joi, 31 ianuarie 2013

/ SOCIETATE, UMAN, ISTORIE / Privind în jur, sfîrșit de ianuarie 2013




I

Știri TV. Revoltă mare, către personalul medical din cutare spital, care a legat cîțiva copii cu feșe de pat. Se vorbește pînă și de umanism (încălcat firește crunt).
Nu prea cere nimeni opinia împricinatelor. Totuși cineva explică faptul că poți trata astfel pacienții cu probleme psihice.
Prietena Tatiana îmi explică – a lucrat cîndva ca asistentă de pediatrie = că realmente unii copii mai răsăriți sînt porniți să sară din pat. Mai exact în cap, de dușumea. Așa le vine lor! Și că realmente legatul de pat este aici soluția.

Dincolo de aparențe, constat niște vechi metehne. Copilul cel mare, Publicul, are nevoie de situații care să-l revolte, mai exact care să-i direcționeze revolta spre ceva, spre cineva. Îi trebuie un cineva ori ceva căruia să-i reproșeze inflamat o încălcare de Cod, de ștachetă aflată deloc întîmplător nu chiar jos. Televiziunile îi întrețin (datorită ratingului vizat) acest apetit, această pornire – prin care fără îndoială mul de rînd se descarcă pe cît poate de cele zilnice. De șuturile pe care el însuși, românul obișnuit, le încasează în drumurile lui, la slujba lui.
În fața acestui dublet, ministrul ori demnitarul cutare este jucărie, ce promite că este într-adevăr revoltător și că va lua măsuri.
Nu știu cîți dintre răsfățați realizează, însă, că el însuși poate deveni a doua zi victimă a Molohului.


II

Eterna scindare din societatea românească (cu destule șanse să fie aplicabilă în antreaga lume!), între cei care obțin folos din teatrul pariotard și restul.
Alex Ștefănescu este pornit – în “Adevărul” - pe Lucian Boia, datorită ultimei cărți a acestuia, “De ce sînt românii altfel”.


Nu am stat să caut de care tabără va fi fost criticul literar Alex Ștefănescu înainte de 1989, dar îl pot bănui între cei care nu au ridicat grozave osanale comunismului. Astăzi am însă sentimentul că se comportă precum liderii comuniști mioritici, mai exact găsește că au fost efectuate necesarele corijări de excese - de pildă întru miturile istorice românești.

"...Lucian Boia /.../ de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.
Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. Toţi se remarcă prin spirit ştiinţific şi printr-o înţelegere realistă a trecutului..."


Deși nu-s tare priceput în domeniu, eu unul am sentimentul că e loc de mai bine în relatarea istoriei românești.Un asemenea mai bine presupune și o rostire ceva mai fermă a ideii, a adevărului că (între altele) un Ștefan cel Mare nu a fost sfînt, iar gestul cârmuitorilor bisericești unul nefericit. Dacă șușotim doar pe la colțuri, nu am făcut mare lucru...
Cîtâ vreme nu o facem, nu se va deranja grozav nici ministrul Educației, nici cei aflați imediat sub el, motiv pentru care bravii reprezentanți didactici ai României profunde, din teritoriu, vor excela în continuare în fabricarea și întreținerea de vise. Ce-i drept, românul de rînd - din diverse motive - are nevoie de poveștile frumoase și mai mult ori mai puțin false.

Genul de presiune de sus amintit prinde bine și în a împinge mai mult adevăr către clasele ceva mici de elevi, unde sînt convins că - de pildă - un Cuza e departe de a fi înfățișat în complexitatea personalității și a acțiunilor sale (par exemple, prezența în preajma sa, în noaptea detronării, atît a nevestei, cît și a amantei).


Paranteză.
Se evită din principiu, automat, inconștient asemenea detalii. Oare ce se întîmplă dacă omul de rînd ia știință de atari amănunte? Se duce dracului giudețul, civismul, patriotismul? Poate nu.
După cum, dacă tot se vădește că de patrotismul cît de cît real s-a cam ales praful la noi, de ce nu se riscă o reamenajare a locului? Da, domne, Cuza nu a fost Zeul bun pe care ni l-am dorit noi, iar totodată oficialitatea a găsit necesar să ni-l prezinte.... Devenim brusc mai cîinoși, mai puțin interesați de țarină? 
/

În același timp, chiar derapînd uneori, cred că pînă și excesele unui Lucian Boia sînt utile, căci ele compensează gesturile asemănătoare ale taberei opuse (mai mult sau mai puțin afirmate public).



Totodată, găsesc materialul lui Alex Ștefănescu destul de răutăcios, iar aici (dacă tot pășește domnia sa pe tărîmul afirmațiilor gen "dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) (a dlui Boia, n. MO) de a atrage atenţia asupra sa...", se poate cerceta și asupra  iritării care îl animă. Cu riscul de a mă lăsa în voia instinctului, AS aduce grozav cu puștiul care sare în apărarea iubiților părinți și asupra cărora se executase un atac verbal oarecare.
Că veni vorba, nu l-am citit cu atenție specială pe Alex Ștefănescu, dar asupra a două texte tot am zăbovit. Unul - pomenit și într-un post recent al subsemnatului - o privea pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Înțeleg că aceasta din urmă s-a opus cu succes, cîndva, exmatriculării lui AS din facultate și pot înțelege umanul care îl împinge pe critic să o vorbească pe fosta sa profesoară doar de bine și cu destule vorbe umflate. Mica problemă este că așa ceva merge între amici (vorba domniei sale, într-un compartiment de tren...), și nu în fruncea presei literare de la noi, "România literară".
Asemănător procedează Alex Șefănescu și cu Eminescu. Este drept că aici molima e generală, despre ipoteștean putîndu-se scrie doar cu piscuri ale elogiilor. Dar eu apreciez  condeiele care pot vorbi despre Eminescu și fără să-și piardă capul...

Post script  local  Unu
Alătur un link spre o cronică (în "Dilema veche") nu tocmai amabilă la adresa cării dlui Boia, dar cu argumente demne de luat în seamă.

Post script  local  Doi
Deși nu-s bazat decît pe propriile simțuri, apropo de mituri mi se pare nu tocmai ok relatarea privind sfîrșitul lui Brâncoveanul sub securea gîdei de la Stambul. Pute acolo de la o poștă a poveste convenabilă, mai exact ortodoxiei și patriotismului - două instituții care, în opinia mea, avură destule probleme cu relatarea adevărului...


III

Poate legat de cele mai sus, de istoria festivistă versus cea reală, incomodă multora...
Navigînd pe net, deseori salvez în .pdf materiale ce-mi oar interesante, dar nu posed pe moment timp, apetit de lectură.
Așa că acum privesc următorul material, consacrat lui Spiru Haret.



Nu am cercetat grozav cu privire la acest ministru liberal de acum un veac (am făcut doar o paralelă, cîndva, între acesta și un personaj din mișcarea turistică românească), dar nu am dat decît de materiale convenabile, dintre care majoritatea entuziaste. Este drept că nu e singurul subiect tratat astfel de condeie românești mai mult sau mai puțin consacrate.
Motiv pentru care dobîndesc următorul sentiment... Că ținta unor asemenea luări de poziție nu agrează decît asemenea prezentări, edulcorate, în particular caracterizările care îi fac plăcere fiind din categoria nemaipomenit. De unde miros că ne aflăm în plină etate a copilăriei. Eventual și a dorinței nevrotice de a avea de-a face doar cu roz și frumos.

Mai departe.
Este clar că Spiru Haret s-a zbătut mult ca ministru, dar o vorbă a lui m-a pus pe gînduri: "În centrul noţiunii de educaţie, se află însă cultivarea dragostei de patrie: „cea dintâi datorie a şcolii /.../ este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-ânsa şi în viitorul ei“. 

Mi se va sune că afirmația în cauză, cu iubit fără rezerve, respectiv încredere nemărginită era valabilă mai ales acum o sută de ani. Dar eu tot îmi pun problema dacă în treaba asta nu avem de-a face cu un drog.  Unde se simte bine o vreme subiectul, apoi se îngrozește mai abitir de realitate decît inițial - dar are de cîștigat dealerul.
Ultimul uitîndu-se probabil la fel de disprețuitor și de dezinteresat la înșelat, care în cazul istoric relatat poate veni cu reproșuri, că realitatea nu e cum i s-a spus, că alde căruța istoriei duce prin Eden, dar și prin deșertul Sinaiului - unde Moise și despicatul salvator al mării nu există.
Dar cine să mai stea să se uite răcanul mort lângă vreo Turtucaia a anului 1916, urmare a atîtor gesturi aiurea prestate de alții?


Generalul Dumitru Iliescu

IV

O să spuneți că am ce am cu bietul Poet național, dar vă asigur că îmi este mai mult decît simpatic (ba chiar, gîndesc și eu precum nebunul satului, e un tip pe care nu te poți supăra, probabil pentru că e prea tulburat pentru a constitui un pericol real - încă un motiv pentru care, instinctiv, românimea largă să-l accepte de geniul nației șamd.).
Cineva reproduce undeva - la 2013 - un articol Eminescu despre politicieni.
Că nu are - contemporanul - încredere în pana, în verbul lui și se refugiază sub consacrata statuie, ar fi pasabil.
Ce naiba, nu mai găsesc linkul spre tipul de azi...
În fine.
Cert este că materialul lui Eminescu se revoltă, dă cu dujmanul de pămînt, dar nu pare să realizeze că aceea este - totusi - realitatea. Și că, dacă vrei s-o schimbi cu adevărat, pleci de la Ea. Restul e doar descărcare de dormite-prost personale...

Politicianul e un personaj necesar, doar el poate face legătura între executivul societății și un public mai mult sau mai puțin infantil. Care vrea - sub Carpați barim - marea cu sarea, dar nici asta oricum, ci degeaba și iute.

marți, 29 ianuarie 2013

/ SPIRITUL NAȚIONAL / Părere despre Eminescu și nu numai



Tatiana mea pregătește de zor examenele masteratului ei (în psihologie). Îi sugerez, la una din direcțiile stabilite de dascălii ei, să răsfoiască și cele legate de Fenomenul Pitești.
Fata e deschisă sugestiei mele. Cum îmi aminteam a poseda volumașul lui Virgil Ierunca în subțirica-mi bibliotecă, mă sui spre pe dulap, unde îmi țin cărțile. Nu dau, ca un făcut, de ceea ce căutam, dar redescopăr manualul despre gazetarul Eminescu, distribuit de la Universitatea Spiru Haret, pe vremea cînd i-am fost pasager student, la jurnalism.
Tocmai scrisesem postul de aici legat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, așa că îl (re)iau la răsfoit.



Am mai scris nițeluș despre el (pe acest blog), acum vreo doi ani, cînd urmam cursul dlui Valeriu Râpeanu... 



...Nu am căzut pe spate la acea vreme de geniul eminescian în gazetărie, apreciind însă materialul amplu documentat despre Basarabia ("Timpul", numere din martie 1878).
De data asta am căzut cu ochii pe un vaiet tipic eminescian, pe umărul amărășteanului... E vorba de articolul "Dorobanții", trecut pe hîrtie la 30 decembrie 1877.

Parcă lui J.J. Rousseau era caracterizat drept dușman al neamului omenesc...
Așa voi fi luat și eu, ca inamic înverșunat al lui Eminescu și, în conscință, al bravului, al genialului popor român - dacă bineînțeles va ajunge în veci să-mi fie cunoscute materialele precum acesta...

Eminescu e chitit bine în articolele lui, îndebște cele de la oficiosul conservator "Timpul". Stau și mă întreb în context, de bine ce abia am discutat cu un coleg paznic de la parterul clădirii...
E nepotrivită paralela?
Se poate.
Dar tot o relatez, și poate nu strică deloc argumentației mele.
Omul are o mamă (adoptivă) taman precum distinsa doamnă răgușită din "Arunc-o pe mama din tren". La care omul, colegul nu apucă să se descarce de furie și o face la serviciu, pe unii dintre clienții barului de la ultimul etaj al clădirii.
Ca atare, stau și meditez dacă nu pățise și fratele Mihai așa ceva...

De pildă, sublinia mai mult decît patetic ce greu o duce dorobanțul român prin frigul Bulgariei, în iarna 1977-78. Cum un exces trebuie tratat cu un altul, toată vina era zvîrlită pe liberalii aflați la putere.
Acuma, prea tare nu-s eu în istorie, dar tot îmi aduc aminte că ai lui IC Brătianu veniseră la putere cam cu un an și jumătate în urmă. Cît putuseră înzestra ei, în acel interval, și cît conservatorii lui Lascăr Catargiu, în alți cinci ani precedenți? Aceștia din urmă nefiind chiar căzuți din lună în ale pregătirii războiului cu turcii, după cum citesc zilele acestea în memoriile regelui Carol I. Monarhul spirijinea el însuși, în multiple moduri, întărirea oștirii românești. Vizitează cazărmi, urmărește manevre, și, spre deosebire de Eminescu, mai ales încurajează.

Stau și mă gîndesc dacă nu cumva poetul consacrat drept național, nu este precum în muțimea lui LeBon, cel mai slăbuț, de fapt... Cine știe ce resorturi ne împing simpatia și, mai ales, dorința de a decreta pe cineva drept geniu, tocmai către un seamăn altminteri comun, ba și cu o ogradă interioară indiscutabil zburătăcită.
Dar despre așa ceva nu se vorbește, nu?, chit că ar fi adevărat, mai exact de-ar izbuti demonstrația...

Mie unuia așa îmi pare Eminescu: pare să fi fost taman precum copilul nesupus din noi, dar căruia vehementul refuz al înregimentării ajunge în timp să-i confere nesiguranță din plin, cu efectele previzibile...

Băiatul visează, face planuri irealizabile, reproșează mărimilor politice – mai ales celor adverse – că nu răstoarnă munții, că nu se iau în piept cu Rusia, cu țările semnatare ale tratatului de la Berlin, unde nu este luat sudul Basarabiei, dar primim Dobrogea.
În context, este interesant cum justifică Eminescu primirea provinciei de la Mare (sursa):

“Într-o serie de articole Eminescu a susținut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arăta că în timpul popoarelor migratoare „Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine /.../ Mircea cel Bătrân a ocupat Dobrogea de la tătari pentru ca apoi să fie ocupată de turci până în 1878.”

Firea de un idealism apartea lui ME se vădește și în tot felul de cereri, cum ar fi următoarea: “...Considera că preluarea Dobrogei ar trebui să se facă cu , care erau ai ținutului, organizându-se un plebiscit. El mai atrăgea atenția guvernului să nu trateze această problemă ca pe o compensație a cedării Basarabiei.”


În paralel, poetul-gazetar avea probleme cu respectul autorității (recunosc, eu însumi posed așa ceva, n. MO), mai exact cu limitele discursive ale diriguitorilor gazetei “Timpul”. “Ca urmare a acest redactorul șef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul oficial al conservatorilor în . Pentru că Eminescu nu a ținut cont de aceste recomandări, Cantacuzino amenința că își va impune o  față de poet.”

Rîndurile gazetărești eminesciene pot trezi multe, nenumărate alte nedumeriri, ajungînd inevitabil să te întrebi cum naiba de nu le-au văzut și alții, să zicem cercetătorii, cititorii rămași cît de cît cu capul pe umeri (ceea ce nu e cazul susținătorilor, unde frazele neconvenabile la adresa idolului lor nasc refulare instantanee sau explozie de furie).
Eu nu sînt cine știe ce cunoscător al scriselor gazetărești eminesciene, nu mi-s familiare rîndurile acestuia precum speciei numită eminescologi (am cunoscut două exemplare la “Spiru Haret”, și zău că tot sînt mirat de ce nu poate fi imparțial un asemenea om...), dar în limitatele file parcurse pot mirosi iute că ME nu era nici pe departe un geniu. Asta dacă realmente geniul nu-i precum Yeti, de care vorbesc mulți dar în realitate nu l-a văzut nimeni...

/   Apropo de geniu... Multă lume face jonglerii cu absolutul, cu suratele lingvistice ale acestuia... Cutare e român absolut. Altul tinde spre absolut.
Mie aici îmi, pardon, pute, a dorință acută de a ne rezolva problemele interioare. Gen încurcăturile interioare acute au nevoie de o construcție – fie și artificială – cu semn opus.  /

(Am sentimentul că primă grijă a unui inteligent care îmbătrînește cînd inerent i se împuținează neuronii / cînd se gagarisește  este să aibă grijă ce spune. N-avea treabă Țuțea cu așa ceva!...)


Pricep totodată dificil de ce relația multor, majorității conaționalilor cu Eminescu decurge altfel decît cu un seamăn, cu un egal...
Întrebarea e retorică și, precum orice chestionare de acest gen, cuprinde deja germenii răspunsului.
Pentru că respectivii, milioanele de români în cauză, nu au nevoie de un egal, nu sînt interesați, nu le este util să-i privească opera, viața în liniște și detașare. Pe de o parte ei au nevoie de un semizeu, inclusiv pentru că sub pulpana unei asemenea construcții te simți mai bine. Apoi, aceștia sau alții se comportă în funcție de dresajul primit în societate, unde din start, din primii ani ți se vorbește de nemaipomenitatea Poetului Național (cu majuscule), iar orice ieșire din rînd e sancționată dur de către oficialitate și/sau reprezentanții acesteia.

Odată afectat de acest virus bicefal, omul de rînd (presupunînd că ar ajunge vreodată să răsfoiască acele rînduri) nu vede vreo problemă că Eminescu are un piedestal imens, dar posedă unul important și CA Rosetti, să spunem, altminteri trecut prin toate mocirlele - inclusiv aceea a atacului la persoană -  în "Timpul" (mai jos, un exemplar reprodus aleator).



II

Apropo de o necunoștință pe care mi-o recunosc în ale funcționării (nițel mai în adîncime...) societății omenești.
Am dat pe net de o broșură scoasă în memoria lui Spiru C. Haret, la 20 de ani de la moartea acestuia.
Perii cît casa acolo, la adresa magistrului cel dus, dar și a dăscălimii organizatoare de întrunire, întîmplător la Zalău. Vorbe astronomice și cu tot atîta siguranță în exprimare (chit că suferă uneori nu doar logica, dar și gramatica elementară). Altminteri, învățătorimea era convocată prin resorturile profesiei și pariez că – după obolul servit manifestării – își ocupau vesela existență cu gesturi mai puțin memorabile.
Dar așa se face.
Așa e obiceiul.
Așa o fi mai bine, pentru aceia, pentru societatea pe care ei o animă.
(Cum or fi decurs lucrurile prin țarina noastră, românească, secoli înainte de jumătatea secolului 19? Cum de s-au mulțumit cu temenelele adresate doar conetemporanilor, eventual rubedeniilor acestora răposate?)

Cît va fi contat aici povestea cu formele fără fond, cele caracteristic românimii dinspre 1900 și nu numai?
Cît era plăcerea de a se simți mai bine, la umbra unei construcții false, dar generînd plăcere interioară? 

Sistemul în cauză pare inoculat probabil pe toate căile sociale. Deja erai/ești iute vaccinat și nu mai poți sesiza exagerarea, minciuna sau penibilul.
Bineînețeles, sănătos nu era să te rezimi de acele asigurări bombastice, care puteau dispărea dacă nu mai ocupai vreun post înalt ori dacă institutorul/inspectatorul din Sălaj nu ținea să-și retrăiască tinerețea, cînd ucenicise pe lîngă un Spiru Haret.



III

Am ieșit un pic prin urbe (ca să-l iau pe Radu de la școală).
Undeva, pe Bd. Elisabeta, o placă amplasată pe o casă anunță că acolo a trăit în intervalul cutare poetul Tudor Arghezi.  Nu departe, alt tip, de data asta mai puțin cunoscut. La o adică, e plin orașul de asemenea atenționări - am impresia că a existat la un moment dat o asemenea campanie, încurajată de Primărie probabil și de Uniunea Scriitorilor.
Mie mi se pare un pic aiurea povestea, mai ales dacă o raportăm la adevărul, la morala despre care se  tot face trimitere. Condeierii aceia (despre Arghezi, ce să mai spun?!) au fost indivizi cît se poate de comuni, din punct de vedere uman. În momentul în care îi ridici însă la  nivelul demn de a fi eternizat într-un fel sau altul, deja există prezumția că el fuse o arătare deosebită, cu performanțe de excepție.
Aiureala, neconcordanța este datorată oficialității momentului și nu numai ei.
Voi face încă o dată trimitere la marota-mi, angoasa existențială, mai exact spre latura acesteia privind concret traiul sub soare, dar și teama că viețuirea noastră - deja acceptînd că se încheie prost, prin hiperterifianta Moarte - este ucisă încă o dată prin faptul că nu o va contabiliza nimeni, că focul ei nu va fi reținut deloc-deloc, că va fi uitată.



Cam de aici, cred eu, pornirea pe acele plăci memoriale. Și de care au profitat rubedeniile unor oameni absolut neînsemnați, pentru a pomeni în marmură că - de pidă - într-o clădire oarecare din strada Sf. Constantin (la doi pași de Cișmigiu, spre vest) au creat Theodor Mănescu, respectiv Petre Oprea. 

În context, și completînd capitolele precedente ale postului, mă uit la oameni cu scaun la cap cum alunecă în periile groase la adresa unor semeni. Fără îndoială va fi fost, la suprafața comodă investigației, o modă. Așa s-a făcut, așa se face. Oameni cică raționali, cu carte, cu școala vieții în general afirmă despre un altul că e nemaipomenit.
Am mai spus că nu mi-i jenă a recunoște, în asemenea situații, vreo iritare că nu primesc eu acele gîdilituri. Dar totuși treabă ok nu e, cu acele amabilități grosiere. Psihologic tratînd situația, cred că așa elogii - cărora le răspunzi sau ba - îți ține departe complexul inerent de inferioritate, între valurile umane și ale vieții în general.
Moștenirea s-o trage din vremea capului în țărînă în fața tiranului, la noi și aiurea. Pe acela am încercat să-l îmbunăm cu, padon!, limbi, iar pentru că gestul reclama ulterior o descărcarea a umilinței trăite totuși, solicitam mai mult sau mai puțin fățiș tratament asemănător, de la cine ar fi acceptat să depună așa omagii.

Bineînțeles, cei foarte atenți cu copiii lor (și ai altora) să nu exagereze ori să mintă se produc foarte lesne în hulita direcție, atunci cînd interesul le-o cere...



...".conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești..."
Nici vorbă de faptul că acel om a trebuit să plece din luminoasa Țară, pentru a se realiza, că Aceleiași i-a păsat, s-a interesat de el doar cînd a ajuns pe culmi...

Alții nu le au deloc cu punctuația dragii limbi române, dar plasează și ei regulamentara placă de marmură...:



Vor fi fost și excepții. 10, 20%? Cred că Iuliu Maniu rămînea rece la asemenea proslăviri. Fără îndoială îi va fi prins cîndva bine, în prima copilărie, să fi fost giugiulit ceva mai mult de către părinți, dar așa ceva nu s-a întîmplat iar omul și regulat altfel disconfortul de a nu fi fost răzgîiat în familie.
Alții? Cred că alde Carol I.


Ionel Brătianu? La el va fi contat părerea nespusă a familiei că va continua opera bătrînului Vizir... A fost o situație fericită, cu un om un pic răsfățat (somnul de după-amiază nu a reușit să i-l răpească nimeni vreodată!), dar care și-a făcut din plin și treaba. Că veni vorba (așa sare Ordean, de la una la alta), IIC Brătianu este printre rarii oameni politici pe care contemporani de calitate îi vorbesc de bine sau chiar foarte bine. Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, ce să mai spun de IG Duca (chit că destui au dat altminteri la cap înaintașilor, celor care le duseseră, vorba lui Constantinescu Porcu, oala de noapte...)


Mai încoace, ceva îmi spune că studenții adunați la cercul său literar de prin 1980 nu îl glorificau pe Ovid Crohmălniceanu. Nici pe un Nicolae Manolescu.


Nici Ion Iliescu, spre deosebire de predecesorul său la cîrma țării, nu pare să fi fost interesat prea tare de elogii, chit că el provine totuși dintr-o familie dezorganizată. Nu i-am citit rîndurile de profil, dar bănuiesc a fi avut șansa unei a doua mame deosebită, al cărei fericit și înțelept rol a fost preluat apoi de doamna Nina...
(Haioasă pensulă pozitivă din partea cuiva care a răgușit strigînd "Jos...!", în primii ani ai deceniului zece!)

Fenomenul e posibil să se fi subțiat în oarecare măsură, odată cu simpla trecere a timpului. Nu-i văd dornici de osanale pe Traian Băsescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Radu Vasile. Un Emil Constantinescu poate fi interesat în adîncu-i de așa ceva, dar nu încurajează tendința, însă se prezintă el însuși luminos (vezi seria "Timpul dărîmării, timpul zidirii"), bașca interesul pentru poziții regionale care totuși îl depășeau.
Cred că ești interesat de laude nemăsurate mai ales cînd, la rîndu-ți, ai depus așa ceva.


Nu știu cum stau lucrurile la nivel internațional, dar intuiesc faptul că regulile americane - care au ajuns să domine bună parte a mapamondului - să fi impus întrucîtva din mentalitatea de peste Ocean, aceea a interesului pentru faptele proprii, și mai puțin pentru potemkiniade. Căci realmente umflările cuiva nu- conferă aceluia vreun statut diferit de al construcției ide fațadă, cu gol dincolo de ea...

E posibil ca interesați de perii să fie în principal tipii (oarecum) nesiguri pe ei... Meditez la Napoleon Bonaparte. Și-a dorit împărăție, a vrut să cucerească lumea, dar e posibil să fi avut suficientă părere bună de sine pentru a nu se înconjura cu vreun cor de lăudători. Îl interesau mai degrabă executanții prompți ai deciziilor sale.


PS
Mă uit la un material oarecare, pe net...
OK, fiecare cu stilul, cu firea, cu nevoile sale sufletești...
Dar tot mă uit la aceste zise:

"Aveam să mă nasc peste un an şi trei luni. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul. 
Mă înclin cu umilinţă şi admiraţie la sfînta lui memorie!"

Deci nu și-a cunoscut înaintașul. Nici cartezian nu pare a fi, cu dorință de a verifica ce i se une sub nas. Mai degrabă este doritor să-și construiască un cocoon.
Oare ne afectează și la maturitate ori mai încolo ideea că rubedenia cutare este mare, bună, nemaipomenită?
Mda, mi-i vină, de a fi crezut că această optică dispare, după coplărie...

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

/ROMÂNIA / Nicolae Ceaușescu, vedere personală





Azi fiind aniversarea apariției lui sub soare (la 1918).




 

 Rememorînd cum îmi trecu prin minte dumnealui Cîrmaciul, e necesară o mică abatere.
Cred că întîia oară am luat legătură cu politica într-o zi de noiembrie, aveam vreo șase ani, cînd s-a anunțat la radio asasinarea președintelui Statelor Unite, John Kennedy. Eram la grădiniță, într-o fostă casă boierească de pe Calea Călărașilor, unde niște colegi mai precoci au informat și fatul că în mașină cu dispărutul se afla și – nu mai țin minte exact titulatura folosită de ei – Gheorghiu-Dej al nostru.
Ceea ce nu era adevarat.

 (intersecţia Călăraşi-Mircea Vodă, într-un excelent set foto al lui Dan Vartanian!)

  Peste vreo șase luni, tata a găsit potrivit să mergem împreuna la manifestație. N-am idee ce experiență avea el în asemenea acțiuni, cert este că nu a găsit deplasat să mergem pînă într-un loc de formare a coloanelor. Îmi amintesc de porțiunea din șoseaua Ștefan cel Mare, între Circul de azi (nu știu exact cînd a fost ridicat) și strada Tunari. Blocurile din cunoscuta arteră existau, pe acel segment, mai exact cele dinspre exteriorul orașului, dinspre est.
Nu era o treabă simplă să te lipești de coloane – care erau organizate în calupuri pendinte de cîte o întreprindere. Ne mai întreba cîte unul de unde sîntem, cert este că dacă acela strîmba din nas la minciuna lui tata ne duceam în altă parte.
Pe unde exact am ajuns în piața Aviatorilor nu rețin (fără îndoială prin Piața Victoriei, dar amănuntele îmi lipsesc din minte) cert este că am ajuns în fața tribunei. Urale. În locul de onoare, Gheorghiu-Dej, iar deasupra tuturor celor de acolo o inscripție pomenind că se fac 20 de ani de la – probabil – eliberarea ţării de către sovietici. Am revăzut apoi, în ziare, imaginea, mi se pare că era și un glob terestru în grupaj.


 Cam la vremea aceea apăruse la radio o emisiune de basme, pe la ora două și jumătate a după-amiezii. Din motive de program al său, tata mă lua de la grădiniță la prînz, așa că după-amiaza eram deja acasă. Emisiunea cu pricina a debutat cu “Greuceanu” și a reușit să mă captiveze o bună bucat de timp. Se difuza joia.

 
La un moment dat, pe cînd mă instalasem în fața micului aparat “Popular”, programul așteptat n-a început la ora obișnuită, de fapt nu a mai fost transmis deloc în acea zi.  În shimb am fost anunțați că tovarășul Gheorghiu-Dej e bolnav. Era o regie comună țărilor comuniste – bineînțeles aceasta aveam să aflu mai tîrziu -, te luau cu ușurelul, chit că la ora difuzării radiofonice împricinatul era chiar mort, în realitate...
Așa și aici. Mai rețin doar frînturi din transmisia televizată, urmărită la vecini probabil, căci familia mea nu poseda pe atunci un asemenea receptor. Mi-a atras atenția drumul convoiului în zona pieței Sf. Gheorghe de azi (pe atunci 1848), precum și unele imagini cu familia fostului șef.



La scurtă vree a început să vorbească un alt lider, proclamat curînd drept șef al țării (cel mai mare din țară, în ochii unui copil: “Cine e cel mai mare om din lume?” “Șeful/președintele Americii”). Era Nicolae Ceaușescu.
La etatea aceea avînd alte priorități (iar noi lipsă un televizor), l-am putut vedea și asculta abia peste un an. Iar curînd am ajuns să mă jenez că avem un președinte care vorbește atît de împiedicat, de jenant. Ce naiba, ălora din jur nu li se pare aiurea?, mă întrebam, foarte posibil cu alți termeni.



Chestia cu rușii din 1968 nu mi-o amintesc prin intermediul faimoasei adunări din Piața Palatului... Este posibil să fi avut idee ce s-a întîmplat, inclusiv faptul că Ceaușescu al nostru a dat înapoi, după un scurt moment de vitejie. Legat de acel moment aș leg însă un alt moment, acela al trecerii unor tancuri pe șoseaua Iancului, noaptea, dinspre exteriorul orașului. Să fi fost ora 2-4 noaptea, nu mai in minte dacă aveam eu vreun dram de insomnie infantilă, ori a fost zgomotul fierătaniilor (îl am și acum în urechi, scrîșnetul şenilelor pe piatra cubică a arterei, aflată la vreo 70 de metri lateral de balconul meu) atît de puternic/ciudat. Îmi amintesc și luminile unor mici faruri aprinse pe apărătoarea aflată în față deasupra șenilelor. Nu știu să fi ieșit lume din jur la spectacolul nocturn cu pricina.


Vreo doi-trei ani nu l-am avut în interes pe șeful nostru, a cărui poză e posibil să fi înlocuit în acest interval simpla stemă a Republicii, în sălile de clasă ale școlilor (parcă în revista pionierilor, “Cutezătorii”, se publicare un amplu material despre congresul X al PCR, din vara lui 1969, cu poză în fața Sălii Palatului și componența celor aleși în comitete și comiții). 


 Indirect, păstram legătura prin poeziile și cîntecele patriotice de la școală. Legătura o țineam și prin faptul că nu ne lăsau cu părul (mai mare) la școală, pe noi băieții. Nu știu cînd apăruse moda, cert este că interesul meu pentru asemenea exces capilar apăruse în clasa a cincea, carevasăzică din 1969. Nu aveam legătură cu publicații occidentale, dar fără îndoială vedeam la cei mai mari din cartier.
În vara lui 1971, în vacanță, reușisem să las să-mi crească o oarecare chică, altminteri nevinovată. Eram cu familia la Amara, stațiune balneo din preajma Sloboziei. Acolo, văzîndu-mi atenția acordată micii clăi, o doamnă cazată și ea la același localnic ne-a informat că, în București, miliția s-a apucat să tundă pe cei cu părul mare. M-am îngălbenit, iar peste cîteva zile am pășit tare pîș-pîș prin Capitală. Unde nimeni nu a avut nimic cu mine, chit că acțiunea era reală, dar se desășura prin locuri mai centrale și viza tineri ceva mai răsăriți și mai pletoși ca bietul puber. Tărășenia - în sine o idioțenie, pentru mintea-mi de atunci și de azi – era fruct al unui eveniment la care nu am fost foarte atent pe moment dar a afectat curînd și alte domenii, cum ar fi al genului de pelicule cinematografice admise la proiecțiile publice, în cinematografe adică. E vorba de plenara, sau ce va fi fost, a conducerii partidului comunist care a declanșat acest căpăstru ideologic suplimentar.

 
Că veni vorba de ale filmelor, eram chitit să văd un Alain Delon despre care mi se vorbise entuziasmat, și anume “Adio, prietene!”. Am explorat prin Informația Bucureștiului” la un moment dat, zărind pelicula la cutare cinematograf (parcă “Scala”, anterior “Republica”). Peste numai o zi sau două, filmul dispăruse în neant, înlocuit cu altceva. “A fost scos”, venise parcă explicația cunoscuților. “Era prea libertin, după gustul lor...” (nu neapărat cu aceste cuvinte).
 


 Ulterior, am citit undeva și o explicație cvasioficială. Mai exact în revista “Cinema”, unde un tip Petru Popescu era revoltat de conaționalii – puțini, fără îndoială, cum impunea statul comunist o asemenea cuantificare – “sparg casa la toate prostiile cu Alain Delon”. Vigilența revoluționară nu l-a împiedicat pe respectivul s-o întindă ulterior în Statele Unite...

 Cred că la momentul respectiv s-au cam despărțit definitiv drumul meu de al diriguitorilor epocii. Mai exact îmi amintesc a-mi fi declarat mie o asemenea ruptură. Va fi fost efectul limitărilor pomenite mai sus, dar și al educației anticomuniste – fie și nevehemente, dar ferme - din familie. Unde sora mea ceva mai mare se apucase să asculte curent pe atunci radio Europa Liberă, din motive de informare diverse (e de amintit că un prim contact mai serios al meu cu politica avusese prin 1968, cînd îi cumpăram săptămînal tatei revista “Lumea” - se epuiza destul de iute la chioșcuri – pe care o citeam cu neașteptat amplu interes și eu).
 

 Șurubul prezenței lui Ceaușescu era încă destul de lax, pînă cînd, în 1973 (ajunsesem deja ucenic la Motoarele uzinei “23 August”) mi s-a părut cam aiurea tevatura în jurul aniversării ai 55 de ani de viață, bașca patru decenii de activitate revoluționară a Tovarășului. Adică secretarul general al PCR / liderul țării. Aveam alte lucruri interesante (sau dureroase...) în viață pe atunci, dar mi se părea glumă trasă de păr să spui că respectivul depusese mare muncă revoluționară la 15 ani...
Odată pornită nebunia, peste numai un an – parcă – omul nostru i-a îndepărtat pe vechii Maurer și Chivu Stoica din jurul său, proclamîndu-se între altele (pare-se în locul funcției de președinte al Consiliului de Stat) președinte al Republicii Socialiste României. 

 Între ocupațiile mele de atunci, era înregistrarea de melodii via Europa Liberă – pe un magnetofon teribil de scump, a la 2,5 salarii -, pe care le am și azi în memoria, fie și de o claritate alterată de depărtarea de Munchen, uneori și de bruiaj: Je t'aime moi non plus (“power-play-ul emisiunii noastre”, adică Metronom, preciza Cornel Chiriac) Far, far away, Suzy Q.
 

 Pe atunci, totul părea bătut în cuie, adicătele etern comunismul, mai ales că Nicolae Ceaușescu era încă primit în marile cancelarii occidentale. Aplecam cei drept cu interes pozitiv urechea la informațiile privind ritmul nemaipomenit de dezvoltare a țării, pasămite al doilea după nemaipomenita Japonie. Ca reper, aveam parcă un venit pe cap de locuitor de 800-1000 dolari. Iar în paralel se viza construcția unui metrou în București, despre care am aflat într-un fel de culise a Clubului uzinelor “23 August”, pe cînd așteptam să fiu primit în UTC, la un 1972, primăvara. Precizez că nu știu ce mi-a venit, chit că mă declaram interior ca neagreînd comunismul, să chiar insist în direcția asta, chit că nu am mai vădit invidie față de cei deja primiți, cum făcusem anterior în privința dobîndirii calității de pionier...

În preajma celor 20 de ani personali, exista ceva atenție (destul de revoltată) pe situația politică românească, dar restul privea dulcețurile aferente acelei vîrste. Dragoste, petreceri, călătorii deocamdată relativ scurte. Pe la serviciu, m-am lămurit că politichia oficială trezea mai degrabă oportunism din partea românului de rînd, pe principiul Nouă ce ne iese?. Din șablon nu ieșeau nici apeviştii care mi-au încadrat serviciul militar.
Am uitat să pomenesc faptul că de prin 1977 am avut parte de un izvor important de publicații străine, dar și de cărți necomuniste, antebelice (tata, pensionar, se ocupa de o gheretă de colectare a hîrtiei refolosibile), iar peste un an am dat curs îndemnului unei profesoare de franceză, Doina Cociu, de a frecventa Biblioteca Franceză, aceea de pe Bd. Dacia, actualul Institut francez.



Viața în Româia comunistă (o numesc astfel chit că, teoretic, nu se atinsese acel stadiu de miere și lapte, de repartizare după nevoie a resurselor șamd) a fost cît de cît suportabilă pînă în 1984. Este drept că, la un 1974, Ceaușescu (că doar nu mama) a dispus reducerea numărului de ziare și reviste...


 ... precum și micșorarea formatului – consumul de hîrtie! - celor care supraviețuiau, cu două excepții: Scînteia și România liberă


 Dar cu o sinistră foarfecă a venit Cel mai iubit fiu al poporului în 1982. Urmare a unor investiții – în deceniul anterior – și grosiere, și ghinioniste (cine să știe că va pica șahul Iranului, Pahlavi, iar în locul său va veni Khomeini?), s-a ajuns la fundul sacului, bașca datorii de returnat. Așa că pe de o parte – mă refer la percepţia socială – au avut loc scumpiri la mai toate lucrurile (fasolea, de la 3,5 lei la 7, dar și abonamentul telefonic de la 35 la 50 parcă, plus barem de convorbiri), pe de alta s-a ajuns curînd, peste doi ani adică, la reducerea timpului de emisie al televiziunii publice la 2-4 ore zilnic. mai exact în cursul săptămînii două ore, iar sîmbăta plus duminica patru, dintre care două la prînz.
Programul TV în sine era ingurgitabil, cu osanale sinistre la adresa lui Ceaușescu (n-am să-l uit toată viața pe Adrian Păunescu, dirijînd emisiunile săptămînale mamut “Cîntarea României!). Existau rare excepții, cum a fost un film cu Ronald Reagan, cel din tinerețe, cel prezent ajungînd președinte al Statelor Unite între 1980 și 1988....



 Mărturisesc a nu fi văzut mare lucru din acel film de pe la 1940, căci venisem frînt de la munte în acea duminică, motiv pentru care am scăpat eu ditai finala campionatului mondial de fotbal din acel an, 1982!





Limite nu avea aparatul de stat, recte Ceaușescu, nici cînd se apuca să solicite prezenta în masă, în decembrie 1981, la un ceva refererendar (îmi scapă termenul) pentru pace. Cum în ale mascaradei de votări, odată la 4-5 ani, lumea recurgea tot mai des să nu participe, de data asta lucrurile s-au derulat în întreprinderi, unde nu prea mergea să te pui rău cu șefii întreprinderii. 

 
Bineînțeles (altminteri reproducînd ceea ce NC văzuse la Carol II, aveam să mă lămuresc după 1990) media răcnea vreme de nenumărate de zile ode la adresa lui Ceaușescu.

 
Lumea suporta, inclusiv compensînd prin alcool (apropo, cred că atunci a fost maxim de procent în favoarea tăriilor, semn că omul era interesat să iasă din nebunie, nu să petreacă). Apăruse un decret, 400 per 1981 la număr, care interzicea asemenea sport în anumite numeroase locuri de muncă, dar victimele condamnate au fost mai mult de paradă. Se pilea la fel, dar oarecum mai discret, eventual nedeschizînd gura cînd nimereai intersectai pe scări mai marele secției”Eprubeta” de la Sticlărie. Navetiștii aceluiași stabiliment industrial consumau pe banchetele trenului (de Oltenița, să spunem), unde tipi întreprinzători le ofereau cu 25 lei un litru de bere, costînd altminteri 10, cînd apucai să  vezi asemenea mirifice sticle în Alimentara. Aaa, vinul pentru desfacere ajunsese o raritate prin 1986 chiar și la restaurantele din capul Pantelimonului, unde apariția a două-trei navete cu zeamă de surcele (gustul relamente așa era) era moment de mare încîntare pentru consumatori.
 

 De multe ori nici azi nu reușesc să mă lămuresc din ce supraviețuiam în acei ani, ca alimente, magazinele de profil fiind sinistru de goale, cu doar cîteva conserve la borcan, în raionul de autoservire, iar la mezeluri, în galantare, aflîndu-se cutii de carton cu creveți aduși din Vietnam. Aceștia din urmă aveau devoie, la gătit, de ulei, care – în București cel puțin – era cartela, parcă un litru de persoană. Zahărul parc idem. Deși inițial a sunat sinistru, de parcă am fi fost în război ori imediat după aceea, teoretic alde cartelarea nu era o treabă rea, barim aveai asigurate cele două alimente, mica problemă era că porționarea asigurată se oprea aici. Nu era cazul cărnii, în cazul căreia, privind măcelăriile goale, trebuia să fac un efort de imaginație pentru a revedea mental atmosfera normală din mica mea copilărie... Bineînțeles funcționa vorba Era mai bine în vremea lui Gheorghiu-Dej. Reușiseră să descurajeze în paralel și micul comerț gen ridichi oferite de țărani munctiorilor care intrau în marile uzine, mai mult, îi obligau pe țărani să cultive nu știu cît, altfel nu primeau o necesară hîrtie de la primăria localtăii pentru a lucra în fabrica de la oraș...



 Cea mai neplăcută lovitură de imagine a venit însă prin noiembrie 1989, în zilele faimosului Congres XIV, cînd s-a vîndut salam, de zece lei (însemna cam 160 de grame, salamul curent fiind 64 lei per kilogram) și doar dacă prezentai buletinul, certificînd că ești din realitate. În țară lucrurile au fost îndeobște și mai proaste, cu excepții pe care le-am descoperit cu mare plăcere la un 1987, la Timișoara și Arad, Unde mezeluri se găseau relativ abundent. Era ca un vis frumos, fapt care m-a făcut să revin în anii următori (de adăugat la ținte faimosul tîrg, cu ceasuri electronice / pastile anticoncepționale de 400 lei, care ajungeau dublu ca preț la București).
Nu am știință să fi mișcat însă cineva, minus povestea tragică de la Brașov, din noiembrie 1987 (am relatat cu alt prilej cum m-am nimerit întîmplător pe acolo după două zile, în vizită la Carol Lehmann). Pașii m-au dus însă la intersecția de la Bucur Obor (din Capitală), unde nu știu cum se iscă un fel de răzmeriță, soldată cu răsturnarea unui Aro al Miliției. Nu am pus mîna pe tabla acestuia, dar de fugit am fuguit apoi ca potrnichile, într-atît era groaza de organele represive (e posibil să fi notat pe undeva data exactă, altminteri am citit postdecembrist undeva despre acest moment).

Faptul că programul tv era sinistru nu împiedica apariția supapelor. Cum e cazul antenelor pentru canale bulgărești (ei avînd două cu totul) sau chiar cel rusesc, ce emitea și el din zona Ruse. Teoretic autorităţile nu agreau asemenea mod de informare iar periodic circulau legende cum că, în urbea X, Ea ar fi fost deranjată de pădurea de antene  bulgăreşti şi ar fi dat ordin să… - dar la nivel de Bucureşti nu ştiu să fi existat vreodată probleme.   În context, pe de o parte se dezvoltase o industrie  în draci a antenelor, cuprinzînd o parte metalică (rotundă) mai simplă în sine, căreia i se aduga un amplificator. În acelaşi timp, devenisem mai mult sau mai puţin cunoscători ai limbii vecinilor. Interesul pentru televiziunea bulgară cuprindea toate categoriile de vîrstă, cei mici fiind interesaţi de o emisiune în genul Mihaelei româneşti (dar dispărută, după… orwellian-ceauşistul 1984), cu o melodioară introductivă cam Leka Noj Deţa,  însemnînd parcă Bună seara – şi despre  a cărei pronunţie în original m-a lămurit puştiul meu cel mare, pe atunci la grădiniţă.

 
Apropo  de supape, dacă periodicele şi televiziunea oficială erau varză (şi aceea putredă…), se publicau destule cărţi interesante. Este perioada de la care se raportează azi toţi nostalgicii după preţurile editoriale de altădată. Este drept că puteai să ai surprize, după un procedeu din epocă, de a găsi cartea bună X la vînzare doar condiţionat de achiziţionarea vreunei nenorociri pe care n-o remarca nimeni pe rafturi.
Alţii, printre care subsemnatul. Băteau bibliotecile publice, ba  şi cele mari, a la de Stat ori Academiei (nea Nae Baticu fie slăvit!), laultima, dacă insistai un pic plus pătrundeai inclusiv la Manuscrise ori la Secţia specială (publicaţii la o adică normale, cum ar fi fost “Universul” interbelic, probabil şi de dreapta – dar te cam fereai să ceri aşa ceva…).

C-am pomenit de Sticlăria unde lucram, prin 1983-84 un coleg mai dezinvolt îmi spunea, fals conspirativ, că nu aduce anul ce aduce glonţul. Mă ungea la inimă ideea (bănuiţi cine va fi fost subiectul acţiunii), dar nu credeeam totuşi că Ceauşescu va sfîrşi aşa, vreodată. Toţi, la o adică, mizam pe vreao boală, în vreme ce oftatul general era  “Nu mai moare, domne, odată!”. Şi se spera că previzibilul urmaş Nicu Ceauşescu va fi mai uman…
Apropo de uman, am privit cu speranţă venirea lui Gorbaciov la putere în URSS. Legat de care – cînd se apucase de o campanie naţională antialcool -  confratele alpinist Alex. Beldie îmi povestea un banc… Un pionier recupera iute paharul picat de la tribuna lui Stalin… Bravo, copile, se spărgea bunătate de pahar cu apă…” “Nu e apă, Iosif Visarionovici, e vodcă!” “Daaaa? Cum te cheamă, băieţaş?” “Mişa Gorbaciov!”


 Un mare eveniment a fost vizita reformatorului estic la Bucureşti, în mai 1987. Astăzi nu se mai recunoaşte, dar prin 1987-89 ne-am fi făcut frate inclusiv cu ruşii, numai să scăpăm de Nebun. I-a stat grozav în gît lui nea Nicu desfăşurarea acestei vizite (unde oaspetele a pomenit de nefastul nepotism, între altele), dar urmări pozitive nu prea fură… Dimpotrivă, manifestaţia de la Braşov, din toamnă, a fost reprimată cum a fost…
Altminteri îl ascultam cu aproape evlavie pe hîtrul Neculai Constantin Munteanu la Europa Liberă. “Se întîlnesc la mititica doi inşi. De ce te-au arestat? / Păi am ieşit în stradă şi am strigat: Mi-e foame!! Dar pe tine? – La mine a fost pe dos… Am strigat: m-am săturat!!!

Înzilele fierbinţi din decembrie 1989, mai exact pînă pe 21, am fost la Biblioteca Franceză. O duduie funcţionară, la sala unde se dădeau spre lectură ziare şi reviste, era vizibil marcată şi bineînţeles nu de temele mondiale pe care NC le lansa din timp în timp (dezarmare, îndepărtarea rachetelor americane Cruise  şi Pershing, isprăvirea proximă a petrolului etc.). Am asigurat-o, brav, chit că în sine nu eram prea optimist, că va fi bine, se va sfîrşi cu acel iad…



E mai bine, e mai rău la 2013?
Votez cu ambele mîini (în această direcţie, nu la votul pur cetăţenesc al acestor ani…) că da, e mult mai bine.
Personal găsesc meritat şi cum au sfîrşit cei doi. I-au ajuns blestemele noastre... Totodată, cred că va tempera de dictatură destui în viitoarea sută de ani - asta dacă aşa ceva ar mai fi posibil, în actuala... ordine mondială.







.