duminică, 28 aprilie 2013

/ MUNTE, LITERATURA acestuia / Lectura promisă



Într-un recent mesaj pe lista CAR i-am vorbit de bine pe membrii din Cluj ai asociației:


"Cînd vom fi noi, bucureștenii, mai serioși decît clujenii, o să punem AG sau AGE unde vom dori."


Afirmația mea se datora inclusiv celor descifrate în fotografiile membrilor, aflate pe siteul respectivilor. Figuri de oameni spălați, destupați și la locul lor.

În paralel, cu volumul pus la dispoziție de un prieten, am luat un prim contact cu scrisele lui Alexandru Brăduț Șerban, despre care se face maxim caz acolo, pe Someș.
Îmi dădusem cu părerea asupra mitului Cuxi Șerban în urmă cu mai mulți ani, dar o făcusem fără să răsfoiesc vreo pagină a cărții purtînd numele acestuia. Cred că s-a întîmplat să acumulez ceva experiență de viață cît să-mi dau destul de iute seama, în asemenea situații, cu ce am de-a face...

Acum, că tot – căutînd altele – am dat de aprecieri nemaipomenite la adresa celui pierit acum 30 de ani, mi-am zis să văd și eu mai de aproape cum e cu escaladele, cu viața acestuia.

Am citit cu atenție vreo trei capitole la început, apoi cam tot așa la coadă, inclusiv rîndurile amicilor. A, plus prefața, a unuia Virgil Mihaiu.


Părerea mea.
AVEM DE-A FACE CU O FĂCĂTURĂ.

Cineva a scris în numele lui Șerban. Căci poți mirosi iute cîtă tangență a avut adevăratul condeier cu muntele, cu psihologia mergătorului pe înălțimi, a suitorului în trasee alpine.
E foarte posibil ca la origini Cuxi să fi notat ce a urcat, unde, grad, coechipieri.
Dar atît, după opinia mea. Restul au confecționat alții. Din motive ce pot fi intuite.

(Că veni vorba, mi-ar fi tare drag să zăresc și eu manuscrisul original, pasămite al lui Cuxi... Ori poezelele – plasate la final volum – în scrisa pretinsului autor...)


Iar de aici vin trepte...
Autorul (sau autoarea...) cu pricina vădește un infantilism gros. Între altele, își ia visele drept realitate.
Întîmplător, lecturasem acum cîteva luni o șmecherie tare asemănătoare, ceva cu “Craiul munților”, scrisă de mama răposatului glorificat acolo. Recunosc faptul că acolo lucrurile, falsul sînt și mai late. Iar în spate, vizibilă, disperarea celei căreia îi pierise fiul-depozitar al astronomicelor iluzii personale...


Altă treaptă.
Cineva, nu spui cine, pune încă din 1984 umărul în a-l dumnezei pe răposatul Cuxi. Treaba se îngroașă în 1990, odată cu aparția lucrării “Singurătatea verticalelor”, care are – nu mai știu exact cînd – și o a doua ediție. Omul în chestiune știa foarte bine cu ce avea de-a face, că a scris Cuxi la acea carte cum am scris eu (Ordean), dar nu a dat îndărăt vreun pas. Tip tenace, după cum se vede, nu ca alții.
Mi se sparie gîndul asupra dedesubturilor acțiunii...


Apoi.
Mă miră că lumea de la Cluj nu a mirosit cu ce are de a face. E DE AJUNS O LECTURĂ MAI ATENTĂ A PAGINILOR CĂRȚII – iar aici vă stau la dispoziție cu ghiotură de observații personale. Pe care oricum le voi trata pe blog, chit că totul ține a nebunie, să scoți piatra aruncată de aaaaltuuuul într-o fîntînă...
Citesc rîndurile unui entuziasmat Zsolt Torok, altminteri eminent cățărător, căruia anii de munte în plus nu par să-i fi deschis măcar un pic ochii asupra tărășeniei.
Și atîția ca el...
De fapt, nu am semnale că din toate acele șiruri frumoase cu membri ai CAR Universitar (am zis bine?) Cluj îi va fi căzut vreunuia fisa de comedie...


Revin la sfîrșitul mesajului meu la prefața acelui Virgil Mihaiu.
Există rînduri pentru băieți destupați, respectiv pentru mințile mai leneșe. În cazul ultim, pastile, vorbe mari, citate aruncate doar pentru a epata. De astă ultimă categorie țin filele celui ales la 1990 drept prefațator.
Concluzie: povestea pusă în cîrca răposatului Cuxi ține de neam-prost sinistru. A satisfăcut însă din plin viscere. E de văzut dacă și orgoliul zonei.


Nu am vreo iluzie că afirmațiile mele vor schimba mare lucru.
Vezi afirmațiile mele sau ale lui N. Baticu despre Emilian Cristea, pe care revista “România Pitorească” îl găsea inclusiv acum doi ani drept “model pentru TOATE generațiile”.


Asta e.




PS

La un mers prin Bucegi (p. 24), într-un drum unde Cuxi nu dă între Padina și Omul vreun detaliu toponimic asupra zonei (însă relatează precum în “Cutezătorii”), apare absolut din senin – la Mircea Noaghiu, 1977, am mai întîlnit sistema... - Emilian Cristea. Intervenția acestuia e antologică:

“...Ridicăm cortul pe pioleți, bețe nu avem pentru el. Stă. Emilian Cristea îmi promite să-mi facă o poză și să o trimită părinților să vadă cu ce mă ocup”.

Dincolo de ea, nu merită scăpat din vedere procedeul: adăugatul unui pasaj – vizibil inventat, respectiv de către altă 'mînă' decît a genitorului restului volumului - într-un carte atribuită unui terț...

De fapt, de la 1984 lucrurile erau pe arătură (așa vor probabil miturile, să se nască inevitabil în minciună...), cînd unui Emilian Cristea, mort, îi erau puse în gură vorbe.
Neadevărate.
Cum că, dacă românii vor ajunge în Himalaya, Cuxi va figura cu siguranță printre ei...

Carele Cuxi, trecător deja de Styx, nici el nu mai putea nega dacă așa fu sau ba...



Că veni vorba:
Dacă ar fi trăit, A.B. Șerban ar fi luptat cu orice preț, inclusiv al adevărului, să ajungă în Himalaya? Ar fi fost altfel decît unii dintre apropiații săi, părinți ai unui volum fals?


PS2
Apropo de replicile pe care le primesc în așa situații (ultima e cea privind pe Gherontie de la Mînăstirea Caraiman), preopinen'ii mei cei deranjați de așa afirmații, dezvlăuiri sînt tot aceia ce țin cu mare ușurință speechuri despre familie, moralitate, eventual adevăr. Chestii de care eu mă feresc, ca fiind subiecte cu multe nuanțe...


marți, 23 aprilie 2013

/UMAN, PSIHOLOGIE (nu e cam tot pe acolo? Dacă nu e o ps. seacă, păi cam e...) / ...


Poate mai scriu cu dorința (măcar inconștient) de a epata, impresiona... Trăznăile, neobișnuitele de mai sus le aștern pur și simplu pentru că eu, barim, nu văd de ce aș ascunde niște umane...
Mie unuia mi se par ca lumina zilei, e treaba altora (99%) la o adică de țin să pitescă așa ceva.

Se poate eventual discuta dacă un adevăr ce pică prost majoritațăii nu-i mai sănătos a fi ținut deoparte...


Varujan P.  scrie ceva pe contu-i de Facebook:



I


... Am cîteva obiecții la obiect întru textul tău - care altminteri curge frumos, cult, cît și erudit (chit că eu nu cad pe spate la pasaje biblice).


Despre ș și ț. Și despre k

Felurile de a pune în semne sunetele pe care le rostim sunt cam tot atâtea câte limbi există. Unele popoare și-au inventat singure alfabete, altele le-au preluat iar acolo unde alfabetul nu avea un semn special pentru unul dintre sunete, l-au inventat sau au recurs la grupuri de litere care se pronunță ca acel sunet. Unele popoare și-au înghețat felul de a scrie la un moment dat, altele l-au modificat pentru a ține pasul cu limba vorbită. Așa se face că unele popoare scriu fonetic și altele nu. Până aici nimic spectaculos, așa s-a întâmplat pur și simplu, nu e nici bine, nici rău.

Problema apare atunci când ai tot ce îți trebuie pentru a scrie și te-apuci să schilodești lucrurile ca să pari cool (subl. M.O.). Nu mă refer aici la inventatul de semne sau cuvinte și nici la prescurtările de messenger. Mă refer doar la chestii care fac mai ales numele de nerecunoscut. Multe dintre ele făcute după tipic englez, așa cum acum 100 de ani erau făcute după cel franțuzesc. Lucrul ăsta cu americanizarea numelui este jalnic de tot. Ca să înțelegem de ce, este suficient să ne întrebăm cum de nu i-a dat prin cap unuia de-l cheamă Sherwin să își scrie numele Șeruin. Cool adică. Păi când numai unul îl imită pe altul, cum se cheamă asta?

Numele nu este doar o înșiruire de sunete. Numele are și o conotație vizuală foarte puternică. Și nimic nu este mai înrădăcinat în sinele nostru ca numele pe care-l purtăm. 
Când Isis a aruncat asupra lui Ra șarpele plămădit de ea cu otravă, Soarele nu a mai răsărit. Isis știa că singura șansă a lui Ra de a redeveni ceea ce fusese era să îi spună numele său. Adevăratul său nume. Numele pe care Ra nu îl mai rostise niciodată în fața nimănui. Prin puterea acestui nume, rostit de Isis, otrava avea să părăsească trupul zeului. Cu greu, zeii Egiptului l-au înduplecat pe Ra să îi spună lui Isis numele. Rostirea lui l-a vindecat, e drept, dar cunoașterea lui i-a dat lui Isis puteri pe care nici un zeu nu le-a avut vreodată asupra lui Ra.

Sigur, este o legendă. Dar nu este nici singura legendă legată de nume, nici singura care vorbește despre puterea rostirii numelui. Numele meu sunt eu. Pentru că numele meu a fost primul fel în care am fost chemat și singurul fel în care m-am identificat pe mine în fața mea. Atunci când am învățat să îl scriu, șirul de semne reprezentând numele meu a devenit semnul cu care m-am identificat. Când îl aud rostit, întorc capul. Când îl văd scris știu că acolo sunt eu. Orice schimbare a lui în sunet sau în scris mă face să nu mai fiu același. Dacă mă chema Ion și acum mă cheamă Gheorghe, tot la Ion voi întoarce capul. Dacă mă chema Corneliu și mi-a cășunat să îl scriu Khornellyu... Dincolo de faptul că e o făcătură fără nici un corespondent în nici o limbă, ceea ce spune de la bun început ceva despre mine, parcă nici nu îl recunosc ca semn care înseamnă eu. 

Mutilarea limbii vorbite și, mai ales, scrise am văzut-o, din păcate, la din ce în ce mai multă lume. Haios este că mulți dintre cei care o practică se consideră patrioți și probabil chiar sunt într-un fel al lor. Dar limba și scrierea unui popor este sinele acelui popor. Sinele este viu, se adaptează, se schimbă, dar rămânând difeomorf (na, că n-am găsit nici un alt cuvânt care să exprime mai bine ce vreau să spun) cu el cel dintotdeauna. Schimbările prin înlocuirea sinelui cu un alt sine nu aduc nimic bun. Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale. Iar mutilarea numelui înseamnă mutilarea propriului eu. Nu sunt psiholog, dar sunt convins că un psiholog ar putea spune multe despre consecințele lucrului ăstuia.

Nu sunt nici poet. Poetul pe care îl simt cel mai aproape de felul în care percep eu lumea a scris ceva și despre nume, iar eu îl las aici, mai convingător decât mine, în cuvinte mai puține decât mine să spună, mai bine decât aș putea eu spune, ce cred eu despre ș și ț. Și despre k.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am răspuns:
“Tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?” 
(subl. M.O.)
(Nichita Stănescu, Lupta lui Iacob cu îngerul său sau despre ideea de tu)



Mă iertați dacă, lipsiți de răbdare precum subsemnatul fiind dumneavoastră, vă pică prost lungimea reprodusă în bleu.

Am comentat cîte ceva la acest material interesant, remarcînd în sinea-mi însă cu durere că tot glanda 'a critică intră în acțiune, chit că pe lumea asta o exista pe undeva, prăpădită deocamdată, și o surată în stare să releve deștept dintre cele bune...



Scrii frumos.
Dar un pic de înțelegere pentru acela care se străduie și el - cum poate - să iasă în relief, să iasă din insuportabilul Vieții, păi nu ar strica.
Este drept că și subsematul alunecă de multe ori în capcana criticii acide-si-atît. Dar mă strădui barim la a doua trecere asupra situației respevtive să și înțeleg, să admit. Asta și pentru că deasupra stă Daomna Realitate. Și nu e inteligent să te revolți contra-I.

*

La chestia cu Nichita nu pot să nu fac o paralelă spre un reportaj TV urmărit cîndva, cu copilași ce realmente erau dresați în tonul ideilor părintești, ale societății. Iar acei plozi cred apoi că ei sînt ei, cînd de fapt îs fructul ideilor părinților și ale mediului.
Așa și la nume... Eu am în carnea mea un nume al unui naș de care nu mi-a fost drag, pentru a mă exprima elegant.

PS. Bineînțeles, aici se aplică de asemenea vorba: "Și tu ai dreptate!..."

*

"Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale"
Niște băieți au mutilat cîndva limba națională, introducînd (alături de scrierea cu î din a) "sunt" - inexistent anterior?
Ori această situație nu se pune?

II



Treaba șocantă pleacă abia de aici.
Îmi manifest interesul pentru dl Pambuccian. Erotic? Mmmm... Poate, dar mai ales la bază este tendința unui ceva - foarte important - din mine de a se agăța de ceva ca sprijin, eventual de a avea cu cine să discut niște probleme de suflet.

... Nu știu de ce ne ferim să ne admitem pînă și nouă înșine asemenea porniri (că le condamnă ori în cel mai rău caz batjocorește societatea, supușii acesteia - asta e una...). Treaba al naibii de sucită este că ești teribil de în aer, cînd îți miroși așa tendință, dar și două imense neputințe / două Nu se poate pe lumea asta!.

Deci ce vrei matale, presupunînd că ai afla la psihanalist (ori sondîndu-te cum eu unul nu am reușit pînă acum) nu se poate. Iar asta pentru că așa e viața, al dracului de dură, dar și dînd la un moment dat sentimentul - celor în căutare de soluții - că e pe undeva o luminiță de atenuat lucrurile...
Probabil cîndva vom fi avut sentimentul ăsta, undeva tare ascuns, legat de propriul tată. Care, la bani mărunți, perfect să fi fost și nar fi putut ostoi / satisface nevoie de siguranță, cele născute de... nesiguranța existenței sub acest cer.

Deci ai admis cu destulă dificultate ce se petrece în tine, dar vezi că te-ai ales cu un cartof fierbinte și atît. Ai deschis cutia Pandorei, aceea care duce inclusiv la glume deocheate cu vreun amic, dar soluție la dorul de tată ideal (sună cam sec?) sau ce...măsa e, nimic!

Nasol.

Dar.


Nu am mai scris o vreme aici.
În această perioadă goală am realizat că nu prea există rezolvări miraculoase, că visele nu au treabă cu realitatea care ne așteaptă - pe oi barim, cei intrați în vîrsta sufletească a treia.

Dar, am simțit-o!, e o minunăție să accepți realitatea. Abia de acolo mai rămîne ceva de trăit cît de cît destins.
Îmi fuge, în context, mintea din nou la vorba lui Gică Petrescu... Nu o pornesc pe drumul său, al dragostei, dar e loc de respirat, dacă te înhami la carul lu a nu fugi.
Nu spun că reușești întotdeauna, mai ales mă miliarde de insuportabile din jur stau pitite, evitate inclusiv de noi.
Bar barim cîte ne ies în cale, e de încercat să nu el evităm amăreala...


III


În context.
Laura B., față de vreo 23-25 de ani, merge în Piatra Craiului, suie o minunăție de traseu, iar apoi postează poze.
La vederea lor, mai să mi se facă rău.
Nu am fost pe acolo, deși mi-am dorit teribil cîndva (iar acum angoase mai degrabă proprii vîrstei se agață de idee, ca rezolvatoare  de insuportabile), iar acum nu doar că-s cu un fizic în normală scădere, dar s-a diminuat mult  și rezonanța la plăceri tinerești, gen a simți fleacurile acelea teribile ale zonei de abrupt...

Pînă aici ar fi ok...
Mă uit însă la acele imagini și realizez că io-s totuși un picuț fericit, căci cîndva se zbenguiră și visară pe acolo, prin Călinețul Mic să spunem, și alții - care azi nu mai sînt deloc. Vezi de pildă inclusiv domnul care a publicat întîia oară despre   Hornul N, și anume Ovidiu Lupașcu.
Mda, al naibii de neplăcut...

Dar totul este să nu fugi de acele idei - mă repet? - insuportabile.

*

Departe de mine a afirma că aș poseda un drum bun, bașca a-mi fi asigurată mult timp ori etern eventuala bună direcție. Dar mă uit la sumedenie de tipi fără probleme... Aud de cutare doamnă atinsă de cancer... "Cîți ani are?" "Vreo 50.".
Mihai Haret, cel din turismul românesc interbelic, se duce la 56 de ani. Inimă.

Poate mă dau eu deștept, într-un domeniu de maximă sensibilitate... Oare cei ca ei nu-și dau voie nici să fie triști (mamă, ce treziri nasoale am, de la depozitul ăsta!...)? Oare aparenta lor stăpînire, putință de a munci, este de fapt o capcană?
Că veni vorba, și iar cu scuze dacă mă prezint superior (chit că nu am contract cu nimeni...), mă uit la poza lui Varujan de Facebook și mă sparii observîndu-i ochii, respectiv rictusul.

... Mda, iar afirmația din urmă naște alte gînduri/idei... Dacă tragi spre un asemenea om, nu ai și mata ceva apropiat, în adînc? Ori nu îl priveai pe tatăl tău, cîndva, ca pe un om la fel de îndurerat, de - iartă-mă, V.P.! - pierdut?
Mă uit de asemenea la domnișoara cea crăistă și socotesc cum va arăta dincolo de astă vîrstă, aceea cu drog montan...
Mă sperii un pic...
Poate exagerez, dar totuși: unde dispar atîtea chipuri zîmbitoare și sigure pe ele, după o etate?
Un lucru e cert aici: nu mai ies la aer, în lume.
(Felicitări aici lui Vali Peneș, îl credeam leat cu mine și descopăr azi, pe contu-i de Facebook, că e cu vreo cinci ani mai copt. În buletin și atît.)


Am primit de curînd o propunere de publicare a matusalemicei mele (unice) posibile-cărți, Sus la munte... Și, lucrînd la secțiunea foto, s-au adunat vreo patru imagini cu foști alpiniști ajunși la adîncă bătrînețe - ba și muriți între timp.  
Eu, cel puțin...: mmm, doare, e neplăcut să accepți mănunchiul, snopul, căruța de insuportabile de acolo, dar totuși vaccinarea se face acceptînd. Că acel om fu, de pildă, entuziastul pe pe scara Casei Peștera, care ajunse cum se prezintă în poza mea din 1989, între altele plîngîndu-se că toate pozițiile-i de dormit îi sînt insuportabile, chit că folosește și un colac... de plajă.
Nu-i dau numele.


Alții: 




Da' mai bine hai să bem și să ne veselim!
Cel mai tare trio de bătrînei, foști mutător de munți cîndva:



Bonus:
Era cîndva, la 1900, o publicație cu titlul: Uvrierul român...
Un amic citește un manuscris oarecare și remarcă spusa unui lucrător cu oamenii: "Sper să nu ne fure PREA MULT...". Era un mediu în care alți doi muncitori veniți să discute despre o posibila angajare erau cui.




*

...
Și, totuși, cred că pe calea lui a nu fugi totuși... este scăparea unei cît de cît suportabilități a lucrurilor...
Cum, joc o piesă jucată între alții de Emil Cioran, care văzu lucrurile în tare negru, dar era bine dispus, ba și luneca în flirturi, pe la 80 de ani... 
Păi e normal să se descurce, să mai rîdă, cîtă vreme purja sănătos - la intervalele care-i picau bine...!



Încheiere
Nu am mai subliniat curent prin scrisele postului, parcă nu se pretează grozăviile tastate... Ori sînt bestie și nu le tulbur astfel trecerea (necesar lină unui asemenea demers) spre inconștient...?



PS
Cartea de munte mai are pînă iese, dar meditez la a reproduce în volum și destule dintre aiurelile acestui blog.
Aiureli? Poate da, poate nu.
Sus la munte, la izvor, în mod sigur va fi o bornă de valoare în literatura de profil.




Ca să închei mai destins, alătur (delicat mod de auto-laudă!) capitolul foto cu pricina.


PS2
Ah, vorbă lungă și neținător de promisiuni...
Chestia asta cu tinerețea este precum trecerea unui glog, a unui ceva mobil pe care-s masați oameni prin dreptul unui reflector.
Ăia de-s luminați chiuie, se bucură etc., în vreme ce despre ăia ieșiți (regret, dat definitiv, doar teoretic un Faust s-a reîntors la fotoni) nu se mai știe nimc, ba nici ei nu se înghesuie să-și comunice ultimele impresii...

În filmul Ziua în care vin peștii, 1967, niște amatori de simțit bine în terase mediteraneene sînt atenționați la un moment dat la un megafon, că e o problemă acută prin preajmă... nici dracu' nu ia în seamă acea voce. Doar se miră unii de peștii care vin cu burta în sus la mal. Urmare a accidentului unui submarin nuclear.
Attention, please!, spunea acea voce.


Subsemnatul nu se dă de ceasul morții c-ar fi cine știe ce de comunicat, din categoria util dar de făcut păru' măciucă.
Pur și simplu punctam că e un ceva și dincolo de fascicolul cel minunat...


Ascult muzică din The Point / "Oblio".
1
2
3
4

sâmbătă, 20 aprilie 2013

/ SCRISE MUNTE / Cuxi Șerban, alte unghiuri



Mda, pe lîngă că sînt un tip egocentric, nu stau frumușel în fața oglinzii, ci mă strădui să stric ploile altora...

Egocentrismul și ale lui... Poate că nu e cel mai groznic lucru, mai ales că de foarte multe ori - îmi place să mă laud - în acel maldăr de cenușă a expunerii - se găsesc și destule lucruri utile cititorului. Informație în sine, dar și sugestii de a folosi cutare tip de acțiune, cutare tip de abordare în mersul său prin lume, prin viață.

A strica ale altora... Mda, aici e un punct sensibil... Deseori trăim cu ideea că adevărul, rațiunea primează. Dar în același timp există în noi un compartimentul care, din nevoia de a ne asigura o trecere (totuși) mai plăcută prin amintita Viață, apelează la contrarii... Ca să spun elegant, la fug, neaccept al adevărului, atunci cînd acesta strică vreo povestioară în care ne simim bine.

Cum este aceea a lui Alexandru Brăduț Șerban, zis și Cuxi.

"Hai, domne, mai las-o moale! De cl puțin 10 ani te tooot dai la bietul băiat, care săracul e mort, și încă de treizeci de ani! Lasă-l, domne, să se odihnească în pace...!"
Asta e o parte a foarte posibilului reproș ce mi s-ar putea aduce...
Bineînțeles că atunci cînd este ca unii să-l vorbească de bine pe același, regula nu se mai aplică, sau vorba copiilor: nu se mai pune.

Nu-ș ce am de stau mai mult de vorbă de cîteva săptămâni cu Liviu Enache. De fapt știu de ce: cred că amicul are o perioadă mai puțin fastă, iar vorbitul mult cu cineva poate avea efect sentimentul unei oarecari siguranțe, decurgînd in ideea că poți vorbi cuiva (chit că betonul e beton, nu se prea intră la lucruri care dor efectiv sufletul), dar și că ești ascultat.
Purecăm tot și de toate, mai exact în ale muntelui.
Pe acest fond, în mod neașteptat singur aflîndu-mă la momentul țîșnirii, mi-a fugit gîndul la Cuxi Șerban. Da, cel de care mă iau, ca un..., ca un..  - na, că de atîta indignare nici nu pot găsi epitetul.

Cred că sînt singurul care s-a luat de acest alpinist clujean. Care s-a prăpădit pe munte în 1983, pomenindu-se în anul următor într-un almanah turistic despre el, iar imediat după 1990 i-a apărut o carte, cu texte atribuite lui. Asta pentru ca mai puțin știutorii cititori (ai postului acesta) asupra subiectului să aibă o mică idee despre ce e vorba.
La adresa celui dus l-au ridicat apoi spre cer aprecieri dintre cele mai frumoase, inclusiv că a îndemnat spre verticala stîncii ori măcar spre potecile muntelui o mulțime de oameni. Ceea ce-i foarte posibil.



"Cei care nu ati citit fascinanta sa carte "Singuratatea veticalelor" editata si apoi reeditata post-mortem de catre parintii sai indurerati, va recomand s-o  cautati in anticariate sau s-o imprumutati si s-o cititi. Din ea veti intelege de ce impetuosul alpinist aradean Zsolt Torok (care ne-a  trasmis urari aseara !!), citind-o in adolescenta, a simtit imboldul de  a incepe sa se catere. Si mai stiu multi altii !" 

"... a fost in 11 febr. in Retezat, sa-l comemoram pe Bradut Serban-"CUXI"- pe care il consideram patronul spiritual al Sectiei noastre..."




La un moment dat, să fie vreo 6-8 ani, mi-am dat cu părerea (pe lista Clubului Alpin Român) în direcția negării paternității acelei cărți, a faptului că ne aflăm în fața unui cult fabricat la gros. De alții, cam din umbră - spun astfel pentru că aceia tac - absolut de înțeles altminteri - asupra acțiunii...
La vremea aceea, realizez acum, am realizat precum țiganul dintr-un cunoscut banc (la care mai fac eu apel), care la concursul de înjurături s-a împiedicat de pragul camerei. Și care, după ce s-a descărcat de incident, a întrebat candid comisia, deja declarându-l învingător: "Pot să încep?". NICI MĂCAR NU RĂSFOISEM CARTEA.
Sacrilegiu, nu?
Nu, pentru că îndrăzneam să reconstitui nanimalul preistoric  din alte oscioare avute la dispoziție.
Ca unul care, din lipsa unor preocupări mai serioase în viață, a purecat scrisele muntelui (iar aceasta numai de matrpazlîcuri propagandistice nu duce lipsă...), am putut realiza destul de ușor cu ce am de a face.
Am putut mirosi că în spate nu poate fi decît o femeie, mai exact o mamă, după cum unealta popularizării construcției, Dinu Mititeanu, e posibil să fi avut ceva mai mult sentiment decît am bănui pentru familia Șerban.

Că veni vorba, am avut cu Mititeanu o relație amabilă, în care domnia sa m-a copleșit (cam începînd cu anul 2000, cînd Ică Giurgiu i-a dat la verificat un articol de-al meu, pentru revista "Munții Carpați") cu aprecieri amabile. Întrucît fac însă parte din categoria fără mamă, fără tată ( e de glosat aici, căci sînt cîteva importante nume montane în țarcul ei), l-am înțepat pe amabilul ardelean, iar finalmente am zvîrlit pe net acea părere despre Cuxi Șerban.
Teoretic, mi-am luat-o atunci în freză, prin faptul că am datat greșit prima ediție a "Singurărății verticalelor", ca antedecembristă (și trădând colaboraționism), cînd ea a ieșit de fapt de sub rotativă după. Asta e, mai și cazi...

Dar nu m-a împins ceva spre a lectura opul. Chit că vag, în ultimele luni mai ales, mi-am dorit-o.
S-a întîmplat între timp că am avut un caz apropiat ca stil, al unei cărți puse de mămică pe seama fiului adulat mort pe munte, după cum am revăzut cartea de amintiri a lui Niculae Baticu. Unde am mirosit lucruri ce-mi scăpaseră altădată.
Ca atare, i-am solicitat lui Liviu (eu nemaiavînd volumul în bibliotecă, mi s-a părut sec la vremea lui, ștampilă totuși subiectivă, recunosc!) să-mi împrumute cartea. Dar nu am avut răbdare să parvină, și am dat un search pe net.
Unde am dat de un extras:



Imaginile nu-s prea strălucite, dar puteți merge la sursă.

În bună parte voi merge în continuare pe ale instinctului (dar nu numai!).
Mă uit la stilul scriiturii, care pe de o parte îmi trădează un condei bătrînicios (pășunismul are componente în funcție de vîrste, există și pășunism tînăr), pe de alta reflectă ideile unei anumite categorii de autori. Aș vedea-o grupînd, în mare, pe Mihai Haret și pe Andrei Pandrea.
Care, miros acum, au mai puțină aplecare spre a informa, cît pe a impresiona.

În sine, tendința nu e de pus la zid, atîta doar că demersul - pentru a izbuti cît de cît - este asociat cu omisiunea, dar și cu zăpăcirea. Nu am ideea cît e conștient și cît ba în opera autorului respectiv.

Îmi sare în ochi epopeea primei zile, cu efort titanic. Peste o zi, aceiași oameni, cu oboseala aferentă deunăzi-ului, cît și nopții în refugiu, de această dată valsează (s-or fi... aclimatizat, vorba condeierului).
Nu pot să nu observ aici asemănările teribile cu stilul Emilian Cristea, pe cînd își relata - în deceniile cinci-șase - munca în zonă (vezi ultimul capitol, aici). Fantoma EC este și mai vizibilă odată cu notația: "S-au pregătit din timp acasă și au venit aici să urce un perete în memoria unui prieten alpinist". Amicul este Cristea, care se prăpădise cu două-trei luni în urmă, în noiembrie 1982. Cum de ajunsese Cuxi prieten cu titratul sexagenar, nu avem idee, dar notăm situația ca singulară în scrisele noastre montane. Unde, se pomenește în chiar cartea lui Șerban, copții privesc tare de sus pe tineri (modă deloc nouă, la 1938 adolescentul Ion Bădilă căra frînghia comodului Nae Dimitriu, spre Furcile Gălbenelelor)...

În realitate, opinez că totul e o lucrătură din condei a lui Dinu Mititeanu, poate bazată pe vreo amabilitate absolut goală (nu avea nici un interes să încurajeze orice i-ar fi umbrit propria statuie!) a lui Cristea. Mititeanu atribuie (Almanahul turistic 1984) lui EC afirmația: ""Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea".
Mîna fiind spălată, omenesc, nu?, de alta:  "/E. Cristea/ a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

E, la finele capitolului din Singurătatea verticalelor regăsiți stilul: "a fost timp de nenumărați ani părintele alpinismului din România".


Admit că-mi construiesc următoarea afirmație doar în baza capitolașului găsit pe net, dar o susțin fără ezitare: autor al bucății nu este Șerban (chiar relatînd la o bizară persoană a treia, cu afirmații și mai bizare), trădată fiind însă influența lui Dinu Mititeanu.

Nu pot să nu remarc faptul, duppă 1982, că Mititeanu alătură subiectului de tămîiat (s-o precizăm: foarte subiectiv) Cristea încă unul: Cuxi Șerban. Cu greu va coborî  spre sotto voce (cam după 2000 mai ales, cred că știu de ce!) în ce-l privește primul, însă realmente se pare că posedă o glandă care-l însemană irepresibil la asemenea înălțări. Și prin urmare rămîne neobosit în ale osanalelor spre Cuxi
Pot bănui ce fel de glandă, dar nu-i frumos să vorbesc de funie în casa spînzuratului...
Chiar și așa, rămîne un pic de neexplicat de ce din marea de oameni din jur Mititeanu alege pentru demersul său taman familia Șerban.


Revin la relatarea despre Fisura Albastră.
Mmmm, nu pare să fie mîna integrală a lui Dinu Mititeanu. Prea e vădită nepriceperea în ale alpinismului, prea transpare vîrsta psihică la care purcedem inclusiv la confecționarea de morți (dragi) reveniți la viață...
Să fie bărbat, să fie femeie acest mînuitor al penei?
De ce simt eu că femeie?

Dacă lucrurile stau așa, pot ghici și care doamnă?...
Mă întrebați - în context - de ce nu iau în calcul și pe soțul dumneaei? Păi pentru că investiția sentimentală vizibilă în cazul Cuxi are loc în familiile cu femeie dominantă. De ce simt aici o dorință a respectivei de a transpune în fiul ei propria dorință de a fi fost bărbat, de a fi pus în viață vise eroice ale acestei categorii?


II


Observațiile, noțaiile mele pot părea deseori dezlînate, aiurea - dar tot le ofer, ca punct de plecare a unor noi investigații.


Mă uit de pildă la poza lui Cuxi (o măresc mult dintr-alta):




Nu trebuie să-mi fi dat doctoratul în fizionomii ca să-mi dau seama ce va fi trecut prin mintea tînărului din imagine.

Dar și genul de asociații pe care le făcea cu condeiul în mînă, asta dacă insista cumva să zăbovească prea mult la masa de profil.
Fără îndoială, e posibil să fi picat în reverii, ba chiar să se fi și așternut asupra colii de scris, dar îndoieli că va fi produs rînduri precum cele din Bivuacul I, din capitolul despre ascensiunea hivernală a Fisurii Albastre.
Na, că m-a pălit încă o idee... Știu că alde Cuxi nu era un tip sărman din punct de vedere material... Va fi făcut ceva poze la viața lui... Le-ați văzut pe undeva pe net sau mi-a scăpat mie pînă azi existența lor?



III

Pe net, dau și de pagina sectiei universitare a CAR-istilor clujeni.

În imagini, numai lume la locul ei! Am un sentiment prost, că vin eu să stric plăcerea atîtor semeni și semene de treabă...

Mmmm...

Parcă totuși sînt de zis cele de aici...

Totodată, din senin, mă sparii un pic la o idee:

Oare toate realizările umane palpabile și în același timp zîmbitoare au nevoie de o minciună la bază (trimiterea la religii nu e întîmplătoare...)?


Totodată.

Pe blog Vasile Blag (nu am idee exact cum de scrie acolo și implicit răspunde Mihai Vasile la comentarii - dar le și refuză...) următorul post.
Am comentat, poate interesant întru idei:


“până când îl voi convinge (pe Dinu Mititeanu, n. MO) să-şi scrie amintirile”
Sper să reușești. Mi-ar place să le citesc.
Meditez, Mihai, ca unul ce imparte oamenii de munte români in doua categorii: cea cu povesti…, respectiv cea Baticu-Kargel. Primii nu prea scriu memorii. Nici nu mai conteaza motivul.

” A, sunt pasionaţi şi de schi şi până mai găsesc un petec de zăpadă tot acolo se duc, dar vor apărea în curând…”
Sînt un păcătos care își pune nesfîrșit întrebări…
De ce autori precum al rîndurilor de mai sus evită naturalul discuției, prefabricînd (e vizibil!) precum mai sus?



IV


Fără îndoială e vremea să citesc mai atent rîndurile lui Dinu Mititeanu, de pe blogu-i și despre Cuxi.

Aștept să-mi parvină însă și cartea.

O să ziceți că sînt un ticălos fără margini, care e negru la suflet și care strică... Poate. Dar am și mare oroare să fiu mințit. Cum e cu vreo invidie că alde cutare e ridicat în slăvi iar vreun frustrat afectiv ca mine (cică) disprețuit, asta e partea a doua...

Precizarea, deși instinctul v-a spus-o înaintea ei: feriți-vă de polemici cu tipii care fac afirmații precum cele din paragraful de mai sus.



Fotografii din www:









PS


Mircea Ordean, Sus la munte la izvor:

"Campaniei i-a fost asociat, post mortem, Alexandru Brăduţ Şerban. În numele acestuia (inexistent anterior în publicaţii), vedea lumina tiparului descrierea unei ture de iarnă pe traseul Floricioiu din peretele Văii Albe, dedicată însă "celui care a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

Poate ca răsplată, o pagină întreagă trata – fapt fără precedent în publicaţiile România Pitorească – şi despre alt alpinist decît E. Cristea, acţiunea cuprinzînd totodată un mesaj postum (mesager, Dinu Mititeanu): "Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea"

Alte intervenții în temă ale subsemnatului:


post 2

vineri, 19 aprilie 2013

/MUNTE, TRECUT PERSO / Campanie Colț Mălinului III



Colțul Mălinului

29 septembrie 1983


(deci oarecum urmare de aici.)




Intro

Am o mică jenă să vorbesc / reproduc tribulațiile de mai jos, cîtă vreme tocmai ieri confratele Bazaclia și a lui Dană postau despre suișul lor prin gangul inferior al Caprelor...
Mda, ideea că dacă nu ești nemaipomenit nu meriți / nu ai voie să scoți capul...



La drum, cu povestirea!

Pentru ziua de azi fac rocadă la slujbă cu colegul Dorel.
Marius izbutește în paralel să capete o zi liberă în cursul săptămînii.'..


Marius, la nunta unei cumnate, în vară, unde l-am invitat datortă abilităților lui foto -
inclusiv poseda un aparat de valoarea a trei-patru salarii.

Nici o problemă pe CFR, dar ne costă 15. Altminteri o zi splendidă.

În Poiana Coștilei socotesc binevenite niște exerciții de rapel pe bolovanul de aici – dar ulterior, în focul traseului, colegul meu va fi totuși crispat... E greu de ignorat că pînă și profesorul de azi a fost cam novice totuși în acest sport, al rpelului, pînă a dat de unul Eugen Popescu, la retragerea din Acul Crăpăturii (“Pui pe perete toată talpa... Iar corpul face pînă și 90 de grade cu stînca!”).

Urcăm Țapul, inclusiv săritoarea de jos (nu aia urîtă rău, situată nițel în amonte de primul obstacol!). Întînlnim pe aici o capră nu neapărat speriată, probabil e în căldurile apropiatului octombrie – citeam pe undeva că e luna cînd se împerechează. Este drept că noi am trecut de asemenea prin călduri, cît se poate de fizice, de Celsius, căci inițial am bănuit-o a fi urs! Drumul pînă în strunga Caprelor e frumos, dar dincolo, spre vizata Seacă (am plănuit traversarea asta dintr-o vale în alta), luptăm ceva pe fețe. Dar finalmente aterizăm la loc lărguț, pe terenul unde avem treabă...


... În Seacă totul e binișor, facem ceva exerciții cu desagul în spate, deși mă coțopenesc iar la săritoarea cu fereastră (anterior am suit pe aici prin iunie 1981, cu Eugen Popescu, iar odată am coborît, peste un an, cu turma din acea zi a lui Daniel Georgescu).



La 11,30 fix în brîul de sub Colț, la cuvenita masă. Pe parcurs, să notez, urme mici de ninsoare (poate o brumă mai consistentă). Bucate: conservă de 18 lei a lui marius, în vreme ce eu aduc costiță și cîrnat. Fac nițicâ plajă, dar apoi purced la treabă, cu geanta mea de velur plus alte 4-5 bretele la gît: foto, ham, bucle etc.! Evident niciodată nu le-am găsit din prima, cînd am avut nevoie de ele!


Spre desoebire de iulie, acum venim liber pînă la prima streașină. Pe parcurs, socoteli îmi năvălesc în minte, de pildă aceea că nu văd să fie pînă pe Colț patru lungimi, cum zice Kargel.
Pentru prima dată intru și eu într-un traseu serios cu o sfoară ca lumea: este cea a Anei, pe care a avut amabilitatea să mi-o împrumute. E ceva suport, trebuie spus! Poate și de asta, subestimez un pic traseul, chestie care s-o trage și de la pantofii de oraș, cu talpă de crep moale, trecuți pe post de espadrile. Urc corect hornul prim, cu ale sale două puncte, aici lejeritatea-mi nu e de la încălțări, cît de la faptul că mă simt de-al casei, bașca lipsei nebuniei de nori deasupra. Nu mai bat nimic de asigurare pe parcurs (doar o carabinieră ca cuiul regrupării de altădată), merg către platforma piciorului de lemn – iar suișul e atît de plăcut în espadrile și în soarele sfîrșitului de septembrie! Cum locurile-s acum uscate, nu mai am nevoie pe parcurs de micul ocol la care mă obligase ploaia din iulie.


Plecînd din regrupare, siguranța mea îmi joacă un renghi: nu stau să mă uit la capătul sudic al brîului de aici (am uitat că în Kargel 76 era indicat – iar mie nu-mi venea să cred, din fotoliu – existența unui horn pe fața aferentă Mălinului!) și plec, sigur pe accesibilitatea treptelor zărite în iulie, pe flancul Secii. Ideea nu fu rea, la o adică zona asta îmi era vrabia din mînă. Am și avansat onorabil vreo 30 metri, numai că locurile nu ies precum sperasem în creastă, ci sfîrșesc într-un brîu de piatră. Nix drum mai sus, cel puțin la prima vedere. M-am foit nițel, surprins teribil de nepotrivirea socotelii de acasă cu aia din tîrg, dar pînă una am bătut cuiul regulamentar, pentru venirea lui Marius.



În locul atins, un bolovan lăsa un strunguliță mică-mică între el și perete, dincolo de care apare, în sens opus venirii mele (brîul/platforma continuă) o crăpătură în parchet. În sus se vedea ceva, dar nu friptura pe are contasem de-a dreptul triumfalist...


 Abia după ce a venit colegul am putut identifica un ceva în zig-zag, dar în paralel m-a încercat teama să nu mă păcălească perspectiva: nu mai departe decît în lungimea doua a Hornului Central o pățisem cu ceva ce de jos părea prispuță utilă, iar ajuns la nivelu-i s-a trădat drept vînare de vînt!


Mi-a rămas doar să explorez locul. Pare hazos, dar abia în acest stadiu mintea, vederea mi-au relevat că brîul conduce – după vreo 20 metri din locul unde ajunsesem - în gangul Hornului Central, mai exact sub ultima / a treia lungime a acestuia. 
Mi-am zis că măcar pentru o explorare merită să văd ce și cum. Cum pitonul bătut anterior, marca Tataie, avea poziție cîș, am mai înfipt unul, într-o “poșetă”, dar nici ăsta nu părea să ofere mare brînză, căci roca suna a sinucidere. Drumul (dincolo de o porțiune ceva mai subțirică lîngă bolovan) era însă ușor, așa că am ajuns după vreo 20 de pași în deschizătura Lungimii Trei a Hornului Central. Aici am mai bătut un cui, indiscutabil sănătos de astă dată. mica problema rezida însă în faptul că trebuie să-i trimit ciocanul lui Marius, să scoată pe Toni (pitonul preluase numele furnizorului), din platforma de plecare. M-am cam țigănit pe aici un pic, din lipsă de carabiniere, dar deplasarea-mi colo-ncoace a fost pînă la urma comodă cît și sigură, datorită balustradei instalate.
Cum lucrurile nu întotdeauna ies cum vrem, nici cuiul pentru care trimisesem ciocanul nu s-a lăsat scos, fiind probabil bătut cu teama avansului în teren necunoscut. Asta e. Marius a venit iute, după care am scos cele trei pitoane plantate pe parcurs și am mas în escavația Hornului. De poezie multă nu am avut ocazia, dispoziția – fiind interesați inconștient să depășim cît mai iute locurile cu probleme (care erau, nu glumă!). Visele, extazul aveau să pornească ulterior...


În Horn mă încercau idei, mai albe sau mai negre. Nu-mi venea să cobor pe unde venisem. Am privit în jos cu sentimente din categoria torsului împins în gît: nu cu mult sub mine, dincolo de un piept oarecare, sfîrșea lungimea-killer, aceea care îmi scuipase altminteri în cap acum o lună și ceva. Mare lucru nu se vedea din ea, mai exact nu se zărea nimic. Sub prispa liniștită din aval de care vorbeam, ochiul intuia o genune urîtă (chiar dacă nu a fi cunoscut deloc zona, tot astfel aș fi intuit-o, căci dincolo de stînca rece din preajmă ochiul se mai oprea la niște sute bune de metri!).
Aparent precum niște șoareci prinși în cursă, priveam cînd la deal, cînd la vale. Aș minți să spun că la mijloc era doar teama necunoscutului, nu și ceva încîntare, bașca speranță de viitor învingător. În amonte, gangul nu mi se părea imposibil, pentru un om care suise sumedenie de văi tari la viața lui. Următoarea mișcare nu a vizat însă deasupra...
Am decis, iute și în situația generală de toate funcționînd la maximum, să trag un pic de rapel în vale, cît să arunc un ochi la delicioasa nebunie ce se va fi aflat dedesubt. Odată ideea țîșnită, nu am stat mult pe gînduri. Coarda 'a bună sevi rapelului, în vreme ce o a doua din dotare servi la asigurare, de piept, pe principiul că nu poți ști ce bîzdîc te ia, cu un hău crunt sub fund, și dai dra... drumul corzii din mînă, chit că teoretic regulile conservării spun altceva.



Ca om cu experiență alpină totuși limitată, nu putea să nu mă suprindă ce am văzut din buza rupturii din aval: eram exact deasupra regrupării (dintre lungimile) I-II. Un scuipat pică certamente pe platforma de acolo! Deci, avînd în vedere că ceva metri deasupra acelei regrupări au o înclinație relativ domoală, am tradus că restul lungimii – aia cu guguloaie – este în medie surplombantă!
Meditațiunile astea probabil nu au luat peste trei secunde. Asta și pentru că, în acel loc năucitor ca impulsuri realemente existențiale (probabil, păstrînd proporțiile, din categoria nebuniei încercate la Baticu la trecerea primei din cele Trei Surplombe), a venit decizia de a continua rapelul, suind apoi asigurat de sus. Știu că treaba asta se condamnă în etica alpină, dar voiam să parcurg acele locuri! Bineînțeles că nu era nimic de pus apoi valoric la butonieră, cît plăcerea – cît se poate de umană – de a fi pășit și pe acolo.
Neetic alpin – o afirm cu alde cruntă umilitate – era și previzibilul tras la gros de sfoară, la antipodul total al cățărăturii libere. Căci nu doar ochiul meu categorisise anterior lungimea II ca teribil de dificilă, dar și un Eugen Popescu: IV-V, respectiv, în altă discuție, V, este drept că datorat și lipsei asigurărilor fericite).
În cursul coborîrii, aș nota încurcarea – nu putea fi decît teribil de – enervantă a corzii taman sub una dintre surplombe (guguloaiele), dar din fericire acolo eram deja cu picioarele pe ceva zonă fermă, motiv pentru care am putut efectua smuciturile necesare. Am continuat pînă la capătul frînghiei de rapel, care s-a produs sub surplombe. Aici, comunicarea cu amicul era problematică, dar din fericire tot a înțeles că am plecat și că e de asigurat cu toată atenția.
Am reînceput urcușul părăsind din priviri regruparea pre care pășisem în august... Nu știu ce vor fi simțit Comănescu (aici) ori Baticu (în “Furci”), cert este că eu – asemănător mersului solo prin vecinul Ascuns, acum un am – am avut în simțuri doar ideea prizelor. Abia sus am apucat să meditez fugar la ce au zis alții despre acest loc (Cistea, Eugen Popescu etc.). Bineîn'eles m-a ajutat mult prezența corzii de asigurare, dar după cîțiva pași la plecare cînd am văzut că mă descurc la liber - l-am rugat pe Marius s-o țină cît de cît slăbită. Nu știu cîtă falsă modestie este în afirmația care urmează, dar pe văi (chit că o lungime întreagă asemenea acesteia nu am întîlnit) am depășit pasaje de așa dificultate.

Prima surplombă de aici nu este un obstacol brusc, ci o ieșire oarecum lentă în aerian: adcă am putut veni oarecum lesne pînă la buza surlombei. Aici însă, cu bustul trecut prin spintecătura pe care o lasă guguloiul, trebuia o priză de picior (pereții sînt așa cum scrie în cărți, convecși!), care să dea siguranță unui progres obținut grație mîinilor. Drept reazem am ales să încerc o bărbie neînsemnată, către care am tras un șpagat prima clasă. Și a mers.
La fel au decurs lucrurile la a doua surplombă, chit că amănunte prea multe nu a mai stat să rețină mintea. Deasupra lor, am notat vreo două puncte numai de II, dar destul de incomode, căci pereții nu sînt paraleli... Sus, avînd învedere paloarea feței lui, cred că am fost pentru Marius cam revenit din morți. S-a și recunoscut că a fost tare speriat, văzînd prin ce hăuri își asigură omul!


N-am stat mult la odihnă după uluitorii 20 de metri (cît șapte etaje de bloc!?) de furnică-rit continuu în ramonaj – ceva mai mult decît o Săritoare Mare din Hornurile Văii Seci a Saraimanului. La început, Lungimea a Treia a Hornului Central-Comănescu are plantată în taman mijlocu-i o muchie, asemănătoare celei din hornul inițial al Crestei Mălinului (prin care am suit noi azi, inițial). 


La ieșirea din el, după vreo 5-6 metri, îți întinde o mînă de ajutor un piton de felu-i solid, dar cu inel crăcănat. Mai sus am un pasaj unde nu ajung la o priză din stînga și sui în consecință spre el ca melcul, centimetru cu centrimetru. Spre capătul lungimii, gangul ține să se sfîrșească printr-o gîtuitură-scuipătoare, unde se ramonează însă rezonabil, chit că la mare înălțime. Și gata: precum glăsuiește monografia Bucegilor, locurile își domolesc panta. Uf! Dau aici iar de pasaje mai puțin înclinate, precum pe familiarele-mi văi de abrupt!


Bat cu năduf aici un piton , grație căruia îl aduc pe Marius. Apoi merg fără emoție puținii metri ce ne despart de vîrful Colțului, dar am grijă să nu mă joc, aducîndu-l asigurat pe coleg. Este inevitabil, fie și cu acest prilej al filării, să nu privesc rotunjimea (însorită) de stîncă despre care știu ce hău precede. Hău prin care am putut trece! Bănuiți ce șapte inimi simțeam în mine în acel moment! Iar aici nu e neapărat orgoliul, cîtă plăcerea greu explicabilă de a fi pășit (pardon, escaladat!) prin locuri necunoscute!



(Sursa pozelor devine amestecată... Astea-s copii făcute - în anii  '80 - pe film alb-negru după diapozitive Marius.Mărite apoi pe hîrtie, pe de care le-am copiata cum cu aparat foto. Să tot piardă din calitate. Bineînțeles că e de contactat văru' Marius și, la o vadră cu vin, să sperăm că dia există și azi, că le putem copia și că aparatul meu foto se pretează la condițiile de lumină de pe acolo... Iar dvs. cereți la un leneș ca mine toate astea!)


Victorie, victorie, dar cînd ochiul aleargă spre Brîul Mare, inima îmi saltă prost în piept, semn că nu a rumegat dramaticele momente de acum un an, cînd era s-o iau la vale în dreptul Dintelui dintre Colți... Mda, e și ea... inimă!


La coborîre, probleme cu pietrele. Iau una în cască (nouă, albastră - care ulterior va părea depășită în fața alteia, ce azi îi antedeluviană...). Marius coboară apoi primul în rapel, de la grotă la pitonul roș'. Întrucît facem pe două corzi, etapa ne conduce sub Bolovan. Pe parcurs, Marius nu prea e în apele lui, semn că teama surclasează cele învățate dimineață, la stînca din poiana Coștilei. Cum apoi, sub Bolovan, se iese nițel la aer, pe o porțiune de stîncă deschisă, străină celui învățat cu spațiile relativ înguste ale văilor, găsesc nimerit ca Marius să coboare asigurat la piept, iar eu apoi să găsesc la jumătatea por'iunii un loc de rapel și să efectuez grație lui restul de drum.



Opresc eu ciocan, nu și pitoane. Motiv pentru care viața bate filmul: de unde nu-i dădusem altădată voie lui Marius să scoată un piton aici, efectuez eu sacrilegiul. 
Încep coborîșul inițial pe linia Hornului, dar miros brusc faptul că un rapel aparent mai scurt m-ar putea scoate spre învecinata Strungă Neagră (la aceasta condu locuri o idee mai simple, de picior, pe pe o linie de al treilea frate cu mai semețele Hornuri vecine, dar din care s-a deprins cam în același loc, undeva în aval. Flancul spre care am dat iute macaz are 60-70 grade și în 10-12 metri mă conduce în ulucul Vîlcelului Strungii negre, la vreo zece metri de muchia ce desparte de Țap... 


Arzînd de nerăbdare să casc ochii la faimoasa Muchie de sus din Creasta Frumoasă, nici nu mai strîng corzile! Pe acea cumpănă a apelor, la doi metri mai sus zăresc un piton. Un altul zărisem cu altă ocazie undeva la o platformă ce iese din Ascuns deasupra Bolovanului, aparent aiurea plantat, în afara Hornului. Se pare că ține însă de traseul Muchiei. Legînd vizual cele două cuie, brusc realizez că baticu nu bătea cîmpii atunci cînd categorisea traseul Dimitriu din Muchie drept o variantă la intrarea în Hornul Ascuns. Nu pricep însă de ce dă Kargel două lungimi traseului, căci din strunga Neagră platforma cu pitonul aiurea nu e tare departe.


Notă, redactată la 2013, dar cu informații care le-am obțin în 1983-85, deci după momentul observațiilor transcrise mai sus.
Lectura Buletinului Alpin, prin noiembrie 1983, mi-a relevat că traseul nu se oprește pe platforma cu pitonul aiurea, ci continuă (chiar mai abitir, adică realmente pe deasupra acesteia) pe fața Văii Țapului. Unde lungimea respectivă are două fisuri, le-am zărit de aproape în septembrie 1985, cînd am suit cu Vlad Seabru lungimea inițială a Muchiei. Rateurile de aderență ale încălțărilor (lăudații pantofi-espadrile din Hornul Central 83 răposaseră la Garofița Pietrei Craiului, puse de nevasta Mariana prea aproape de foc) au amplificat o labilitate de sfîrșit de sezon, pierindu-ne cheful de restul traseului – mai ales că cele două fisuri se ițăiau cam neplăcut peste hăul Țapului - și coborînd pe Ascuns.
Afirmația lui Baticu, cea cu varianta..., comportă însă și completarea (făcută de mine în Sus la munte la izvor...) că el a fost a fost dus de Dimitriu pe un cal-măgar de drum, mai exact acesta a urmat intenționat în partea superioară Ascunsul, parcurgerea lungimii II din Muchie... fiind efectuată altădată, însă raportată cum se cuvine în revista Clubului.


Voisem să punem un bidon cu impresii, a la celui pus de subsemnatul în Tunelul Picăturii, dar în focul turei am uitat de măreața misiune (notă ulterioară: mai apoi, după ce am descoperit resturile celui depus în Albișoare, m-a părăsit gîndul unor asemenea amenajări).

Am coborît fără probleme pînă în Poiana Mălinului. Am urmat panta acesteia în aval, descoperind (nu mai țin minte de încîntați sau ba de problemele în plus ivite) că vîlcelul rezultat scoate nu în Valea Verde, ci în canionul inferior al Mălinului! Unde ne-au întîmpinat niște săritori de făcut părul măciucă (auzisem eu ceva, dar una e să le tatonezi direct). Coborîm noi pe picioare un prag-două, apoi în rapel o săritoare, după care prefer să ies pe malul din dreapta. Nu e o treabă deloc simplă de aici. Marius are morcovi, iar baftă posedăm amîndoi în această traversare – moment de readus în atenție faptul că o tură alpină se termină în poteca turistică... Ieșiți în muchia spre pașnicul Teodoru, ne întrebăm de nu erau mai sănătoase rapelurile pe Mălin – de care fugisem, e de recunoscut, din comoditate, respectiv dorință de a economisi timpul.

La restaurant la “Miorița”, găsim apă minerală. Pe undeva ochesc oțet, din care iau pentru nevastă, pentru proximă campanie murături în casă...

(Șeful casei, se înțelege că inepozele nu-s din tura 29 septembrie 1983...:



)

Somn adînc în tren.
După care mă duc (autobuz 119, Gară-Granitul) la serviciu la Sticlărie.

**



Distins popor de la Sticlărie, în vara aceluiaș an (în stînga, încercuit, Marius):


Plecînd de la pozele de mai sus cu Mariana, aș mai adăuga una.
Legată de permanent și dramaticul duo dintre dor nebunii munte și teama să nu fie afectați îndeosebi urmașii. Din fericire totul s-a terminat cu bine...