joi, 28 februarie 2013

/ VIAȚĂ / Către și la vîrsta a treia



I

Chiar dacă sînt aici mai gură mare și aparent dezinvolt, cu practica de zi cu zi stau mai prost. Adicătele cu realitatea.
Ca urmare, la o intenționată ieșire în Centrul Vechi, m-au trecut toate apele.

O să ziceți că ha-ha-ha!, ce e acolo de bau-bau?
Păi este, căci subsemnatul este la jumătatea deceniului său al șaselea. Cînd, barim la primu-ți drum de sexagenar pe acolo, te cam iau toate apele proaste.

Știu că e greu de crezut.
Dar.
Dacă nu vedeți mulți copți prin așa locuri, mai ales la vreme rece de final de fevruar (adică prin definiție trezitoare de disconfort), este că au bieții oameni socoteala lor.


Un drum printr-un sanctuar a nebuniei tinerești îi trezește sinistrul sentiment că anii au trecut. Iar de acolo, o fandacsie deloc ușoară e gata.
"Lucrurile nu au fost cum am sperat! Deci visele fură egal cu zero? Și ce rămîne?? Au, rămîne ceva tare neplăcut!"
Nu am talentul de a descrie mai plastic situațiunea, dar vă recomand să deschideți un pic subiectul în fața unui tip mai trecut și veți avea reacții mai mult decît neașteptate din parte-i.

Ca un făcut, pe Lipscani exista cîndva o patiserie unde răposata mea mamă a lucrat ani buni. Și de care-s legate povești ale ei, dar și drumuri fizice ale mele. Plus altele, suvenire asupra locurilor, împrejurimile… E, sentimentul că alea-s bun duse nu-s chiar de pus la rană…


În fine.
Sper că v-am indispus, junilor, deși pariez că nu e cazul. Eventual ca aste paragrafe să vă servească precum un pasaj din Mazilu, citit de mine pe la 30 de an... 


... Și unde scria ("Ipocrizia disperării") că, după o vîrstă, deșertul înflorește mai rar. Pe atunci eram departe de vîrful Dealului (din piscul acestuia, oricum ar fi povîrnișul următor, ai tot timpul în ochi Valea - nu voi să spun ce înseamnă aceasta…). Dar mi-am spus că nu e sănătos să nu iau în seamă informațiunea. E ca și cum, dorind să pleci la Bâlea fie și în vară, l-ai lua drept răuvoitor pe tipul ce-ți propune să-ți iei haine ceva mai groase și bocanci.


II


Îl iau apoi pe mezin de la cursul de baschet...


... îl duc acasă la maică-sa…., după care urmează troleibuz spre a mea casă de tată infam.
De pe scaunul RATB-ist, percep la un semafor o scrisă pe perete: Suckess, sau ceva pe aproape. În sine un joc de cuvinte interesant.

Este o exuberanță ce nu cred că a ocolit vreo generație, de la… Cain încoace, chiar dacă modul de manifestare fu altul. Și subsemnatul avu bravade în genul respectiv.

Brusc îmi vine în minte o metaforă, legat de acel moment existențial… Cred că la pătrunderea în adolescență, cînd dobîndim înălțimea viitorului adult, sînt brusc posesorii unul fel de TIR, acel camion ce zburdă pe îndeobște pe șosele. Vehiculul are, la vîrsta amintită, particularitatea de a fi lipsit de încărcătură, ba chiar și de șasiu. Motiv pentru care, alunecînd în altă figură literară, e precum mînzul căruia îi displace iarba din livada parentală.


Etatea la care totul pare posibil, iar asta nu neapărat pentru că nu au primit vreo reacție adversă, ci și pentru că pur și simplu ideile, planurile etc. nu au devenit gest.


Ulterior, precum în basmul cu răufăcătorul așezat pe sacul cu nuci tras în viteză de un cal (să presupunem că e posibil, tehnic: "Unde pica nuca, pica și bucățica de țigan"), fiecare pas prin viață îngreunează cîte un pic dezinvoltura realmente de vis din primul ceas al tinereții. Nu spun ba, într-adevăr șoferul devine în timp și ceva mai experimentat, află că există gropi și că-i absolut necesar să fie ocolite, dar mașinăria începe săa cumulezepe de o parte uzură, după cum primește totodată container de transportat. Un serviciu unde trbeile nu-s precum în discuțiile dintre șmecherii catierului. O căsătorie. Copii. Un mare ghinion… Motiv pentru care TIR-ul se mișcă tot mai greu….


Categoric discuția poate fi extinsă, dar sigur că voi fi acuzat de a dori să stric confortul sufletesc al onor publicului. Și nici nu mi se va spune în față, doar brusc se vor lega unii de bătrînețile mele, de riduri, de dantură..., că ce-or încurca boșorogii pe ceilalți (doar n-or fi nebuni să spună că le-a tulburat ceva neclar dar evident sinistru, insuportabil din adînc…)


PS
În "Enigma Otiliei", în contextul de mai sus, Pascalopol e mirat (discuție cu Felix, în prima parte a lucrării) cum de vine omul cu atîtea planuri mari în viață, iar "apoi ceva se opune". Omul sesizează problema, căreia îi dă însă cauze neașteptate, iar în cazul său o rezolvare și mai și.


"Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gînduri mari, facem sforțări, dar cînd să înfăptuim, o datorie neprevăzută față de ai noștri ne împiedică. Atunci nu ne mai  rămîne decît să dăm cale liberă altora și, dacă se poate, să-i  ajutăm. Un astfel de ratat sînt și eu, însă vreau ca aspirațiile  mele de natură artistică să se realizeze în domnișoara Otilia..."



/ RELIGIE / Noii sfinți și problemele ce-mi par că ridică BOR




Mi-am dat cu părerea la un moment dat că mi-i suspectă brusca picare în sondaje  Bisericii majoritare
Nu renunț la ideea-mi de atunci că situația îmi pare un pic forcepsată, fruct al vreunor neînțelegeri prelați-pterea laică.
În paralel - pe fondul unei total neașteptate inflații de cîrteli antireligioase mai mici sau mai mari prin gazete - mai miros și alte cărămizi ale situației.
Fără a avea pretența că le-am identificat eu primul…


Pînă de foarte de curînd, Biserica ortodoxă părea să subziste în mijlocul unei vaste zone unde nici frunza nu mișca. Ceea ce nu-i putea prinde decît bine, avînd în vedere apetența celor din Dealul Mitropoliei pentru încremenirea lor - altminteri motiv de fală personală.

În ciuda acestei tendințe de a ține roțile timpului în loc, par să fi existat în ultima vreme importante rîuri contrare. Unul al fi cel al tipilor fără mamă și fără tată cărora le pute cam tot în Instituția ortodoxă românească. 
Mă recunosc cu jenă între aceste sinistre personaje fără nimic sfînt. Între altele, subsemnatul a găsit drept glumă proastă săltarea în reflectoare a tot felul de personaje, istoricește recente și pretins sfinte. Precum Valeriu Gafencu.


Doar aparent am lăsat mai sus în aer enumerarea unor categorii care nu iau deloc în serios conducerea BOR...

La o ieșire de azi prin cartier, am trecut încă o dată prin fața unui mic magazin cu produse ardelenești - mezeluri, brînzeturi (lîngă ieșirea nordică Metro Iancului). Unde ședea de mai mult timp în vitrină o fotografie a lui Arsenie Boca, personaj din categoria Gafencu cel pomenit mai la deal. Continuîndu-mi drumul, m-am pus pe meditat ce i-o fi cășunat negustorului. 
Și brusc mi s-a aprins o lampă. 
Cei precum Gafencu sînt cît de cît actuali, RESPECTIV MAI APROPIAȚI SUFLETEȘTE credinciosului de azi. Aceasta în condițiile în care de cel puțin un mileniu creștinismul i-a oferit drept icoană nu doar chipurile famelice ale diverșilor sfinți de esență religioasă bizantină.


Ce-i veni taman acum drept-credinciosului să strîmbe din nas? Păi, dincolo de tradiționalismul său, acesta nu avea cum să nu fie influențat de schimbarea de-a dreptul dramatică din jurul său, de după 1990. Care au marcat putința de exprimare personală, dar nenumăratele planuri de informare laică pe care libertatea politică i le-a adus sub ochi / în simțuri etc.

Prin urmare, cei precum molcomul meu negustor au alunecat iute spre sănătoasa idee că e normal să aibă, să se roage unor sfinți pe care să și-i simtă aproape, inclusiv geografic și ca reprezentare iconară.

Foarte curînd, reîntorcîndu-mă spre casă, am trecut pragul evlaviosului cîrnățar (o spun salivînd!). Abia acum am văzut că în colțul de vitrină ce-mi atrăsese atenția existau în zonă vreo trei icoane clasice, dar este clar că acestea nu puteau concura vizual un chip uman, fie și în reproducere fotografică.
Ardeleanul, tip onest-grăsuț și  de vreo 28 de ani, mi-a explicat amabil simpatia pentru Boca prin faptul că acesta îi este apropiat (în sensul poate rezona cu el), iar în paralel a fost la mormîntul acestuia, unde atmosfera face posibile minunile șamd.


Mda…
Nu va fi ușoară misia conservatorilor noștri ortodocși, dar cînd a fost ușoară viața acestei specii - religioasă ori ba - sub soare?
Nu cunosc exact situația cererilor de a canoniza niște băieți care, pînă să aibă discutabil comportament nemaipomenit în închisorile comuniste, aderaseră la o organizație deloc pașnică, aceea legionară. Am sentimentul că fruncea patriahală a trecut cu mare încîntare între drept-aleșii calendarului pe un Ștefan cel Mare, dar acum e la măricică strîmtoare…
Pe de o parte, străinătatea fie și doar laică i-ar lua imediat la rost, cum că încurajează fascismul. De pe altă parte, acceptînd creațiunile plebei, ar accepta nu doar dreptul acesteia de a interveni major în trebile Bisericii, dar un anumit cod moral de confecționare a sfinților, a comportamentelor în general. În comparație cu așa ceva, viața de zi cu zi a mai-marilor ortodocși ar suferi inevitabil o comparație nefavorabilă.

/ UMAN / Precum fața nevăzută a Lunii



Rețelele sociale (cărora Facebook le este cu onor lider) aduc al naibii cu fața luminată a lunii.
Ultima avînd însușirea că nu ne lasă niciodată loc vederii către cealaltă surată, 'a neluminată.





La vie. A la Facebook si nu numai.
Un spot de lumină foarte puternic spre inșii pe care îi duce - prin dreptul spotului - o bandă rulantă...

Unde îi poartă apoi pe cei care zîmbesc grozav (lumina, proiectorul bate de sus)?
Nu pot pentru ca să știu!
Știu doar că vine ulterior un alt contingent sub mirifica lumină...
Două corpuri neputînd ocupa același spațiu.

Aceste savante meditațiuni apărură urmare umei amenințări de excludere din partea diriguitorilor Facebook (cerusem cu nepricepere noi amiciții).
Și care-mi născu un sentiment prost, identificat drept călcat pe rana de altădată, cînd erai amenințat cu îndepăratea dintr-un grup uman. Care în sine era cum era, dacă greșeai realmente, dar deseori beleaua venea din oarece senin, pentru că avea unul mai Puternic senzația c-ai călcat pe bec... Sau avea chef el de lovit pe cineva la nimereală...

Așa ceva face parte, totuși, din ale vieții.
Mica problemă - o spune fie și un psiholog mediocru ca mine - apare cînd (în trecerea anilor) magazia sufletească devine aglomerată de experiențe neplăcute pe care - cîndva - nu le-am putut suporta pînă la capăt.
Cînd se adună prea multe 'putreziciuni' în cămara cu pricina, zic unii că aerul devine irespirabil, ba apar și infecțiuni deloc simple...

Ca urmare, înainte de a porni precum un Gică P. și ale sale 20 de primăveri - pe drumul dragostei -, e de simțit cît mai mult din cele ce nu ne plac...



Cum,  așa ceva ie masochism?
Poate.

Noroc de faptul că masochism nu e chiar ce se spune la răspântii...


miercuri, 27 februarie 2013

/ RISIPITE / Diverse semne ale trădării


... trădare, în sensul că notaiile de mai jos au apărut inițial pe acel zeu la modă al internetului, Facebook la nume...


I

Sus, în dreapta unui site ortodox oarecare:

"Pace celor ce vin,
Bucurie celor ce rămîn,
Binecuvîntare celor ce pleacă!"

Aici e amestec de Caritas al României 1992, plus politicianism.
PROMIȚI MULT ȘI FOARTE LA ÎNDEMÎNĂ.

Ce la doi pași ne e fericirea promisă acolo - cum de nu m-am prins atîția ani?!

Dincolo de ultima glumă, tocmai dispobinilitatea ici-șa a fericirii mă face atent la buzunare...
Iar apoi deschide poartă în minte spre întrebarea: "Oare cei care lansează așa pastile, dincolo de aparențe și de stufăriile stilistice, CE URMĂRESC?

E de cercetat.


PS 
Apropo de așa idei blasfemiatoare (și aducătoare de milioane de ani în iad), e interesant că Ai Lor își pot exprima părerile, dar unul ca mine e catalogat imediat în n-șpe mii de feluri neplăcute.
Asta e.




II


"Nu ți-e rușine obrazului, să spui dă mine că-s irațional?? Porcule!"


La HotNews Băsescu declară ceva... Cum e cu productivitatea strungurilor, pe maluri diferite ale Atlanticului.
Un domn, intervenind pasămite în problemă, afirmă:


" A fost comandant si-n SUA si-n Europa, uitasem..."


OARE (o întrebare bine pusă constituie jumătate din răspunsul exact, sper...) CE NE ÎMPINGE SĂ SUCIM AȘA LUCRURILE?
Omul / emitetul nici măcar nu afirmă abrupt că TB nu are de unde să știe...
Lipsă de curaj?
Lene intelectuală?
Temă de a duce lucrurile în concret, de pildă al recursului la o dată statistică serioasă (altminteri probabil esne de găsit pe net).

E de reținut.


P.S.
Undeva era o vorbă (Mușatescu?): "Spitalul frazei".
Aici, teoretic al fi al minții.
Mica problemă este că spitalul în cauză reprezintă realitatea. Ba chiar majoritară în umanitate.
Deci e de stimat, chit că nu-i de 'pupat pe gură', în sensul de a căpăta o boală infecioasă.

(Foto de pe net, a unui iubitor de old Snagov)




III


La un articol marca EVz...:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/razboiul-gay-s-a-mutat-in-scoli-cinematografe-si-pe-strazi-1025560.html

… un tip declară superior:
"Cam mulți încurdați pe aici…"

Nu m-am putut abține…


Din start, aș puncta că brava înjurătură mioritică "Futu-te în (pardon!) cur" nu-i născută chiar de capul ei.
O să spuneți că ea punctează disprețul vajnicului popor - ori barim a marii-marii lui majorități - pentru sportul anal.

De fapt, după opinia mea este o defulare a unor tendințe poate naturale, plus ideea de a-l umili pe celălalt (lucrurile se pun și în practică, cel mai des în pușcării și cînd unul dintre cei doi are umeri mai lați - dar și atunci acesta se descarcă de o agresiune pe care el însuși a suportat-o, la vîrsta inevitabilei (prime, căci urmează bătrînețea) vulnerabilități

Totodată.
Vîrsta focului maxim în eros presupune (de ce, nu voi extinde aici) inclusiv căutări în domeniu, abordarea de zone cît mai noi. Inclusiv cea anală. Fie și pentru că, la un 1990-2013, scrie mult la gazete despre ea, iar tinerii încă posedă din plin tentația fructului interzis).

Ca atare, la băutură sau ba (alcoolul fiind oricum cheie pentru ușa unei camere care ORICUM EXISTĂ), tinerii fie și căsătoriți încearcă destule. Inclusiv sexul anal.

Tot pe atunci, inclusiv pentru câ în vreo zi lipsește prezervativul, apar și copiii.

Peste ani, pasămite părinților le vine mintea la cap (iar nu detaliez ce și cum aici…) și propovăduiesc progeniturilor multe dintre cele respinse de ei la tinerețe.






sâmbătă, 23 februarie 2013

/ LITERATURĂ / Ca'n viață... * Caragiale și Divertis


Trec aproape zilnic prin pasajul pietonal din Piața bucureșteană a Presei...

Locul este precum acea picătură de sînge dispusă pe lamela microscopului - cantitate infimă, dar posedînd însușiri asemănătoare sau identice cu un întreg mediu social.

Doi tipi, nu știu cu ce treabă opriți, discută - totuși, în februarie -  cum era cu manifestațiile în vremea comunistă. De fapt, urecehea mea îi prinde anrenați în intonarea refrenului faimos altădată, "Am cravata mea / Sînt pionier!..." Ce-i drept, nu sînt sigur că ar cunoaște și alte versuri.
Apoi, miniplanurile discuției se succes cu repeziciune. "Cum erau manifestațiile în vremea lu' Ceaușescu...". "Ce-i chinuia pe ăia..,, trebuiau să care aia și aia, toată ziua.. Că știu io...!"

Fiecare intervenție pare delicioasă urechii mele, chit că m-am postat în fotoliul comod al celui care se consideră superior...
Apuc să realizez însă două însușiri fundamentale a două "condeie" fie și diferite întru stil, respectiv moment istoric al producerii... Dar unindu-i umor și încă ceva, asupra căruia voi zăbovi un moment mai jos...


Împreună cu o cunoscută, aveam o vorbă, apropo de diverse adresări din public ce ne ajungeau la urechi: "Zici că-s din Divertis...".
Faimosul grup umoristic se remarca (mai ales în perioada cînd nu își îndesise la saturație aparițiile TV) prin preluarea altminteri naturală și atît a ziselor, a comportamentelor plebei (nu o spun cu răutate, este poate o metaforă fericit cuprinzătoare... În context, o revistă "Urzca" a perioadei comuniste era specializată în a maimuțări zestrea verbală a birocratului).

Ca unul care a recitit în ultima vreme din Caragiale - nu mult, dar probabil cu altă minte - brusc realizez faptul că și umoristul nostru number one și all time practica același lucru aparent simplu... Reproducea și atît alde Miticii, Esmeraldele, Piscupeștii din Belle Epoque-a noastră.

De ce simplu și totuși neurmat de alții?
Păi, nu sîntem simpli pentru că, pe de o parte, sîntem plini noi înșine de propriile clișee, pe care ținem să le aducem la viață, să le și să ne manifestăm.
În același timp, găsim de neacceptat să reproducem viața altfel decît cu clișee - nici nu mai contează dacă ale noastre personale ori cele general sociale. Verbale sau comportamentale.

După cum, nu ne dă prin cap să luăm în serios pînă la a reproduce fără bășcălie (dar nici nu-i ușor de izbîndit...) șabloanele culturale, sociale ale altora, respectiv modul în care acesta mitraliază vorbele, deseori oarecum fără noimă...



miercuri, 20 februarie 2013

/ RELIGIE / Porunca a... noua: să nu minți



Intro

Am cugetat c-ar prinde bine drept punct de pornire al celor ce urmează o interdicție pe care o bănuim cuprinsă între cele Zece porunci.
E vorba de a nu minți.

Așa îmi trebuie dacă nu am citit pînă azi (cu atenție barim) Decalogul!
Ceva asemănător minciunii există aici abia pe treapta a noua:
" Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău. "

Formularea mi s-a părut teribil de laxă... Nu e vorba de a afirma, ci de a mărturisi. Și nu oricum, ci împotriva aproapelui. Înțeleg de aici că în relația cu un om mai depărtat acest don't își pierde din virulență (asta dacă nu cumva echivalentul goim-ului trebuie chiar înșelat programatic.. - ceea ce nu m-ar mira: Comunitatea noastră înainte de toate! ...)

Cum spuneam, este a noua cerință esențială din cele zece creștine... Cam jos... Ce e mai sus?
Ia să vedem:
1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti.
3. Să nu iei Numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.
4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
6. Să nu ucizi.
7. Să nu preacurveşti.
8. Să nu furi.
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.
Alte îndrumări esențiale traiului între oameni, găsesc păcătosul aici de față, îs și ele cam pe strapontină / la coadă -  în favoarea celor care țin de credința pură, tehnică... Ale lui Dumnezeu cel creștin se află pe primul loc...
Noi, oamenii, mai jos.
Iar ale societății, la coadă de tot...


Un motiv în plus să nu regret că nu pun umărul la ale creștinismului...



I


Citeam mai demult o chestie, pe care o reproduc aproximativ: "Omul execută foarte la nimereală un gest ce ar fi necesitat maximă responsabilitate: facerea copiilor"
Asemănător, în opinia mea barim, nimic nu conține mai multă minciună decît domeniul asupra căruia am putea bănui că șade ațintit Ochiul (avînd fie și la prioritatea a noua) divin: scrisele, vorbele, atitudinile religioase.







Formulînd și altfel:
Din cîte domenii să întîmplă să cuprindă spiritualitatea (e potrivit spus?) omenească, păi am sentimentul că nicăieri nu se minte mai en gros decît în ale religiei

De ce oare?

Păi dacă tot am răsfoit Decalogul, la bază pare să se afle scopul, care scuză mijloacele.
Scopul fiind răspândirea credinței, a spiritului ei.
Menținerea lor.
De pildă, dacă o minciună prinde bine, lumea - de la vlădică la opincă - o poate trece cu vederea...

Tratînd lucrurile ceva mai laic, minciuna este deseori la ea acasă în ale religiei întrucît totul pleacă în domeniu de la  o bază nesigură, aceea a neputinței de a demonstra clar, vădit că există lumea cealaltă, Dumnezeu și ale lui.
Faptul că vreo 90% dintre compatrioții mei se declară credincioși nu schimbă datele problemei. De văzut nu I-a / L-a văzut nimeni...



Exagerările, mai exact minciunele / minciunoaiele din domeniu se datorează și atmosferei din branșă. Cît și a speciei. 
A noastră, cea umană.

Să tratăm în primul rînd oamenii.
Sentimentul meu este că apartenența, acceptarea religiei destinde în bună parte (cît de profund, de sigur este totuși de văzut...) omul de angoasele-i existențiale. Este o situație în care destui semeni se consideră nu doar în siguranță, dar și puși bine cu Cel de Sus de unde purcederea lor  la un comportament deseori arogant. Io-s rezolvat, iar totodată-s alesul, protejatul Lui.

(Ce fantă mică lasă loc lăsa D. Stăniloaie privirii! Am văzut așa ceva și la Justin Pârvu de la Petru Vodă...)

Este părerea respectivului, în condițiile în care mai mult sau mai puțin credinciosul - mai ales la poale de Carpați - încearcă să-și plimbe cu preșul pînă și Divinul partener de afaceri, de... business.

Poate că, peste toate, a fi credincios este un mod de a-și menține animalitatea la un nivel suportabil. Din medie avînd de cîștigat societatea omenească.
Cine nu are nevoie de sperietura divină pentru a se comporta onorabil între semeni, păi acela posedă mai puțină nevoie de  credință, mai ales cea instituționalizată...


Ca orice lucru cu fundament fragil, inclusiv credinciosul comun pică destul de iute în purtare agresivă, violentă, incorectă.
O pojghiță foaaarteee subțire separă comportamentul (de ochii lumii) față de coreligionari, de acela față de atei ori crezători în alți dumnezei..
Este drept că în pomenitul Decalog nu stă scris despre toleranță cam deloc (probabil acum două mii de ani nu era loc de semenea finețuri...).



II



Toată poliloghia din amonte am ținut să o aștern pe hîrtie ca deschidere la următoarea situație.

De cîteva zile, nimerisem pe net o relatare despre desubturile apariției la Bușteni, imediat după 1989, a unei Mînăstiri (pemiteți-mi această grafie, mai pe vorba zilnică).



Nu știu să fi fost vreuna în zonă pînă în 1989, însă - pe fondul emulației religioase de după acel an - anumite persoane au ținut să moșească un stabiliment monahal taman sub abruptul Bucegilor. Poate și în replică la apropiata mînăstire Sinaia e de văzut...

Fără îndoială vor fi fost niște tipi extrem de pragmatici, cum găsești deseori în spatele sutanelor, al zîmbetului și citatelor sfinte ale celor ce le poartă.
Cred că a fost floare la ureche obținerea unui teren imediat la sud de strada numită cîndva a Industriei, azi a Telecabinei. Spun floare la ureche pentru că - din observațiile mele - mulți maturi ponderat de credincioși deseori probează neputință de a se opune pretențiilor religioșilor chitiți. 
Am în vedere aici, în ce privește amintiții maturi, pe bărbații cu scaun la cap și care iau de glume frumoase relatările Bibliei, dar care sînt suficient de captivi celor aflate de la părinți, pe cînd erau mici, ori cele vehiculate de nevestele lor nițel mai trecute. De cînd lumea, dincolo de aparențele lor ceva mai fioroase, masculii zice-se în vînă sînt pradă ușoară  nevestelor personale, sau Gurii lumii - reprezentată de asemenea de partea feminină a clanului propriu.
Cînd un asemenea bărbat ajunge primar de oraș, vulnerabilitatea lui la un grup de popi crește totodată exponențial cu apropierea alegerilor.

Cred că acțiunea religioșilor - precum multe altele, umane - este asemenea forței din Fizică, adică tinde să se exercite pînă se epuizează... Dacă nu dau de vreo stavilă, se întind cît pot... Cum, spuneți că toți oamenii procedăm așa? Se poate....
Cu un simț în ale marketingului destul de dezvoltat, cei care au înființat mînăstirea din Bușteni au zis să se agațe, să căpușeze cu folos existența în preajmă a vestitei Cruci a Eroilor, de pe muntele Caraiman... 


Foto: peisaje.ro

... Și au făcut-o preluînd pentru așezămîntul lor denumirea zveltului munte de prin partea locului...

Chit că mînăstirea se află pe muntele... Jepi (mai exact cei mici), vecinul Caraimanului.


Hartă din 1934, a Turing-Clubului României. La nord de Valea Jepilor se află Caraimanul; la sud, Jepii Mici.

Mărturisesc a fi trecut o singură dată prin apropierea mînăstirii în cauză, mai exact în poiana aflată imediat în avalul ei. Nu m-a impresionat, ceea ce ar fi fost / este și greu, cîtă vreme în jur (și mai ales în apropiatul abrupt al Bucegilor) este suficientă creație-minune pentru ca stabilimentele călugărești - fie și relativ noi - să-mi nu provoace mare atracție.

Am dat însă zilele astea de o adevărată epopee (între altele) privind nașterea așezămîntului....



Citisem eu cîndva, legat de Crucea Eroilor, că ideea a fost a reginei Maria. Ceea ce eu unul am îndoieli,  ca unul trecut destui ani prin balcanismul autohton, unde ce e bun este atribuit iute mărimilor - bineînțeles nu pe degeaba... Prețul fiind material pentru contemporanii iuți la ode, respectiv de faimă, pentru urmașii cu ușurință în condei. Una e să scrii că asociația ta este Păunul verde și atît, alta este să alături elogii maxime unui personaj istoric, situație în care te simți altfel, iar semeni de fire apropiată te privesc și ei ca învăluit în aura legendară...

Partea doua, la acest interesant (dar curent demers) este că ideea nu i-a venit oricum Mariei de Edinburgh, ci în vis. Nici nu mai contează cine i s-a arătat, cert este că făcea parte din sfînta Treime, eventual din rudele de gradul întîi ale acesteia.
Bineînțeles că, pe lîngă aportul augustei suverane, cel depus de Căile Ferate Române (cele cu banu' dar și construcuția), de vreun inginer Butculescu, de muncitorii înfruntînd zloata la 2300 m. alt. este dat la o parte...
Se compară mutrele acestora (am o poză pe undeva cu mutrele salahorilor) cu ale Mariei? Nu, fără îndoială.



Ia să vedem, împreună, cum e cu întîmplările ce ar sta la baza ivirii junei (la scară isttorică) mînăstiri:

"În anii nostri Crucea a activat efectiv păzind timp de 10 ani pe călugărul Gherontie Puiu care în acest interval a stat ascuns într-o mică peşteră situată între Claia Mică şi Claia Mare, două văi abrupte chiar sub Vf. Caraiman.
Crucea a fost un simbol de sustinere a supravieţuirii acestuia până când cu ajutorul Maicii Domnului, care i-a şi apărut de mai multe ori, el a realizat Mr. Caraiman care fiinţează şi se dezvoltă în poiana Palanca, din care crucea se vede direct, dominator şi dătător de speranţe."


Cele două clăi nu sînt văi, după cum nu se află sub Caraiman...


/ Citat din același Gherontie Puiu, via Q Magazine:
"...M-a lasat la Timisul de Sus si am urcat pe munte. Am ajuns pe platoul Bucegilor în scurta vreme. Am haladuit doua zile si o noapte, pana mi-am gasit o pestera bine ascunsa, intre Claia Mica si Claia Mare.

Dupa trei nopți petrecute in grota din Bucegi, Maica Domnului i se arata din nou fugarului. Venisera trei ursi sa adulmece locul si Gheorghe se temea sa nu-l sfasie. Vedenia minunata ii spune sa se fereasca mai mult de oameni decat de animale, chiar si daca sunt jivine salbatice. Parintele isi aminteste inca si astazi cu aceeasi emotie.
Imi vorbea asa de bland: Nu-ti fie frica! Rabda, caci trebuie sa-ti duci misiunea pana la capat. Esti aparat.“ Era acelasi chip pe care il visam in copilarie si care mi se aratase de atatea ori. Daca s-ar afla o mie de maicute inaintea mea, imbracate la fel, l-as recunoaste dintr-o mie! Intr-o alta noapxe, am vazut-o dintr-o data, in intunericul pesterii,
cu fata scanteietoare. Mi-a spus: «Trebuie sa astepți in munti zece ani, nici o zi mai mult! Abia apoi cobori in lume.»
Am ascultat porunca si am vietuit ca un sihastru, pana in vara anului 1970."

Să fiu iertat, darmie relatarea mi se pare o minciună grosolană.
Și tare aș îndrăzni cum se va fi comportat monahul nostru în momentele în care era tentat să fabuleze, apoi în cele în care a inventat de-a dreptul, a dat drumul în lume poveștii, iar ani de-a rîndul nu a clipit la rostirea lor ori la vehicularea de către alții...




"Faceam toata pravila calugareasca, asa cum o invatasem la manastire. Inchipuisem un altar in piatra si slujeam Sfanta Liturghie. Ma imbracam cu zdrente de la ciobani, mancam ce gaseam si invatasem sa vorbesc cu ursii, cu jderii. Un sir de nopti fara sfarsit, am privit crucea cea mare de pe Caraiman."

Cum... dracu' (nu am cum să nu mă revolt pînă la stadiul acestei injurii) să-ți dea ciobanii de mîncare la 1960-65, ei fiind de fapt pe Platou, iar tu între Clăi, deasupra Buștenilor!? Cum să supraviețuiești ZECE ani 'cu ce găseam'?? Cum, iar dracu'!, vezi de acolo Crucea, că nu se vede - duceți-vă dvs. pe teren și verificați!! Ori a intervenit iar Maica Domnului și omul nostru putea vedea prin piatră, eventual și prin obișnuiții nori ai zonei??




Închid paranteza, observînd cu cîtă ușurință / fără jenă te face un asemenea individ, iar la vehicularea celor Mari, a Maicii Domnului șamd. nici gînd să se crape cerul de blasfemie!

/
...
În context, ca unul care a studiat nițel istoria mersului omului prin abruptul Bucegilor (și cunoaște binișor cum se produc invențiile pe acest teren... - vezi Mihai Haret și pretențiile-i legate de frecventarea Cuptorului lui Răducu), nu sfătuiesc pe nimeni să caute acea peșteră, nici să spere în protecția Monumentului, dacă are de cînd să stea măcar un an neclintit pe coclauri...
Se pare că la mijloc se află o tehnică obișnuită de confecționare a legendelor religioase. Altfel nu capătă cheag în mintea credinciosului de rînd. Am înîtlnit și în cazul altor  locașuri monahale din Bucegi trimiteri la cîte un pustnic ce și-ar fi găsit de lucru anterior în zonă.


O altă manevră este aceea a personajului divin care apare cuiva - îndeobște inițiatorului -  în vis. În cazul mănăstirii în cauză, redau întreaga poveste, de-a dreptul palpitantă:

"Manastirea Caraiman, o manastire mai speciala decat altele pentru ca aici traieste un pustnic, calugar si preot cum isi zice, a carui faima a trecut de mult dincolo de zidurile de piatra ale Bucegilor. Este Parintele Gherontie Puiu despre care se spune ca moartea i-a murit de trei ori, dar care acum e fericit ca i s-a indeplinit dorinta sa cea mai vie: construirea unei manastiri. Sub lumina Maicii Domnului Parintele spune ca s-a aflat, din prima zi a venirii sale pe lume, sub protectia Maicii Domnului. Si acum la 75 de ani, parintele Gheronite este un barbat urias cu o privire firava si cu o voce dulce, moldoveneasca.
Parintele Gherontie Puiu a ascultat porunca Maicii Domnului si a trait ca un sihastru timp de zece ani intr-o pestera, pana in vara lui 1970. Timp de zece ani, noptile, a privit crucea cea mare de pe Caraiman. Atunci, spune, “i-am jurat Maicutei Domnului ca, daca ma voi intoarce cu bine in lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, din curtea careia sa poata fi privita crucea de pe varful Caraimanului”.
Dupa Revolutia din 1989 s-a intors la Manastirea Neamt, unde monahii ramasi in viata l-au recunoscut, desi trecusera 30 de ani. A fost uns monah pe loc, apoi a fost inscris la seminar, desi nu avea decat patru clase terminate in satul natal. O saptamana a fost diacon, dupa care, asta se intampla in 1992, episcopul locului l-a uns preot, dupa “randuiala lui Melchisedec”, pentru ca trecuse de varsta lui Hristos."




Îndrăznesc să cred că subiectul este abia deschis explorării...



III


Simt că-i mare artă să te dai drept credincios practicant (după pretențiile românești ale A.D. 2013), iar în viața de zi cu zi să nu te împiedici - dacă intereresele nu-ți sînt în joc - de gogoșile semenilor...
Am de gînd să trimit  observația cu Claia Mare și Claia Mică inclusiv unui important club alpin românesc, dar șed de mă întreb - acum - dacă nu voi fi luat tot eu de neserios, că umblu acolo. Că nu am minimul usage du monde (tradus inclusiv în reacții automate ale psihismului) de a pricepe că așa ceva - dincolo de vorbele mari cu adevărul sau Adevărul - nu se face, totuși...

La acest capitol, al lui a nu insista asupra greșelilor clericilor și nu numai, cred că apasă asupra noastră (în ciuda bancurilor-supapă cu oamenii Bisericii) secole de supunere în fața vorbei cu Să faci ce spune popa... Ce-i drept, e de spus că acea spunere nu a venit - de cele mai multe ori - prin vorbă bună, ci cu joarda vreunui părinte ori a vreunui învățător deloc rupt din Rai...

În fine...
Pobabil că mă voi trece din astă lume fără a fi dobîndit știința tăcerii asupra unor asemenea situații...
Și cu invidia că altora le-a reușit...

Priviți de pildă revista de unde am extras rîndurile despre mînăstirea bușteneană... cît de frumos scrie acolo un condei oarecare, chit că e foarte posibil să nu fi trecut în viața lui pe Valea Prahovei:

:

(Subtitlu) Regina Maria a urcat de multe ori muntele pieptis ca sa vada in ce stare se afla lucrarile..



Se spune ca insasi Regina Maria a urcat de multe ori muntele piepxis ca sa vada in ce stare se afla lucrarile. Si atunci nu erau telecabine… Muncitorii se bucurau nespus vazand ca Alteța Sa era alaturi de ei.




/.../

(Subtitlu) Pe 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci, a luminat prima oara Valea Prahovei
Constructorii au trudit cu ravna, fara sa se planga, loviti de vanturile puternice de pe varfurile montane, inghetati de ger si udati de ploi vrajmase. La sfarsit, sudoarea s-a amestecat cu lacrimi de fericire daruite unui simbol al credintei, care va dainui si atunci cand ei nu vor mai fi fost demult. Inaugurarea lucrarii a avut loc la 14 sepxembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci, Ziua Eroilor Neamului. Era pentru intaia oara cand locuitorii Vaii Prahovei Superioare au privit Crucea Eroilor aprinsa pe timpul nopxii. Raze dulci de lumina pictau varful brazilor de la o mare distanta si inimile tuturor au vibrat impreuna. Fiecare trecator prin acea zona putea zari Crucea sclipind in respiratia heruvimilor nevazuti.


(Subtitlu) Crucea arata drumul celor rataciti
Insa, cum minunile nu dureaza prea mult, au urmat ani vitregi, cand instalatiile de iluminare au fost stinse, iar intunericul ateismului dubla, parca, fiecare noapte asternuta peste stanci. Comunistii nu se simteau in largul lor privind crucea, asa ca au hotarat s-o lase oarba, fara becuri, vreme indelungata.
Azi, insa, lucrurile s-au schimbat. La inceputul anilor ‘90, monumentul a dat din nou lumina. A fost un moment impresionant atat pentru oamenii locului, cat si pentru toti cei care calatoreau noapxea pe Valea Prahovei.
Pe timp de ziua, silueta metalica a crucii apare si dispare de dupa norii albi anuntand furtuna sau vremea buna. De aproape, Crucea pare o uriasa dantelarie din fier care sprijina portile cerului. Noapxea, cand toate becurile – prinse pe trupul ei ca diamantele intr-o coroana regala – sunt aprinse, ti se pare, de jos, ca Dumnezeu asculta Recviemul lui Mozart alaturi de ingerii Raiului. Adesea, turistii se opresc in mijlocul DN1 ca s-o admire si s-o descopere aparand mandra din ceata. Pe vremuri, pilotii se orientau in zbor dupa Monumentul Eroilor, iar turistii rataciti printre stanci gaseau calea cea dreapta spre Busteni.

... Vezi  serialul revistei Q ., cu alternativa link spre un .pdf (în caz că siteul revistei pață ceva...)
Indiscutabil stilul este al mai marei revistei, o domnișoară gazetar cu miere în condei.
Cu miere cu tot, este drept, și materializînd în prezent o anume categorie caragialiană ("Îi spui de dragoste, a doua zi te știe tot tîrgul..." - citat din memorie), a relatat prompt, în volum, aventura adolescentină cu foarte coptul ambasador elvețian la București, Vettovaglia.


M-am nimerit o dată la redacția publicației în cauză, la un interviu de angajare. Știam de idilele trecute ale șefei, inclusiv cele cu instituții precum Partidul România Mare ori SRI. 
Domnișoara cu prenume de floare nu mi-a înșelat așteptările, fiind acolo acră și dominatoare. Dar scrie atît de frumos....

Oameni ca ea pot evolua fără vreo ezitare în două registre... Al treilea fiind, eventual, părerile despre operă - unde-s cele mai frumoase (eu cred că cele mai infantile...) povești de dragoste.



PS
De-ale vieții:

1

3.

Last PS
Îmi însoțeam cîndva finalurile de post de direcționare pe o melodie oarecare...
Defilînd prin fața ochilor postul, mi-a zburat gîndul la "Waiting the Worms", al lui Pink Floyd, 1979...