duminică, 31 martie 2013

/ VECHI TURE PERSO / Acele Morarului, septembrie 1982







Acele Morarului, 9 decembrie 1982


Pileală mare în ajun, cu țuică (eu, în concediu). Spre seară sună Sandu Pizanti, propunînd tură pe Acele Morarului. Nu-l refuz.
Dureri de cap, la propriu. Dorm în gară ceva, în sacul de dormit – stil pe care îl inaugurasem în anul anterior, înaintea drumului cu Virgil Ionescu pe Rîpa Zăpezii. În trenul de or 2 a.m., ne costă 10 lei. Se doarme nederanjat.
În Bușteni, cum nu am prea ajuns la ora 5 (preferînd trenul cu sosire la 7), altă atmosferă decît cea știută. Dacă n-ar fi fost oboseala postbahică, m-ar fi amuzat noua experiență. Nouă pentru mine a fost și atmosfer de zi din cursul săptămînii, de unde pînă atunci mersesem cam numai în week-end.
Noapte cu stele, prin care mergem spre Gura Diham. Spre Gîlma, o luăm ca orbeții prin întunericul pădurii. Pe aici, Sandu își povestește trecutele drumuri la Ace.
Pe parcurs se luminează. În Poiana Coștilei surprindem clipa roșie a Bucegilor. Aici sosesc trei tipi care pozează de zor. Urcă și ei spre Ace.


Colțul Mălinului, sub care scapă Valea Seacă a Coștilei, văzut din Valea Cerbului.
Ulterior pădurea a crescut aici și dragu-mi Colț e mai greu de reperat...
Același țanc,  dinspre Valea Țapului.

Din același ultim punct, dar sucind obiectivul spre vecina Vale a Urzicii.
Sandu, încîntat foc de peisaje. Colții zimțați din depărtare sînt ai (Văii) Priponului.

În Valea Cerbului este o atmosferă os. Cum nu prea avem apă, ba ne e și sete, ne abatem ceva mai sus de Poiana Urzicii spre un pîrîu ce curge peste bolovanii Văii Cerbului. Spălat pe ochi, operațiune care prinde bine obosiților... Un oarecare sentiment de nesiguranță, datorat abuzului zilei precedente, nu mă va părăsi însă toată ziua.



Brîul Mare al Morarului, rai! Totul este într-o lumină necunoscută mie. Descoperim Fîntînița, care are apă, deși am intrat în toamnă. Pe creastă, tot trag spre Valea Poienii, să îmi revăd proaspăta cuceritură (de acum o lună), dar nu reușesc – e departe talvegul, iar pe parcurs sînt jnepeni din plin... Nu doar ei, ci de asemenea tufe de smirdar și de afin.

Cred că aici sînt la capătul estic al așa-numitei Creste Ascuțite, la nivelul Brîului Acelor,
 respectiv al bazei Acului Mare.

Muntele Colții Obîrșiei.

Vedere spre Postăvarul.

Trapezul cel mai de sus este (fața estică din) Acul Mare.
Panglica de la baza lui: Brîul Acelor.

În Brîul Acelor, pauză lungă. Arunc un ochi abruptului nordic, care e cam rece pentru cei răsfățați anterior de soare.



Cred că aici e o vedere de pe Acul Mare, spre pîlnia vertiginoasă a Văii Poienii. 
 Se vede deasupra pădurii Colțul Ghințurii.



Sus, pe Acul Mare, loc cu pretenții de seriozitate alpinistică, dăm de afine și lăsăm totul baltă în favoarea lor. Circulă butada că tratăm traseul precum soțul care-și lasă mireasa în noaptea nunții pentru un viziuonat meci fotbal. 





Apoi, călare pe coamă! Ca un făcut (prost), brusc se stîrnește aici vîntul, care nu e cea mai bună treabă cînd atîrni cu picioarele peste abisuri considerabile. Sandu cam bravează neasigurat pe aici, spre disconfortul meu. 


Lungind un pic deplasarea, ne ies aici  doar două LC, în loc de trei cum fusese anul trecut,alăturid e echipa lui Theo Predescu de la “Floare de Colți”.






Caut pitonul de rapel de pe Acul Mare, care apare ceva mai jos decît îmi aminteam – asta e... Amicii uită pe creastă, înfipt, un piton de al meu...
De Degetul Roșu, un alt piton se rupe, pe cînd îl batem. Prietenii sînt cam dromovorus, în vreme ce eu și Sandu ne întindem la admirat caietul cu impresii.

Suiș spre fruntea Degetului Roșu. Superb loc, chit că aici pare nițel fioros...

Coama ce suie în spatele meu (ni fisura!) este accesul spre vîrful  Degetului Prelungit.



În suis pe  Degetul Prelungit Sandu avansează ca melcul în cap de coardă (recunosc, mie mi-a fost teamă de acea lungime, expusă ca dracul peste Rîpa Crucii, respectiv Șiștoacă...), în vreme ce ăilalți trei papă. 



Crucea, pusă la 1929, avea să fie înlocuită în anul următor.

Lucru mare fotografia/fotografierea, grație căreia Sandu mai e printre noi,
deși a plecat de 24 de ani, din 1989...

...La coborîre, pe cealaltă parte a acului, rapelul surplombat parcă nu e așa de nasol... În strungă, Sandu își schimbă brusc părerea anterioară, în favoarea trenului de 6 seara în Bușteni, avînd chef să urce și Acul de Sus, respectiv înnoptare la Omul. Nu mă pasionează ideea, așa că voi coborî spre gară, und eprind trenul de 6 (după adunat de mentă).

În vagon liniște, nici gînd de balamucul duminicii seara. Pun sacul de dormit sub cap și dormi, Mirceo! Pe la Crivina se stă ceva, motiv pentru a coborî din garnitură și a căsca ochii prin jur. Nici de așa ceva nu avusesem parte în scenariul clasic, de duminică...


A fost senin toată ziua, acel clar de toamnă de care acum mă prind că-i diferit de al verii (un pic încețoșat, pe cînd acum vezi la depărtare de parcă acele zne ți-ar fi la doi pași). Nu știu de ce peisajul aduce cu interiorul unui acvariu, unde geamul joacă poate rolul unei lentile. la zilele clare de toamnă pate aerul curat și ceva mai rece oferă același efect. Zic și eu.


PS
Eram a doua oară pe Ace. Cu un an în urmă, mergînd în zonă să privesc mai de aproape locurile (după alte două ieșiri din văi, în zonă), am avut șansa să întîlnesc un grup de la "Floare de Colț", condus de Theo Predescu. Ca începător ce mă aflam, chit că am mers bine, am putut învăța o mulțime de lucruri noi, am putut privi mai de aproape materialele tehnice și mînuirea lor. Ca urmare, în toamnă am început să încropesc la fabrică ceva cu pretenții de pitoane altminteri au prins bine pe munte, în anii următori.
Apropo, nu am căzut niciodată, legat în coardă. S-a întîmplat - frica să trăiască!

joi, 28 martie 2013

/ TURE PERSO VECHI / RÎPA ZĂPEZII, mai 1994



În porțiunea comună Rîpa Zăpezii - Valea Adîncă.

Vedere spre RZ (stînga) și Adîncă.


Acum observ că firul Rîpei este vizibil pînă la obîrșie (înclinație generală, 50 grade)! Curînd se va lăsa ceața, ce nu ne va părăsi decît exact unde nici că se putea mai mare tobogan vertiginos sub noi - adică sub strunga finală.



Bebe merge acum undeva în stînga, spre Rîpă, vizibilă fiind în poză Valea Adîncă, inclusiv săritoarea descoperită de zăpadă unde vom ajunge la coborîre.


Ne-am angajat pe RZ.
Sîntem la jumătatea lui mai.

Vedere în aval spre porțiunea comună a celor două văi amintite
Eu numesc acea zonă "Măruntaiele Morarului".



Cîinii care ne-au însoțit în jumătatea inferioară a Rîpei. Aici sîntem exact sub a doua săritoare, cea dintîi unde stratul de zăpadă va fi mult subțiat sau chiar lipsă.
Mai jos, relatarea turei, redactată imediat după desfășurare. Recunosc a fi îndepărtat unele pasaje din această descriere, unele cu lălăială verbală din partea mea, altele privind oarece momente de tensiune între colegi. Ultimele u existat, dar nu-și mai au locul acum, aici, Îmi recunosc însă partea mai mare de iritabilitate decît Bebe (eram și stresat să ajung neapărat seara la serviciu!).

Nu am mai citit de mult aceste hîrtii dactilografiate, dar văd că lipsește relatarea unui moment mai delicat de la coborîre. Act ratat?
.


Bebe, primul în săritoarea a doua. Capul de coardă s-a folosit pe lîngă pioletul personal de un ciocan-piolet, pe care îl aveam împrumutat de la CAR (îl lăsase acolo văduva unui montaniard, parcă). Recunosc: aveam să-l pierd eu la o tură pe Picătura, mai exact între cea mai de jos săritoare a Albișoarei Strungii și "Verdeață". Am dat greu atunci ochii cu Vlad P., care mi-l împrumutase...
Altminteri, precum o fac și în comentarii contemporane la poze ale confraților mai tineri, mi-e tare drag locul acesta din Rîpă, unde fioroșenia se combină acut cu frumosul, iar nu departe se iese la limanul emoțiilor - mă refer la capătul superior al Canionului, unde panta e mai domoală, reapare (vara...) verdeața, se deschide zarea către Ace... Ah, poeții ăștia!


Ieșiți aici din strînsoarea canionului inferior al Rîpei. Urmează curînd un altul, dar căruia zăpada depusă iarna îi reduce mult din adîncime.


Probabil în dreptul Brîului de Mijloc.

Ne apropiem, realizez acum privind imaginile, de Insula de zăpadă, cum i-am zis atunci pentru uzul strict al turei, aflată în dreptul Brîului Acelor, unde afluentul Rîpei pe care ne aflam (R. crucii) lasă în stînga un frate, Hornul Degetelor. Nu mi-a ars să mă uit la el - nu mă întrebați de ce umblăm pe munte dacă nu reușim să fim destinși, veseli și... atenți mai mult în jur...







Bebe deasupra celei de-a doua săritori descoperite, mult mai dificilă decît precedenta, bașca expunere cît cuprinde. Exact aici s-a ridicat ceața, ca să vedem ce ne paște în caz de lunecuș...
Da, mergem la munte poate să ne simim mai valoroși, dar și pentru emoția pericolului (pe care îl vrem) ponderat, momente ce lasă un gust tare plăcut, a doua zi, peste o săptămână dar și peste ani.




Săritoarea descoperită din Valea Adîncă, mai exact prima pe care o întîlnești vara în amonte de confluența cu RZ.
Nu știu dacă e de laudă, dar poate nu e nici de ascuns... Dincolo de problema pitonului prost bătut de mine și observat la fix de Bebe, în amonte (poate între BMj și BMM) unul dintre noi a alunecat pe zăpadă și l-a angrenat și pe celălalt. Încercările de oprire nu au dat rezultat într-o primă fază  (neplăcut moment, mai aes că știam de obstacolul descoperit de la baza văii...), dar apoi ciocul pioleților a izbutit să ne oprească.
Bebe nu-și mai aduce aminte de incident, în vreme ce mie mi-i de neșters. Ceva pe aproape am păit în ditai 1nceput de iulie pe Valea rea a Bucșoiului, dar linia căderii a dus într-un mal domod de pămînt (eram cu Vlad Seabru).
În schimb, dacă nu vă indispun ori plictisesc cu amănuntele, mi-au alunecat de lîngă mine vreo trei camarazi, dar avură șansa să se oprească... Tîmpite clipe... Cînd aluneci e cum e, chit că groaza cu pricina nu e de colea... Dar m-a oripilat (dacă îmi trece prin minte, asta e!) ideea de a da ochii după cu amicii și rudele ghinionistului...


Recunosc faptul că, oameni fiind, deseori scriem și cu o greu pitită dorință de a epata semenii. Ce realizări, ce simțire, ce întorsătură de condei! Dar cred că există și zone ale vieții noastre asupra cărora trecem cam repede... De acord, există o reticență poate sănătoasă în viața de zi cu zi, ca - în ciuda îndemnurilor pe toate drumurile la spontaneitate, comunicare șamd - de a-ți scoate viața pe tarabă. Dar cred că situa'iile extreme din existența noastră (montană, aici) merită mai muktă atenție, chiar dacă mărturisirea se cere dublată de un condei care să domolească din asprimea/amărăciunea situației redate.

Exista în junețea-mi dintîi (poate vorba este eternă, precum sportul în cauză) vorba: Dacă nu mori în primii cinci ani de alpinism, ai șanse să mori în patul tău.... Pe acest fond sînt de amintit momentele la doi pași de... ori numai unul chiar. Probabil că-i în firea lucrurilor să împingi limitele cît e posibil, iar abia apoi - dacă nu plătim un prea mare - să eviți acel gen de gesturi, de pasaje alpine pentru a fi mai explicit.
Cel mai tare îmi aduc aminte în acest sens de trecerea de la Dintele dintre Colți. Trecusem oarecum ok la un prim drum (altminteri solo) pe acolo, dar la o revenire în grup, peste două săptămîni, din grabă/neatenție am rămas în aer. Este un loc unde - vorbind barim din punctul de vedere ale unui mediocru întru cățărătură - e nevoie de o trece mai rapidă, mai cu elan, chit că nu vezi neapărat priza de care te vei agăța la capătul micului salt. Treaba se petrece cu toată Valea Țapului sub tine. Nu-ș ce s-a interpus prost că am rămas pe priza de jos, dar probabil în lipsa elanului suficient nu am ajuns la cea de sus. Cele două-trei secunde în care stăteam prost și deznodămîntul nu putea fi decît o pierdere a echilibrului  urmată de desprindere/cădere au fost nesfîrșite și de o durere sufletească aparte. Ana Fotescu trecuse (era ajuns colo și Daniel Georgescu) și a simțit că am nevoie de oleacă de ajutor și mi-a întins o mînă, căci nu e nevoie de mai mult.
S-a rezolvat, dar imaginația 'a proastă a cuiva nu putea să vînture și toate scenariile posibile - căci așa e mintea, umblă, de capul ei... La obîrșia Văii Seci, cam sub Hornul Ascuns, rămăsese Mariana. La ea m-am gîndit siderat, după incident. Cum e să-ți vină dintr-o vale vecină cu O ce veste minunată... - na, că-mi arde și de glume. Bașca cei doi copii mititei comuni de acasă...
Nu mă vreau aici excesiv de patetic, pur și simplu aste erau cărămizile situației...

Am mai trecut de vreo două ori acel pasaj, dar, vaccinat din plin, am avut grijă să am pe cineva deasupra, pentru ajutor.

E, îmi amintesc faptul că atingeam puncte unde evitam la mustață căderea (după una - n secunde proaste, cînd ședeai încă bine, dar fără putință de a pleca din locul prost). Nu multe, dar nici deloc puține. Fără îndoială că există o baftă a cățărătorului, fără de care lista victimelor ar fi infinit mai lungă. După ani, am început să am setat mental un warning!, în sensul de a evita total asemenea momente, chestie de care tinerețea dintîi făcea abstracție, în focul plăcerii de a umbla cam pe unde vrei tu...
Nu știu dacă e neapărat la mijloc departamentul de conservare al individului ceva mai copt, despre care se spune că ține ceva mai mult la viață, dar o socoteală a prezentului montan mi-e că parcă-i păcat să-mi stric palmaresul acum cu un rupt de gît neprevenit cum trebuie...

Un alt gen de situații extreme erau deplasările prin zone tare cirip-cirip - cu precizarea că nefiind traseu clasic rar se făceau asigurate. De fapt, la 1980, tipii pe care îi cunoșteam abordînd și ei văile de abrupt mai luau o coardă, cordelină la ei, dar poate doar un Pizanti plimba și folosea ciocanul et co. Aș putea spune că era o preluare fudulă a vreunei idei aparținînd la origine alpiniștilor de trasee superioare, cum că văile-s de grad de dificultate redus și că, implicit, materialele-s de folosit doar în trasee serioase.
Este drept că ideea putea funcționa la văile parcurse uzual, respectiv cele de gradul I, nu și la ele de II ori la explorări.
Întorcîndu-mă cu relatarea, un pasaj tare prost de care îmi amintesc fu o trecere din Vîlcelul Țancurilor - de sub Săritoarea (ca loc în serie este a treia, dar poate ar merita un nume...A Buzei, pentru că de acolo ieși la locuri absolut domoale?)..., pe care nu izbutisem s-o trecem. Ca să nu mai revenim la baza văii, am zis să încerc o traversare la stînga, spre Valea Poienii. O primă încercare a avut loc nu cu mult sub săritoare parcă, unde am avansat ceva, dar m-am întors. Mai în aval, am mai încercat o dată și am reușit, ieșind la prispa unde Poiana Superioară (vezi eventual schița din debutul postului) cotește brusc, peste un perete, în V. Țancurilor. Experiența mi-a fost de ajuns, cît să evit asemenea întreprinderi în viitor. Bineînțeles nu o dată deplasarea pe munte te readuce în locuri delicate, chiar dacă te setezi anterior să te ferești de ele... Ast și entru c - vă fac mărturisirea - avansul în ani face ca un pasaj comod altădată să scoată cînd ți-e lumea mai dragă colții... Nu știu de unde se trage metamorfoza: psihic (inclusiv neantrenamentul), lipsa de elasticitate dobîndită în ani, kilogramele în plus?
Poate aici se cădeau niște poze, pentru animat, colorat cearceaful de scrise...
Imaginile sînt luate din amintita prispă dintre Poieni (mai exact Văi ale Poienii, chit că 'a superioară nu are vreo treabă cu P. Morarului...)







Am încheiat cam neguros, recunosc. Dar și asta face parte din damblaua noastră numită mers prin abruptul muntelui...
Aici mintea mi-a fugit la un articol clasic al lui W. Kargel, despre accidente pe munte... (1974). Nu mai țin minte dacă beleaua pățită de el în Peretele Văii Albe, cu dureroasă noapte petrecută la sînul verticalei a avut loc înainte de acest an sau după... E de verificat în recenta sa carte de memorii... Este drept că nu și-a pierdut viața atunci, iar acel dramatic dar instructiv articol le puntează doar pe acestea...




Imagini din www, cred c ă nu se vor supăra autorii dacă le folosesc pentru o încheiere frumoasă a acestui post...