duminică, 28 aprilie 2013

/ MUNTE, LITERATURA acestuia / Lectura promisă



Într-un recent mesaj pe lista CAR i-am vorbit de bine pe membrii din Cluj ai asociației:


"Cînd vom fi noi, bucureștenii, mai serioși decît clujenii, o să punem AG sau AGE unde vom dori."


Afirmația mea se datora inclusiv celor descifrate în fotografiile membrilor, aflate pe siteul respectivilor. Figuri de oameni spălați, destupați și la locul lor.

În paralel, cu volumul pus la dispoziție de un prieten, am luat un prim contact cu scrisele lui Alexandru Brăduț Șerban, despre care se face maxim caz acolo, pe Someș.
Îmi dădusem cu părerea asupra mitului Cuxi Șerban în urmă cu mai mulți ani, dar o făcusem fără să răsfoiesc vreo pagină a cărții purtînd numele acestuia. Cred că s-a întîmplat să acumulez ceva experiență de viață cît să-mi dau destul de iute seama, în asemenea situații, cu ce am de-a face...

Acum, că tot – căutînd altele – am dat de aprecieri nemaipomenite la adresa celui pierit acum 30 de ani, mi-am zis să văd și eu mai de aproape cum e cu escaladele, cu viața acestuia.

Am citit cu atenție vreo trei capitole la început, apoi cam tot așa la coadă, inclusiv rîndurile amicilor. A, plus prefața, a unuia Virgil Mihaiu.


Părerea mea.
AVEM DE-A FACE CU O FĂCĂTURĂ.

Cineva a scris în numele lui Șerban. Căci poți mirosi iute cîtă tangență a avut adevăratul condeier cu muntele, cu psihologia mergătorului pe înălțimi, a suitorului în trasee alpine.
E foarte posibil ca la origini Cuxi să fi notat ce a urcat, unde, grad, coechipieri.
Dar atît, după opinia mea. Restul au confecționat alții. Din motive ce pot fi intuite.

(Că veni vorba, mi-ar fi tare drag să zăresc și eu manuscrisul original, pasămite al lui Cuxi... Ori poezelele – plasate la final volum – în scrisa pretinsului autor...)


Iar de aici vin trepte...
Autorul (sau autoarea...) cu pricina vădește un infantilism gros. Între altele, își ia visele drept realitate.
Întîmplător, lecturasem acum cîteva luni o șmecherie tare asemănătoare, ceva cu “Craiul munților”, scrisă de mama răposatului glorificat acolo. Recunosc faptul că acolo lucrurile, falsul sînt și mai late. Iar în spate, vizibilă, disperarea celei căreia îi pierise fiul-depozitar al astronomicelor iluzii personale...


Altă treaptă.
Cineva, nu spui cine, pune încă din 1984 umărul în a-l dumnezei pe răposatul Cuxi. Treaba se îngroașă în 1990, odată cu aparția lucrării “Singurătatea verticalelor”, care are – nu mai știu exact cînd – și o a doua ediție. Omul în chestiune știa foarte bine cu ce avea de-a face, că a scris Cuxi la acea carte cum am scris eu (Ordean), dar nu a dat îndărăt vreun pas. Tip tenace, după cum se vede, nu ca alții.
Mi se sparie gîndul asupra dedesubturilor acțiunii...


Apoi.
Mă miră că lumea de la Cluj nu a mirosit cu ce are de a face. E DE AJUNS O LECTURĂ MAI ATENTĂ A PAGINILOR CĂRȚII – iar aici vă stau la dispoziție cu ghiotură de observații personale. Pe care oricum le voi trata pe blog, chit că totul ține a nebunie, să scoți piatra aruncată de aaaaltuuuul într-o fîntînă...
Citesc rîndurile unui entuziasmat Zsolt Torok, altminteri eminent cățărător, căruia anii de munte în plus nu par să-i fi deschis măcar un pic ochii asupra tărășeniei.
Și atîția ca el...
De fapt, nu am semnale că din toate acele șiruri frumoase cu membri ai CAR Universitar (am zis bine?) Cluj îi va fi căzut vreunuia fisa de comedie...


Revin la sfîrșitul mesajului meu la prefața acelui Virgil Mihaiu.
Există rînduri pentru băieți destupați, respectiv pentru mințile mai leneșe. În cazul ultim, pastile, vorbe mari, citate aruncate doar pentru a epata. De astă ultimă categorie țin filele celui ales la 1990 drept prefațator.
Concluzie: povestea pusă în cîrca răposatului Cuxi ține de neam-prost sinistru. A satisfăcut însă din plin viscere. E de văzut dacă și orgoliul zonei.


Nu am vreo iluzie că afirmațiile mele vor schimba mare lucru.
Vezi afirmațiile mele sau ale lui N. Baticu despre Emilian Cristea, pe care revista “România Pitorească” îl găsea inclusiv acum doi ani drept “model pentru TOATE generațiile”.


Asta e.




PS

La un mers prin Bucegi (p. 24), într-un drum unde Cuxi nu dă între Padina și Omul vreun detaliu toponimic asupra zonei (însă relatează precum în “Cutezătorii”), apare absolut din senin – la Mircea Noaghiu, 1977, am mai întîlnit sistema... - Emilian Cristea. Intervenția acestuia e antologică:

“...Ridicăm cortul pe pioleți, bețe nu avem pentru el. Stă. Emilian Cristea îmi promite să-mi facă o poză și să o trimită părinților să vadă cu ce mă ocup”.

Dincolo de ea, nu merită scăpat din vedere procedeul: adăugatul unui pasaj – vizibil inventat, respectiv de către altă 'mînă' decît a genitorului restului volumului - într-un carte atribuită unui terț...

De fapt, de la 1984 lucrurile erau pe arătură (așa vor probabil miturile, să se nască inevitabil în minciună...), cînd unui Emilian Cristea, mort, îi erau puse în gură vorbe.
Neadevărate.
Cum că, dacă românii vor ajunge în Himalaya, Cuxi va figura cu siguranță printre ei...

Carele Cuxi, trecător deja de Styx, nici el nu mai putea nega dacă așa fu sau ba...



Că veni vorba:
Dacă ar fi trăit, A.B. Șerban ar fi luptat cu orice preț, inclusiv al adevărului, să ajungă în Himalaya? Ar fi fost altfel decît unii dintre apropiații săi, părinți ai unui volum fals?


PS2
Apropo de replicile pe care le primesc în așa situații (ultima e cea privind pe Gherontie de la Mînăstirea Caraiman), preopinen'ii mei cei deranjați de așa afirmații, dezvlăuiri sînt tot aceia ce țin cu mare ușurință speechuri despre familie, moralitate, eventual adevăr. Chestii de care eu mă feresc, ca fiind subiecte cu multe nuanțe...


miercuri, 24 aprilie 2013

/ ISTORIA MERSULUI PE MUNTE, LA NOI / Album foto Sorin Tulea





Sorin Tulea este un alpinist român, care a trăit între 1915 și 2010, dacă am reținut eu bine trista dată a decesului său...

Știam de la confratele montaniard Cristi Cuțurescu despre existența acestui set de poze, pe care îl cumpărase cu sacrificii materiale totuși considerabile de la un anticar. Îmi vorbise de circa 800 de reproduceri foto. Bineînțeles că eram cu limba pe-afară să le văd și eu. Fericitul moment s-a petrecut ieri, în parcul zis cîndva IOR - nu cel cu lacul, ci acela din spatele (vest) întreprinderii de altădată.

În viața mea am mai trăit (perpessiciusian, aș zice) momente de maximă încîntare la descoperirea unor documente. De pildă Buletinele alpine, prin 1983-84, ori caietele de tură ale lui Radu Țițeica, patru ani mai tîrziu. Defilarea prin fața ochilor și a minții mele a fotografiilor rămase de la Tulea fu încă unul.

Nu țin să dau importanță oamenilor din cele trei neînsemnate poze de mai jos, ci momentelor. Nu spun că noi sîntem niștem Schliemann-i, dar poate contează și clipa rmașii descoperă comorile vreunei piramide...
Cum, e o aiureală să te entuziasmezi din așa fleacuri, mai ales cînd țara arde și care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru ca... 
Așa o fi, aiureală...





(Da, mai jos, recunosc a poseda o burtă indecentă pentru un pretins montaniard!...
Altminteri am tot dat tîrcoale băncii aceleia, oarecum în genunchi, pînă am reprodus foto vreo 250 de imagini)



În paralel (gîndind că voi posta undeva, voi supune vederii, judecății altora imaginile), inerent m-a străbătut îndoiala că băieții tineri de azi vor lua drept lucruri moarte peticele de hîrtie foto care entuziasmează un aiurit sau altul...
Ceea ce este normal, să-ți vezi doar de focul minunat alcătuit din prezent aparent etern și plin de vigoare (de fapt, sînt destui copți care nu pot băga mîna în flamă cum că așa ceva le lipsește...).

Dădusem ieri o definiție, pe aici, o metaforă personală a tinereții. Aceea cu o categorie de dansatori luminați de un reflector... În cazul muntelui, cred că avem de-a face însă cu o simplă scenă. pe care la un moment dat o ocupă, se produce pe ea o anumită generație, apoi intră alta... Scena rămînînd în sine aceeași, dar unde privești spectacolele altora ca și cum te-ai afla în fața unei reproduceri identice a locului, însă în galaxia cutare, la n ani lumină distanță... Astă comparație îmi veni în minte!

Ce să spun de spectacolul generației Tulea?
Evit să cad în superlative. La o adică, poate nu m-am aplecat eu tare spre showul generației anilor 50 sau al altora... Cert este că interbelicii, oamenii deceniului patru au lăsat din plin material legat de spectacolul lor. Bineînțeles că acele documente nu vor fi niciodată îndestulătoare pentru apetitul nostru de a evada uneori dintr-un prezent propriu (dar, așa fiind omul,  spre prezentul de azi vom tînji peste vreo două decenii...). De exemplu, e mare păcat că Tulea nu a lăsat și niște amintiri scrise, care să ne ajute să identificăm - în mai mare măsură decît putem acum - confrații din fotografii...

Cum, spune cineva că-l doare în pix (pardon!) de vechiturile alea? Mmmm... Never say never... Ce zici, amice, de poza unor Baticu și Cristea pe un tanc rusesc abandonat, de care vor fi fost pline drumurile patriei, la 1946-48?


(ştiu că blindatul e rusesc pentru că sub fundul lui EC e un G chirilic, se vede în altă imagine din acel loc...)

Precizez că imaginile au mic neajuns... Sînt făcute cu un aparat digital de duzină și în condiții nemulțumitoare de lumină - adică aceasta din urmă se reflectă deseori neconvenabil. Urmează să facă prietenul nostru Cuțurescu altele, cu aparat mai bun și sub nu știu ce fel de cort...
Iar noi să le și prelucrăm ceva mai mult, să le retușăm...

Nemaipomenit - între nemumărate alte fotografii - mi s-a părut un portret al lui Baticu, de după. După eliberarea din închisoare.



Ca să rămîn la același prieten, fie și demult și etern dus, subiectivismul meu selectează o imagine în Furci, la repetarea traseului din 1937:



Va fi avut probleme în noaptea ce a urmat, în  preajma piciorului de lemn, în doar pantaloni scurți fiind...



Cum am spus, vă rog toate aplauzele pe Cristi C., care la o leafă deloc uriașă a găsit milioane bune pentru acest album...

Bun.

Nea Nae la costum (uniformă?):



Deseori în imagini apare  - poate, prin repetiție, formula lui Kargel devine răsuflată - "sufletul Clubului Alpin Român", Nae Dimitriu.

Între oamenii săi, dar și pe munte.




E cel cu fruntea lată, al treilea din dreapta... Domnișoara nu știu cine e...
Apropo, dacă cineva identifică persoane din aceste imagini, altele decît cele punctate de mine, rogu-l să îmi comunice...
Altminteri o să mă așez cu Cristi la dat cu părerea, el fiind un pasionat (fie și tînăr) al domeniului, motiv pentru care utilitatea-i este incontestabilă...

Iar Nae și ciracii săi:
(Care să fie locanta? Remarcați oricum meniul...)





Cine e domnul cu ochii ăia teribili nu știu... Idem în cazul (an altă parte, al) unui tip cu un păr blond de asemenea de film...



Mai jos, dincolo de masă, viitorul suflet la CAR, Niculae Baticu.



În... aval, Dimitriu explică ceva unui coleg... Momentul este la construcția refugiului. În dreapta, remarcați un aparat foto cu burduf, dacă nu cumva e vreo sculă topo...
Cert este că Sorin Tulea lucra cu aparat tip Laica, relativ mic - cum va apărea în niște imagini ceva mai jos...



Tot la Refugiu, băieți și fete (una, șort cu bulinuțe, alta cu cochet batic).


(Poza asta a mai apărut pe undeva...)



(Cum am menționat, o refotografiere mai pricepută a imaginilor le va spori calitatea. Fără îndoială reproducerile vor 'ateriza' finalmente pe un site sub egida CAR.)

Chiar fără să fie the best (avea și el o vîrstă..), Dimitriu umbla și pe munte. A încercat să treacă în 1936 Surplomba Mare din Gălbenele - aici nu sînt de acord cu el, care grafia/pronunța Gălbinele! - , după cum peste un an a ținut să suie Furcile pe urmele mai junelui Baticu.



Imaginea de mai jos pare să fie din tentative din 1936 spre Surplomba Mare, dar o indispoziție serioasă va marca Dimitriu în Furcile, la 1937, cînd în tură - soldată cum am zis, și vom arăta, cu dormit în perete - Dimitriu a avut probleme cu stomacul..., ceea ce nu e de colea cînd ești într-un perete... Informația o am de la N. Baticu.





Alții din Club, în epocă.
Încep cu Ion Trandafir - mi-e greu să caracterizez viața acestuia, cu iubiri teribile de munte, dar și cu stat de șase la poarta Brîncovenescului, pe cînd nouă camarazi îl căsăpeau pe unu' Mircea Stelescu...



Mai jos este probabil pe linia Colțului Mălinului, căci nu are nimic interpus spre Morar...



A murit sinistru, în noiembrie 1938, alături de Căpitan, la Tîncăbești. Apropo de Codreanu, membrul CAR din imaginea următoare îi seamănă teribil (dacă pricep bine, e vorba de săpat trepte într-o banchiză tîrzie):



Alți membri CAR, cronologic.

Alexandru Beldie, la premiera din 1935 spre Rîpa Crucii:



Nu știu locul de mai jos. Baticu e al doilea din dreapta. În stînga, Constantin Conteș:



Conteș alcătuiește în epocă o echipă nemaipomenită cu Toma Boerescu.



Boerescu, privindu-și cu maximă concentrare colegul, pe cînd acesta depășește lungimea-cheie din Hornul Țapului, 1938.



Boerescu și viitoarea lui soție, care l-a însoțit în multe dintre ascensiuni (imaginile nu lipsesc, inclusiv din peretele nordic al Negoiului, 1938).



Constantin Conteș...
Tovarăș de idealuri cu Trandafir, are probleme în 1939, cînd un laborator clandestin de explozibil sare în aer, de unde numeroase arestări. Bineînțeles nu a putut evita soarta lui N. Baticu, fiind și el arestat în "lotul legionar" și făcînd probabil tot 16 ani de închisoare comunistă.

În această categorie intră și Tulea, dar contribuțiile "verzi" vor fi diferit, căci ultimul nu are de ce să se teamă - de pildă - după ianuarie 1941, cînd își vede liniștit de munte, în vreme ce un Baticu stă ascuns în abruptul Bucegilor (vezi notația din jurnal Tulea, pe blog Andrei Done).
L-am vizitat pe Conteș de două ori, în 1985.
Toma Boerescu s-a prăpădit în 1975. Că veni vorba, de la acesta au rămas niște înregistrări, care la un moment dat fură libere, pe net, apoi s-a transmis să fie retrase, căci familia ar vrea să scoaţă pe baza lor o carte. Pînă acum nu e vreun semn în această direcție.


Nu-mi dau s eama cine este cel de mai jos, din stînga. este clar un personaj ceva mai copt și privit cu deferență de tineri... Să fie Gheorghe Frim?
De investigat.



Altminteri lumea făcea treabă, cum este cazul marcajelor, al plăcilor indicatoare. nu o dată vandalizate de contemporanii mergători pe munte. Ceva nou sub soare?



Cetățeanul din stînga, cu mustață - modernă acelei epoci, nu e proprie unui austriac oarecare... -, e posibil să fie Titi Toboc...



După muncă, și distracție (Tulea e cel din dreapta)! Remarcați sifonul, cît și sticla de vin aparent negru.
Da, de luat în seamă ar fi și tricounii, acele chestii metalice atașate pe rama tălpii bocancilor.
Bașca alde costumul și cravata, pe munte.



Era să scap o poză absolut memorabilă. Baticu face aici rocadă cu fotograful imaginii de-acum clasice, la ieșirea din Trei Surplombe:



La urma expunerii din acest post, găsesc absolut utile reverențe către fotograf, către cel care le-a păstrat vreme de decenii. Și respect totodată pentru împărțitorul de baftă pe lumea asta...: că n-am apucat acele vremuri cînd veneau coborau niște tipi din jeep-ul rusesc GAZ, făceau casa cuiva vraiște, iar apoi scoteau un nefericit pentru ani buni din sînul familiei. Că vreunui zbir nu i s-a părut suspect albumul din care extragem imaginile de aici.
Că veni vorba, pare să mai existe unul cu moment de aviație, după cum un al treilea, cu clipe din entuziasmul legionar, va fi fost ars de mult de proprietar...





Cum am mai spus, mulțumiri multe-multe și lui Cristi Cuțurescu.



Să aveți o zi bună!














marți, 23 aprilie 2013

/UMAN, PSIHOLOGIE (nu e cam tot pe acolo? Dacă nu e o ps. seacă, păi cam e...) / ...


Poate mai scriu cu dorința (măcar inconștient) de a epata, impresiona... Trăznăile, neobișnuitele de mai sus le aștern pur și simplu pentru că eu, barim, nu văd de ce aș ascunde niște umane...
Mie unuia mi se par ca lumina zilei, e treaba altora (99%) la o adică de țin să pitescă așa ceva.

Se poate eventual discuta dacă un adevăr ce pică prost majoritațăii nu-i mai sănătos a fi ținut deoparte...


Varujan P.  scrie ceva pe contu-i de Facebook:



I


... Am cîteva obiecții la obiect întru textul tău - care altminteri curge frumos, cult, cît și erudit (chit că eu nu cad pe spate la pasaje biblice).


Despre ș și ț. Și despre k

Felurile de a pune în semne sunetele pe care le rostim sunt cam tot atâtea câte limbi există. Unele popoare și-au inventat singure alfabete, altele le-au preluat iar acolo unde alfabetul nu avea un semn special pentru unul dintre sunete, l-au inventat sau au recurs la grupuri de litere care se pronunță ca acel sunet. Unele popoare și-au înghețat felul de a scrie la un moment dat, altele l-au modificat pentru a ține pasul cu limba vorbită. Așa se face că unele popoare scriu fonetic și altele nu. Până aici nimic spectaculos, așa s-a întâmplat pur și simplu, nu e nici bine, nici rău.

Problema apare atunci când ai tot ce îți trebuie pentru a scrie și te-apuci să schilodești lucrurile ca să pari cool (subl. M.O.). Nu mă refer aici la inventatul de semne sau cuvinte și nici la prescurtările de messenger. Mă refer doar la chestii care fac mai ales numele de nerecunoscut. Multe dintre ele făcute după tipic englez, așa cum acum 100 de ani erau făcute după cel franțuzesc. Lucrul ăsta cu americanizarea numelui este jalnic de tot. Ca să înțelegem de ce, este suficient să ne întrebăm cum de nu i-a dat prin cap unuia de-l cheamă Sherwin să își scrie numele Șeruin. Cool adică. Păi când numai unul îl imită pe altul, cum se cheamă asta?

Numele nu este doar o înșiruire de sunete. Numele are și o conotație vizuală foarte puternică. Și nimic nu este mai înrădăcinat în sinele nostru ca numele pe care-l purtăm. 
Când Isis a aruncat asupra lui Ra șarpele plămădit de ea cu otravă, Soarele nu a mai răsărit. Isis știa că singura șansă a lui Ra de a redeveni ceea ce fusese era să îi spună numele său. Adevăratul său nume. Numele pe care Ra nu îl mai rostise niciodată în fața nimănui. Prin puterea acestui nume, rostit de Isis, otrava avea să părăsească trupul zeului. Cu greu, zeii Egiptului l-au înduplecat pe Ra să îi spună lui Isis numele. Rostirea lui l-a vindecat, e drept, dar cunoașterea lui i-a dat lui Isis puteri pe care nici un zeu nu le-a avut vreodată asupra lui Ra.

Sigur, este o legendă. Dar nu este nici singura legendă legată de nume, nici singura care vorbește despre puterea rostirii numelui. Numele meu sunt eu. Pentru că numele meu a fost primul fel în care am fost chemat și singurul fel în care m-am identificat pe mine în fața mea. Atunci când am învățat să îl scriu, șirul de semne reprezentând numele meu a devenit semnul cu care m-am identificat. Când îl aud rostit, întorc capul. Când îl văd scris știu că acolo sunt eu. Orice schimbare a lui în sunet sau în scris mă face să nu mai fiu același. Dacă mă chema Ion și acum mă cheamă Gheorghe, tot la Ion voi întoarce capul. Dacă mă chema Corneliu și mi-a cășunat să îl scriu Khornellyu... Dincolo de faptul că e o făcătură fără nici un corespondent în nici o limbă, ceea ce spune de la bun început ceva despre mine, parcă nici nu îl recunosc ca semn care înseamnă eu. 

Mutilarea limbii vorbite și, mai ales, scrise am văzut-o, din păcate, la din ce în ce mai multă lume. Haios este că mulți dintre cei care o practică se consideră patrioți și probabil chiar sunt într-un fel al lor. Dar limba și scrierea unui popor este sinele acelui popor. Sinele este viu, se adaptează, se schimbă, dar rămânând difeomorf (na, că n-am găsit nici un alt cuvânt care să exprime mai bine ce vreau să spun) cu el cel dintotdeauna. Schimbările prin înlocuirea sinelui cu un alt sine nu aduc nimic bun. Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale. Iar mutilarea numelui înseamnă mutilarea propriului eu. Nu sunt psiholog, dar sunt convins că un psiholog ar putea spune multe despre consecințele lucrului ăstuia.

Nu sunt nici poet. Poetul pe care îl simt cel mai aproape de felul în care percep eu lumea a scris ceva și despre nume, iar eu îl las aici, mai convingător decât mine, în cuvinte mai puține decât mine să spună, mai bine decât aș putea eu spune, ce cred eu despre ș și ț. Și despre k.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am răspuns:
“Tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?” 
(subl. M.O.)
(Nichita Stănescu, Lupta lui Iacob cu îngerul său sau despre ideea de tu)



Mă iertați dacă, lipsiți de răbdare precum subsemnatul fiind dumneavoastră, vă pică prost lungimea reprodusă în bleu.

Am comentat cîte ceva la acest material interesant, remarcînd în sinea-mi însă cu durere că tot glanda 'a critică intră în acțiune, chit că pe lumea asta o exista pe undeva, prăpădită deocamdată, și o surată în stare să releve deștept dintre cele bune...



Scrii frumos.
Dar un pic de înțelegere pentru acela care se străduie și el - cum poate - să iasă în relief, să iasă din insuportabilul Vieții, păi nu ar strica.
Este drept că și subsematul alunecă de multe ori în capcana criticii acide-si-atît. Dar mă strădui barim la a doua trecere asupra situației respevtive să și înțeleg, să admit. Asta și pentru că deasupra stă Daomna Realitate. Și nu e inteligent să te revolți contra-I.

*

La chestia cu Nichita nu pot să nu fac o paralelă spre un reportaj TV urmărit cîndva, cu copilași ce realmente erau dresați în tonul ideilor părintești, ale societății. Iar acei plozi cred apoi că ei sînt ei, cînd de fapt îs fructul ideilor părinților și ale mediului.
Așa și la nume... Eu am în carnea mea un nume al unui naș de care nu mi-a fost drag, pentru a mă exprima elegant.

PS. Bineînțeles, aici se aplică de asemenea vorba: "Și tu ai dreptate!..."

*

"Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale"
Niște băieți au mutilat cîndva limba națională, introducînd (alături de scrierea cu î din a) "sunt" - inexistent anterior?
Ori această situație nu se pune?

II



Treaba șocantă pleacă abia de aici.
Îmi manifest interesul pentru dl Pambuccian. Erotic? Mmmm... Poate, dar mai ales la bază este tendința unui ceva - foarte important - din mine de a se agăța de ceva ca sprijin, eventual de a avea cu cine să discut niște probleme de suflet.

... Nu știu de ce ne ferim să ne admitem pînă și nouă înșine asemenea porniri (că le condamnă ori în cel mai rău caz batjocorește societatea, supușii acesteia - asta e una...). Treaba al naibii de sucită este că ești teribil de în aer, cînd îți miroși așa tendință, dar și două imense neputințe / două Nu se poate pe lumea asta!.

Deci ce vrei matale, presupunînd că ai afla la psihanalist (ori sondîndu-te cum eu unul nu am reușit pînă acum) nu se poate. Iar asta pentru că așa e viața, al dracului de dură, dar și dînd la un moment dat sentimentul - celor în căutare de soluții - că e pe undeva o luminiță de atenuat lucrurile...
Probabil cîndva vom fi avut sentimentul ăsta, undeva tare ascuns, legat de propriul tată. Care, la bani mărunți, perfect să fi fost și nar fi putut ostoi / satisface nevoie de siguranță, cele născute de... nesiguranța existenței sub acest cer.

Deci ai admis cu destulă dificultate ce se petrece în tine, dar vezi că te-ai ales cu un cartof fierbinte și atît. Ai deschis cutia Pandorei, aceea care duce inclusiv la glume deocheate cu vreun amic, dar soluție la dorul de tată ideal (sună cam sec?) sau ce...măsa e, nimic!

Nasol.

Dar.


Nu am mai scris o vreme aici.
În această perioadă goală am realizat că nu prea există rezolvări miraculoase, că visele nu au treabă cu realitatea care ne așteaptă - pe oi barim, cei intrați în vîrsta sufletească a treia.

Dar, am simțit-o!, e o minunăție să accepți realitatea. Abia de acolo mai rămîne ceva de trăit cît de cît destins.
Îmi fuge, în context, mintea din nou la vorba lui Gică Petrescu... Nu o pornesc pe drumul său, al dragostei, dar e loc de respirat, dacă te înhami la carul lu a nu fugi.
Nu spun că reușești întotdeauna, mai ales mă miliarde de insuportabile din jur stau pitite, evitate inclusiv de noi.
Bar barim cîte ne ies în cale, e de încercat să nu el evităm amăreala...


III


În context.
Laura B., față de vreo 23-25 de ani, merge în Piatra Craiului, suie o minunăție de traseu, iar apoi postează poze.
La vederea lor, mai să mi se facă rău.
Nu am fost pe acolo, deși mi-am dorit teribil cîndva (iar acum angoase mai degrabă proprii vîrstei se agață de idee, ca rezolvatoare  de insuportabile), iar acum nu doar că-s cu un fizic în normală scădere, dar s-a diminuat mult  și rezonanța la plăceri tinerești, gen a simți fleacurile acelea teribile ale zonei de abrupt...

Pînă aici ar fi ok...
Mă uit însă la acele imagini și realizez că io-s totuși un picuț fericit, căci cîndva se zbenguiră și visară pe acolo, prin Călinețul Mic să spunem, și alții - care azi nu mai sînt deloc. Vezi de pildă inclusiv domnul care a publicat întîia oară despre   Hornul N, și anume Ovidiu Lupașcu.
Mda, al naibii de neplăcut...

Dar totul este să nu fugi de acele idei - mă repet? - insuportabile.

*

Departe de mine a afirma că aș poseda un drum bun, bașca a-mi fi asigurată mult timp ori etern eventuala bună direcție. Dar mă uit la sumedenie de tipi fără probleme... Aud de cutare doamnă atinsă de cancer... "Cîți ani are?" "Vreo 50.".
Mihai Haret, cel din turismul românesc interbelic, se duce la 56 de ani. Inimă.

Poate mă dau eu deștept, într-un domeniu de maximă sensibilitate... Oare cei ca ei nu-și dau voie nici să fie triști (mamă, ce treziri nasoale am, de la depozitul ăsta!...)? Oare aparenta lor stăpînire, putință de a munci, este de fapt o capcană?
Că veni vorba, și iar cu scuze dacă mă prezint superior (chit că nu am contract cu nimeni...), mă uit la poza lui Varujan de Facebook și mă sparii observîndu-i ochii, respectiv rictusul.

... Mda, iar afirmația din urmă naște alte gînduri/idei... Dacă tragi spre un asemenea om, nu ai și mata ceva apropiat, în adînc? Ori nu îl priveai pe tatăl tău, cîndva, ca pe un om la fel de îndurerat, de - iartă-mă, V.P.! - pierdut?
Mă uit de asemenea la domnișoara cea crăistă și socotesc cum va arăta dincolo de astă vîrstă, aceea cu drog montan...
Mă sperii un pic...
Poate exagerez, dar totuși: unde dispar atîtea chipuri zîmbitoare și sigure pe ele, după o etate?
Un lucru e cert aici: nu mai ies la aer, în lume.
(Felicitări aici lui Vali Peneș, îl credeam leat cu mine și descopăr azi, pe contu-i de Facebook, că e cu vreo cinci ani mai copt. În buletin și atît.)


Am primit de curînd o propunere de publicare a matusalemicei mele (unice) posibile-cărți, Sus la munte... Și, lucrînd la secțiunea foto, s-au adunat vreo patru imagini cu foști alpiniști ajunși la adîncă bătrînețe - ba și muriți între timp.  
Eu, cel puțin...: mmm, doare, e neplăcut să accepți mănunchiul, snopul, căruța de insuportabile de acolo, dar totuși vaccinarea se face acceptînd. Că acel om fu, de pildă, entuziastul pe pe scara Casei Peștera, care ajunse cum se prezintă în poza mea din 1989, între altele plîngîndu-se că toate pozițiile-i de dormit îi sînt insuportabile, chit că folosește și un colac... de plajă.
Nu-i dau numele.


Alții: 




Da' mai bine hai să bem și să ne veselim!
Cel mai tare trio de bătrînei, foști mutător de munți cîndva:



Bonus:
Era cîndva, la 1900, o publicație cu titlul: Uvrierul român...
Un amic citește un manuscris oarecare și remarcă spusa unui lucrător cu oamenii: "Sper să nu ne fure PREA MULT...". Era un mediu în care alți doi muncitori veniți să discute despre o posibila angajare erau cui.




*

...
Și, totuși, cred că pe calea lui a nu fugi totuși... este scăparea unei cît de cît suportabilități a lucrurilor...
Cum, joc o piesă jucată între alții de Emil Cioran, care văzu lucrurile în tare negru, dar era bine dispus, ba și luneca în flirturi, pe la 80 de ani... 
Păi e normal să se descurce, să mai rîdă, cîtă vreme purja sănătos - la intervalele care-i picau bine...!



Încheiere
Nu am mai subliniat curent prin scrisele postului, parcă nu se pretează grozăviile tastate... Ori sînt bestie și nu le tulbur astfel trecerea (necesar lină unui asemenea demers) spre inconștient...?



PS
Cartea de munte mai are pînă iese, dar meditez la a reproduce în volum și destule dintre aiurelile acestui blog.
Aiureli? Poate da, poate nu.
Sus la munte, la izvor, în mod sigur va fi o bornă de valoare în literatura de profil.




Ca să închei mai destins, alătur (delicat mod de auto-laudă!) capitolul foto cu pricina.


PS2
Ah, vorbă lungă și neținător de promisiuni...
Chestia asta cu tinerețea este precum trecerea unui glog, a unui ceva mobil pe care-s masați oameni prin dreptul unui reflector.
Ăia de-s luminați chiuie, se bucură etc., în vreme ce despre ăia ieșiți (regret, dat definitiv, doar teoretic un Faust s-a reîntors la fotoni) nu se mai știe nimc, ba nici ei nu se înghesuie să-și comunice ultimele impresii...

În filmul Ziua în care vin peștii, 1967, niște amatori de simțit bine în terase mediteraneene sînt atenționați la un moment dat la un megafon, că e o problemă acută prin preajmă... nici dracu' nu ia în seamă acea voce. Doar se miră unii de peștii care vin cu burta în sus la mal. Urmare a accidentului unui submarin nuclear.
Attention, please!, spunea acea voce.


Subsemnatul nu se dă de ceasul morții c-ar fi cine știe ce de comunicat, din categoria util dar de făcut păru' măciucă.
Pur și simplu punctam că e un ceva și dincolo de fascicolul cel minunat...


Ascult muzică din The Point / "Oblio".
1
2
3
4

sâmbătă, 20 aprilie 2013

/ SCRISE MUNTE / Cuxi Șerban, alte unghiuri



Mda, pe lîngă că sînt un tip egocentric, nu stau frumușel în fața oglinzii, ci mă strădui să stric ploile altora...

Egocentrismul și ale lui... Poate că nu e cel mai groznic lucru, mai ales că de foarte multe ori - îmi place să mă laud - în acel maldăr de cenușă a expunerii - se găsesc și destule lucruri utile cititorului. Informație în sine, dar și sugestii de a folosi cutare tip de acțiune, cutare tip de abordare în mersul său prin lume, prin viață.

A strica ale altora... Mda, aici e un punct sensibil... Deseori trăim cu ideea că adevărul, rațiunea primează. Dar în același timp există în noi un compartimentul care, din nevoia de a ne asigura o trecere (totuși) mai plăcută prin amintita Viață, apelează la contrarii... Ca să spun elegant, la fug, neaccept al adevărului, atunci cînd acesta strică vreo povestioară în care ne simim bine.

Cum este aceea a lui Alexandru Brăduț Șerban, zis și Cuxi.

"Hai, domne, mai las-o moale! De cl puțin 10 ani te tooot dai la bietul băiat, care săracul e mort, și încă de treizeci de ani! Lasă-l, domne, să se odihnească în pace...!"
Asta e o parte a foarte posibilului reproș ce mi s-ar putea aduce...
Bineînțeles că atunci cînd este ca unii să-l vorbească de bine pe același, regula nu se mai aplică, sau vorba copiilor: nu se mai pune.

Nu-ș ce am de stau mai mult de vorbă de cîteva săptămâni cu Liviu Enache. De fapt știu de ce: cred că amicul are o perioadă mai puțin fastă, iar vorbitul mult cu cineva poate avea efect sentimentul unei oarecari siguranțe, decurgînd in ideea că poți vorbi cuiva (chit că betonul e beton, nu se prea intră la lucruri care dor efectiv sufletul), dar și că ești ascultat.
Purecăm tot și de toate, mai exact în ale muntelui.
Pe acest fond, în mod neașteptat singur aflîndu-mă la momentul țîșnirii, mi-a fugit gîndul la Cuxi Șerban. Da, cel de care mă iau, ca un..., ca un..  - na, că de atîta indignare nici nu pot găsi epitetul.

Cred că sînt singurul care s-a luat de acest alpinist clujean. Care s-a prăpădit pe munte în 1983, pomenindu-se în anul următor într-un almanah turistic despre el, iar imediat după 1990 i-a apărut o carte, cu texte atribuite lui. Asta pentru ca mai puțin știutorii cititori (ai postului acesta) asupra subiectului să aibă o mică idee despre ce e vorba.
La adresa celui dus l-au ridicat apoi spre cer aprecieri dintre cele mai frumoase, inclusiv că a îndemnat spre verticala stîncii ori măcar spre potecile muntelui o mulțime de oameni. Ceea ce-i foarte posibil.



"Cei care nu ati citit fascinanta sa carte "Singuratatea veticalelor" editata si apoi reeditata post-mortem de catre parintii sai indurerati, va recomand s-o  cautati in anticariate sau s-o imprumutati si s-o cititi. Din ea veti intelege de ce impetuosul alpinist aradean Zsolt Torok (care ne-a  trasmis urari aseara !!), citind-o in adolescenta, a simtit imboldul de  a incepe sa se catere. Si mai stiu multi altii !" 

"... a fost in 11 febr. in Retezat, sa-l comemoram pe Bradut Serban-"CUXI"- pe care il consideram patronul spiritual al Sectiei noastre..."




La un moment dat, să fie vreo 6-8 ani, mi-am dat cu părerea (pe lista Clubului Alpin Român) în direcția negării paternității acelei cărți, a faptului că ne aflăm în fața unui cult fabricat la gros. De alții, cam din umbră - spun astfel pentru că aceia tac - absolut de înțeles altminteri - asupra acțiunii...
La vremea aceea, realizez acum, am realizat precum țiganul dintr-un cunoscut banc (la care mai fac eu apel), care la concursul de înjurături s-a împiedicat de pragul camerei. Și care, după ce s-a descărcat de incident, a întrebat candid comisia, deja declarându-l învingător: "Pot să încep?". NICI MĂCAR NU RĂSFOISEM CARTEA.
Sacrilegiu, nu?
Nu, pentru că îndrăzneam să reconstitui nanimalul preistoric  din alte oscioare avute la dispoziție.
Ca unul care, din lipsa unor preocupări mai serioase în viață, a purecat scrisele muntelui (iar aceasta numai de matrpazlîcuri propagandistice nu duce lipsă...), am putut realiza destul de ușor cu ce am de a face.
Am putut mirosi că în spate nu poate fi decît o femeie, mai exact o mamă, după cum unealta popularizării construcției, Dinu Mititeanu, e posibil să fi avut ceva mai mult sentiment decît am bănui pentru familia Șerban.

Că veni vorba, am avut cu Mititeanu o relație amabilă, în care domnia sa m-a copleșit (cam începînd cu anul 2000, cînd Ică Giurgiu i-a dat la verificat un articol de-al meu, pentru revista "Munții Carpați") cu aprecieri amabile. Întrucît fac însă parte din categoria fără mamă, fără tată ( e de glosat aici, căci sînt cîteva importante nume montane în țarcul ei), l-am înțepat pe amabilul ardelean, iar finalmente am zvîrlit pe net acea părere despre Cuxi Șerban.
Teoretic, mi-am luat-o atunci în freză, prin faptul că am datat greșit prima ediție a "Singurărății verticalelor", ca antedecembristă (și trădând colaboraționism), cînd ea a ieșit de fapt de sub rotativă după. Asta e, mai și cazi...

Dar nu m-a împins ceva spre a lectura opul. Chit că vag, în ultimele luni mai ales, mi-am dorit-o.
S-a întîmplat între timp că am avut un caz apropiat ca stil, al unei cărți puse de mămică pe seama fiului adulat mort pe munte, după cum am revăzut cartea de amintiri a lui Niculae Baticu. Unde am mirosit lucruri ce-mi scăpaseră altădată.
Ca atare, i-am solicitat lui Liviu (eu nemaiavînd volumul în bibliotecă, mi s-a părut sec la vremea lui, ștampilă totuși subiectivă, recunosc!) să-mi împrumute cartea. Dar nu am avut răbdare să parvină, și am dat un search pe net.
Unde am dat de un extras:



Imaginile nu-s prea strălucite, dar puteți merge la sursă.

În bună parte voi merge în continuare pe ale instinctului (dar nu numai!).
Mă uit la stilul scriiturii, care pe de o parte îmi trădează un condei bătrînicios (pășunismul are componente în funcție de vîrste, există și pășunism tînăr), pe de alta reflectă ideile unei anumite categorii de autori. Aș vedea-o grupînd, în mare, pe Mihai Haret și pe Andrei Pandrea.
Care, miros acum, au mai puțină aplecare spre a informa, cît pe a impresiona.

În sine, tendința nu e de pus la zid, atîta doar că demersul - pentru a izbuti cît de cît - este asociat cu omisiunea, dar și cu zăpăcirea. Nu am ideea cît e conștient și cît ba în opera autorului respectiv.

Îmi sare în ochi epopeea primei zile, cu efort titanic. Peste o zi, aceiași oameni, cu oboseala aferentă deunăzi-ului, cît și nopții în refugiu, de această dată valsează (s-or fi... aclimatizat, vorba condeierului).
Nu pot să nu observ aici asemănările teribile cu stilul Emilian Cristea, pe cînd își relata - în deceniile cinci-șase - munca în zonă (vezi ultimul capitol, aici). Fantoma EC este și mai vizibilă odată cu notația: "S-au pregătit din timp acasă și au venit aici să urce un perete în memoria unui prieten alpinist". Amicul este Cristea, care se prăpădise cu două-trei luni în urmă, în noiembrie 1982. Cum de ajunsese Cuxi prieten cu titratul sexagenar, nu avem idee, dar notăm situația ca singulară în scrisele noastre montane. Unde, se pomenește în chiar cartea lui Șerban, copții privesc tare de sus pe tineri (modă deloc nouă, la 1938 adolescentul Ion Bădilă căra frînghia comodului Nae Dimitriu, spre Furcile Gălbenelelor)...

În realitate, opinez că totul e o lucrătură din condei a lui Dinu Mititeanu, poate bazată pe vreo amabilitate absolut goală (nu avea nici un interes să încurajeze orice i-ar fi umbrit propria statuie!) a lui Cristea. Mititeanu atribuie (Almanahul turistic 1984) lui EC afirmația: ""Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea".
Mîna fiind spălată, omenesc, nu?, de alta:  "/E. Cristea/ a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

E, la finele capitolului din Singurătatea verticalelor regăsiți stilul: "a fost timp de nenumărați ani părintele alpinismului din România".


Admit că-mi construiesc următoarea afirmație doar în baza capitolașului găsit pe net, dar o susțin fără ezitare: autor al bucății nu este Șerban (chiar relatînd la o bizară persoană a treia, cu afirmații și mai bizare), trădată fiind însă influența lui Dinu Mititeanu.

Nu pot să nu remarc faptul, duppă 1982, că Mititeanu alătură subiectului de tămîiat (s-o precizăm: foarte subiectiv) Cristea încă unul: Cuxi Șerban. Cu greu va coborî  spre sotto voce (cam după 2000 mai ales, cred că știu de ce!) în ce-l privește primul, însă realmente se pare că posedă o glandă care-l însemană irepresibil la asemenea înălțări. Și prin urmare rămîne neobosit în ale osanalelor spre Cuxi
Pot bănui ce fel de glandă, dar nu-i frumos să vorbesc de funie în casa spînzuratului...
Chiar și așa, rămîne un pic de neexplicat de ce din marea de oameni din jur Mititeanu alege pentru demersul său taman familia Șerban.


Revin la relatarea despre Fisura Albastră.
Mmmm, nu pare să fie mîna integrală a lui Dinu Mititeanu. Prea e vădită nepriceperea în ale alpinismului, prea transpare vîrsta psihică la care purcedem inclusiv la confecționarea de morți (dragi) reveniți la viață...
Să fie bărbat, să fie femeie acest mînuitor al penei?
De ce simt eu că femeie?

Dacă lucrurile stau așa, pot ghici și care doamnă?...
Mă întrebați - în context - de ce nu iau în calcul și pe soțul dumneaei? Păi pentru că investiția sentimentală vizibilă în cazul Cuxi are loc în familiile cu femeie dominantă. De ce simt aici o dorință a respectivei de a transpune în fiul ei propria dorință de a fi fost bărbat, de a fi pus în viață vise eroice ale acestei categorii?


II


Observațiile, noțaiile mele pot părea deseori dezlînate, aiurea - dar tot le ofer, ca punct de plecare a unor noi investigații.


Mă uit de pildă la poza lui Cuxi (o măresc mult dintr-alta):




Nu trebuie să-mi fi dat doctoratul în fizionomii ca să-mi dau seama ce va fi trecut prin mintea tînărului din imagine.

Dar și genul de asociații pe care le făcea cu condeiul în mînă, asta dacă insista cumva să zăbovească prea mult la masa de profil.
Fără îndoială, e posibil să fi picat în reverii, ba chiar să se fi și așternut asupra colii de scris, dar îndoieli că va fi produs rînduri precum cele din Bivuacul I, din capitolul despre ascensiunea hivernală a Fisurii Albastre.
Na, că m-a pălit încă o idee... Știu că alde Cuxi nu era un tip sărman din punct de vedere material... Va fi făcut ceva poze la viața lui... Le-ați văzut pe undeva pe net sau mi-a scăpat mie pînă azi existența lor?



III

Pe net, dau și de pagina sectiei universitare a CAR-istilor clujeni.

În imagini, numai lume la locul ei! Am un sentiment prost, că vin eu să stric plăcerea atîtor semeni și semene de treabă...

Mmmm...

Parcă totuși sînt de zis cele de aici...

Totodată, din senin, mă sparii un pic la o idee:

Oare toate realizările umane palpabile și în același timp zîmbitoare au nevoie de o minciună la bază (trimiterea la religii nu e întîmplătoare...)?


Totodată.

Pe blog Vasile Blag (nu am idee exact cum de scrie acolo și implicit răspunde Mihai Vasile la comentarii - dar le și refuză...) următorul post.
Am comentat, poate interesant întru idei:


“până când îl voi convinge (pe Dinu Mititeanu, n. MO) să-şi scrie amintirile”
Sper să reușești. Mi-ar place să le citesc.
Meditez, Mihai, ca unul ce imparte oamenii de munte români in doua categorii: cea cu povesti…, respectiv cea Baticu-Kargel. Primii nu prea scriu memorii. Nici nu mai conteaza motivul.

” A, sunt pasionaţi şi de schi şi până mai găsesc un petec de zăpadă tot acolo se duc, dar vor apărea în curând…”
Sînt un păcătos care își pune nesfîrșit întrebări…
De ce autori precum al rîndurilor de mai sus evită naturalul discuției, prefabricînd (e vizibil!) precum mai sus?



IV


Fără îndoială e vremea să citesc mai atent rîndurile lui Dinu Mititeanu, de pe blogu-i și despre Cuxi.

Aștept să-mi parvină însă și cartea.

O să ziceți că sînt un ticălos fără margini, care e negru la suflet și care strică... Poate. Dar am și mare oroare să fiu mințit. Cum e cu vreo invidie că alde cutare e ridicat în slăvi iar vreun frustrat afectiv ca mine (cică) disprețuit, asta e partea a doua...

Precizarea, deși instinctul v-a spus-o înaintea ei: feriți-vă de polemici cu tipii care fac afirmații precum cele din paragraful de mai sus.



Fotografii din www:









PS


Mircea Ordean, Sus la munte la izvor:

"Campaniei i-a fost asociat, post mortem, Alexandru Brăduţ Şerban. În numele acestuia (inexistent anterior în publicaţii), vedea lumina tiparului descrierea unei ture de iarnă pe traseul Floricioiu din peretele Văii Albe, dedicată însă "celui care a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

Poate ca răsplată, o pagină întreagă trata – fapt fără precedent în publicaţiile România Pitorească – şi despre alt alpinist decît E. Cristea, acţiunea cuprinzînd totodată un mesaj postum (mesager, Dinu Mititeanu): "Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea"

Alte intervenții în temă ale subsemnatului:


post 2