleşu era atît de naiv încît să nu vadă şi relele dascălilor săi (care erau şi ei oameni - de pildă îmi aduc aminte şi acum de periile comuniste ale lui Frunzetti...). Iar dacă nu le-a văzut în trandafiriul tinereţii, e imposibil să nu fi luat act de ele mai tîrziu.
Nu ţin să dau aici neapărat cu statui de pămînt, dar nici nu voi să pup vreun animal oarecare şi să spun că mi-a fost pe buze un amestec de Venus şi Minerva.

Apoi.
Tipul cu pricina de profesor NU EXISTĂ. Este o iluzie, un vis-de-trăit-mai-bine (în condiţiile în care viaţa sperie teribil).
Ca urmare, naşti ori întreţii astfel la disperaţi sentimentul că POATE FI bine sub soare. Demersul e neam întrucîtva cu împrumutul la bănci. Un interval suplimentar de trai din banii acesteia presupune, în practică, să returnezi totuşi banii, plus dobîndă suplimentară.

Spre final, nu pot să nu-mi pun nişte întrebări... Dincolo de poveşti, de lamentări cum-şed-bine, ce făcu dl Pleşu pentru a îndrepta lucrurile? Vă amitiţi de vreun demers al domniei sale pe cînd fu în Guvern? Ori de vreo iniţiativă în afara acestuia, cu toatele legate de pildă de mărirea salarizării dascălilor?
L-aţi văzut, în general, mergînd în mijlocul oamenilor de rînd (nu-s aici populist, dar grija de mersul societăţii e legată de contactul, de conştiinţa existenţei acestora, cu particularităţile lor)?
Parcă nu.

Domnia sa este, în realitate (însă la o doză totuşi mai redusă) precum HR Patapievici, care au nevoie de o anumită scenă - se înţelege că tare convenabilă, comodă dumnealor - pentru a-şi produce opiniile înalte şi alambicate despre schimbarea lumii.
 

Nu am cum să nu spun două vorbe despre admiraţia către profesor...
În sine este o aiureală, căci, după cum am zis, nimeni nu e perfect...
În acelaşi timp, din principiu, ajungi la un moment dat să-ţi depăşeşti magistrul. Şi îi vezi inclusiv naivităţile şi micimile.
Să taci, în aşa momente?

Ori, şi mai mult, să minţi frumos, pe la gazete?


Ce să mai spun că orice relaţie magistru-elev are în culise o doză măricică de treburi oedipiene, ori cronice (de la Cronos), în sensul că vrem, totuşi, să ocupăm spaţiul, bunurile generaţiei de dinainte.

Pare o nebunie ce afirm, dar las pe alţii să vieţuiască avînd refulate asemenea gesturi altminteri naturale...


Cîtă vreme conştientizezi cît de cît o naturea dintr-acestea, ai şanse să le gestionezi.
Dar băgîndu-le la beci, te alegi cu ulcer, riduri, ca să nu mai vobresc de explozii (deseori cat a-mi imagina cum arată exploziile bonomului Pleşu...). Că veni vorba, îmi vine în minte aici o rebeliune a dlui Liiceanu la adresa dascălului Noica, în deceniul opt - ceea ce nu mă miră la un Taur (poate nu e zodia, dar dincolo de măşti aşa se comportă) precum Gabriel L....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu