joi, 30 mai 2013

/ VIAȚĂ / Dincolo de etajele vieții


S-a nimerit ca o carte, pe care am plăcut-o mult la 15 ani, să o am de (relativ, căci nu țin să cad în vorbe mari) căpătîi și azi.
Nu e vreo minune lansată ori meninută cu surle și tîmbițe în atenție. Ci de "Enigma Otiliei", de George Călinescu.

Mirarea că ea îmi este proaspătă și azi vine din inerenta noastră schimnbare, în lungul anilor. Automat, cutare carte ce te entuziasma la n azi nu o mai face ulterior / peste decenii. De pildă "Bietul Ioanide". Dincolo de faptul că unele scene sînt savuroase, există și (mie barim) falsuri, trageri de păr.

Dar "Ce le pasă damelor", a lui Peter Cheynney, îmi ador și azi!
Văd că are și piesă de teatru radiofonic

La Otilica, totul (îmi) șade bine și azi. Potrivit umanei mele subiectivități barim, totul este acolo proaspăt, natural și la locul lui.

E, la un moment dat Pascalopol - într-un dialog la țară cu Felix - nu pricepe cum de vine omul în viață cu iluzii, cu speranțe, iar la un moment dat ceva se opune... Mai exact se opune de tot.

Am mai purecat pe ăst blog momentul, citatul, dar a fi iertat de-l reiau, mai ales că urmarea nu e aceeași cu acolo...:
"Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gînduri mari, facem sforțări, dar cînd să înfăptuim, o datorie neprevăzută față de ai noștri ne împiedică. Atunci nu ne mai  rămîne decît să dăm cale liberă altora și, dacă se poate, să-i  ajutăm. Un astfel de ratat sînt și eu, însă vreau ca aspirațiile  mele de natură artistică să se realizeze în domnișoara Otilia..."
Aici mă bag un pic peste justificarea moșierului Pascalopol: nu cred că dintr-atît (datorie față de ai noștriiiiiii...) se duce naiba scopul, purpose-ul nostru... Pur și simplu el a avut nevoie de o justificare pentru o neputință personală - de genul ori barieră în față, ori nechef survenit în lungul acelui glorios 

Cum, trag prea mult de biata zisă a lui Pascalopol / Călinescu, o duc excesiv în direcția voită de mine?
Dar uite unde vreau să ajung (presupunînd că vreau și să ajung, nu doar să cercetez fără dor de final...):

Cred că necheful existențial care ne ia la un moment dat ține de nițică epuizare a drogului Nu am idee exact care e ăla, dar la tineri există mai mult, fie și pe fondul unor încheieturi fizice mai unse, mai neuzate.

Ca să treci prin viață, o chestie urîțică în sine - inclusiv la juni - e nevoie de un drog. El poate fi constituit inclusiv din simpla speranță - cam inconștientă - că vom avea parte de marea cu sarea...
/  Nu țipați la mine acum că m-am pus pe stricat cheful de viață al oamenilor, respectiv că urîtă invidie trebuie să posed de acționez așa, pe-ăia fericiții!Pur și simplu vreau să am și ceva idee despre ce se întîmplă. După cum n-o să stau acum crucificat, mortificat în explicațiile ce găsesc, doar pentru a nu strica buna dispoziție a nuntașilor vieții?!  /

... S-a nimerit de două zile să am chef de....  "Nu am chef", mai exact de una-două piese ale Vamei Vechi. Nu e generația mea, nu e nici pe stilul meu (cică mai serios), dar am apreciat ceva calități muzicale unora dintre piesele ei. Iar ieri mi s-a părut că mi se potrivește "Vara asta".
E, acolo, se spune, se pronunță către cineva:
"Vara asta am să mă îndrăgostesc / De tine".

Bineînțeles că milioane, miliarde de oameni găsesc afirmația ok. Eu o găsesc însă (și) drog. Ce e mai mare iluzie decît să crezi că celălalt (să presupunem că-ți place de el, deși chiar neplăcut fiind acela, tot e nemaipomenit să te știi iubit...) e îndrăgostit de tine? Să crezi că așa ceva e posibil?

Repet, e a doua mare crimă din parte-mi, în puține zile. Acum atac și o altă minunată floare a existenței....
(Și mai spun de un Noica a fi sec...! )

Mda, nu e frumos ce fac... (deși, să spui o să mă îndrăgostesc, la viitor, e mai onest? Ieste, pentru că menține iluzia asta frumoasă! Iar fără Iea e greu, simt io că e greu! Da'matale de ce crezi că bem noi mult acum  / ați băut voi mult cîndva? ). Dar este și prețul pentrua  trăi cît de cît rezonabil la vîrsta mea, întîmplător una cînd se plătește nu doar creditul luat la tinerețe, dar și dobînda...

De ce să tac?
Mă uit la ce frumusețe de nuntă, de relație avură cîndva doi cogeneri de la un etaj superior... Azi, un fiu de 28 de ani, scrîntit dar iubitor totuși de rap. Mama, abulică. tatăl, chit că tare pe picioare, se fofilează și el cum poate de celula societății, de familie...
Mă uit la prietena-mi de la 20 de ani... Ce iute a luat-o la vale, iar partea foarte proastă este că alde calvarul e departe de a fi luat sfîrșit... (are viața asta sadismul ei, de a nu se isprăvi cînd am vrea noi...).

Nu spun astea nici din răutate pe alții, nici c-aș fi ajuns la cine știe ce suceală... Pur și simplu e sănătos - cred eu - să (îți) comunici ceea ce vezi. 
Am oroare să refulez, mă strădui pe cît pot să nu fug de neplăceri...

O să spuneți iar ceva de a strica plăcerea neîmbătrîniților...
Păi, dacă se strică repede, înseamnă că e o treabă de avut realmente în atenție.
În același timp, țin minte că, instinctiv, din aceeași carte Călinescu am reținut cîndva despre dulgherul Scarlat, cel oropsit de doamnele familiei.. Peste vreo 15 ani, am ascultat cu luare aminte la Teodor Mazilu despre epoca în care deșertul nostru înflorește mai rar... Am reținut ideea, chit că mai aveam ceva de cununat și botezat...

Mai identific cele de mai sus (și suratele) inclusiv pentru că am vagă impresie a exista ceva onorabil de trăit, dacă îți faci ordine în viață - la ai mei 56 de ani de pildă.
Hm, îmi fuge mintea la Gică Petrescu, cel cu număratul anilor în floare... Da, procedeul lui este neserios, dar ideea lui a face ceva ordine în apartament, pentru ca apoi să mergi mai departe îmi place, chit că nu neapărat pe drumul dragostei cum voia nea Gică.
Nu pentru că aș avea ceva contra Doamnei Dragoste, ci pentru că viața pare a fi un pic mai complicată.

Hm, sună a Casandra, mai ales a șuturilor luate de aceasta... Dacă atragi atenția că nu e bună bucuria minunată a troienilor, ești luat de crunt pus pe stricat bucuria altora. Casandra voia, poate doar un șezut responsabil la metereze. Nu al tuturor, din rest putînd destui să bea o dușcă de vin egeean...


Am în pregătire două posturi.
Unul despre Dragoș Stanca, despre omul etern (tropăi și eu aici pe lîngă Patapievici, cu al său Om recent...).
Altul privește dorul de unele locuri pe munte, la care nu ajung și nici nu-s șanse multe s-o reușesc curînd... Hornul degetelor din Moraru... Vîlcelul Cantuniari, între brîuri... Poiana lui Rafail (am inventat toponimicul acum, recunosc...), între Spălătură și Hornuri... Sau Spălătura mai sus, în dreptul liniei Streșinei, cu eventuală coborîre în soare pînă la Săritoarea Bolovanului... Ca în 2009 parcă...
Apropo de așa dor de reveniri, ca în 2009, de peste 20 de ani îm în bandulieră, de la Mazilu, vorba cu: "Bătrînețea este vîrsta automatismelor. Atunci observi cel mai bine robotul din om". Știu că există, dar barim știu de ea. 
Mai urît de atît, nu știu unde citeam despre moarte (altminteri am plasat vorba într-un articol vechi de-al meu, Despre bătrînețe), cînd miliardele de celule se opun - dincolo de conștient - desființării...

Vise?
Acvariul personal cu jumătate dintre pești morți... Să te ții cădere nervoasă a doua zi, ieri adică - dar traversată onorabil, dacă nu am fugit excesiv de sinistrul ei...
Iar azi noapte, țineam să-mi dreg din bătrîna-mi casă, golită de mobile (am simțit că așa e semn bun, acest spațiu gol!). Mica problemă, o doamnă din preajmă-mi voia altfel...
Tot e bine că știu...


Bon.
Pentru bine dispus.
Vara cu pricina.

Ceva mai..?
Da, Dansul codrilor.
Dar mă opresc aici, pentru că pe urmă vrea nenea suflet Whole lotta love.


PS
Ah, Mircea răul!
Dar unde dracului sînt care fredonau echivalentul Verii asta, la un 1974 de pildă - cînd executam o escapadă în genul lui Tudor Chirilă din piesa de mai sus...
Nu mor de nostalgie - căci pînă una alta mai sînt lucruri frumoase în jur (zona la est de lacul Titan 2, cînd șezi la soare pe o insuliță a acestuia... Ce verde!) -, dar nu știu de ce mă înfurii de senin pe-ăi de fură lei cîndva și-acu.... Phu... Fac un efort de imaginație... Și măcar de-ar fi numai înfățișarea deprimantă... Să te ții gen de idei.
Modestule!

1974?
Demis Roussos.
Seasons in the sun.
Rubbets, Sugar baby love.
Celentano, Prisencolinensinaiciusol - abia acum o lună i-am aflat textul, mai exact pronunția la mișto a unui text totuși englezesc.





miercuri, 29 mai 2013

/ ISTORIE MERS PE MUNTE, SOCIAL, PSIHANALIZĂ / Bietul adevăr...



Realmente nu am dormit ca lumea după cele postate ieri, mai exact m-a frecat crunt Superego-ul, cum de-am îndrăznit să afirm așa ceva!

Fu hazos (dacă se poate spune așa) că - om fiind - în treziri de crucea nopții, singur fiind și în spații relativ străine, am uneori sentimentul unei iminente agresiuni supranaturale, cînd dacă mi-aș încuraja sensibilitatea în acea direcție realmente aș da de ceva neplăcut...
Eee, azi noapte nu erau chestii supranaturale, ci iritarea umană a cuiva, pornind de la nărăvașele rînduri de care vorbeam...


Bun.
M-am nimerit azi la purecat un material din calupul Addenda al posibilei cărți la care lucrez. Mai exact am luat un post mai vechi despre Walter Muston (vezi capitolul Turing-Clubul României)...



.... pe care l-am adaptat la ce am mai descoperit în temă. Mai exact informații legate de familia formată de fiica acestuia, Wendy, căsătorită cu Dinu Noica.

În context, o sursă de informații este fiica ultimului cuplu, Alexandra Wilson-Noica, mai exact volumul acesteia, "Treziți-vă, sîntem liberi!"
Autoarea e rîzătoare, veselă, ne asigură că are relație bună cu Dumnezeu (datorită lui a depășit probleme mari...), că ce bine se înțelegeau părinții ei, cînd Noica a venit în vizită la Londra.

"Scena din 1983 cand, in Anglia, Ale­xan­dra, Wendy si Constantin Noica au ascultat acasa im­­preuna, in tacere, "intr-o deplina armonie", Simfonia a patra de Mahler e sfasietoare in simplitatea ei. Nicio vorba de­spre ce s-a pierdut fara voie, nimic despre ce ar fi putut fi. Pur si simplu comuniunea de-un ceas a unor oa­meni care s-au iubit."




Pe de altă parte, eu unul nu pot să ignor că, dincolo de toate vorbele mari din media privindu-l pe fiul filosofului, Răzvan (călugărit sub numele de Rafail), acesta nu a optat pentru acel domeniu neapărat din amor de Dumnezeu, ci și din vitalitate scăzută, din neputința de a-și găsi răspuns la probleme.
(Bineînțeles, din zona atinsă ne învață pe noi cum e cu Adevărul, pe care bineînțeles că l-a întîlnit, că-l posedă..., grație credinței șamd).


Opțiunea lui Răzvan poate nu e de mirare, cîtă vreme lipsei fizice din preajmă a tatălui  i se adaugă caracterul hipercontrolat al acestuia - exact ce nu trebuie pentru a trezi vitalitatea din noi.
(Asemenea lui iuliu Maniu, ce mănîncă totuși grape-fruitul pe care îl confundase cu o portocală, Noica - zice-se excesiv de politicos - consumă cartofii nefericit gătiți de copila Alexandra, la Cîmpulung).

Revenind la zîmbetul larg și la afirmațiile pe măsură ale Alexandrei Wilson Noica, nu pot scăpa din vedere că doi copii din patru ai aceleiași au probleme psihice majore.


"Ultimii doi copii ai mei au un mic handicap, nu pot citi, sunt inocenţi, nu au conştiinţa primejdiei."


Personale.
Mă cercetez cîtă invidie oi avea pe cei de mai sus. Ce am de descărcat din alte părți, eventual...
Dar nu pot să scap din vedere și altceva.
Din dorința de a-și crea o lume plăcută sieși, indivizi și oameni, instituții din preajmă omit amănunte - cum ar fi cele relevate de mine.
Înțeleg că multe minți omenești nu agreează contrariile excesive, iar prin urmare doresc scrieri numai de bine, ori numai de rău. Dar nu pot, barim în mintea mea, să ignor pititele...



marți, 28 mai 2013

/ RELIGIE, VIAȚĂ / De toate




"Homo homini lupus..."
Hobbes

"Ca-n viață..."
(F. Chilian)


Ante.
Scuze că nu pot pune poze, ca să ușureze / facă plăcută lectura...
Sper ca alde capitolul unu să fie util celor însurați.
După cum mi-aș dori ca alde capitolu' doi să nu scoată de pe linie prea mulți distinși cititori...



I


Clinci cu consoarta.
Care vine acasă tocmai cînd compuneam un mail spre mama lui Radu - și în care îmi apăram drepturile...
(Faptul că noi sîntem bărbați nu înseamnă că sîntem imuni la dus cu preșul).
La care actuala îmi spune că e obosită după serviciu și că nu are neuroni disponibili...

Nu-mi trebuie minte mută pentru a ghici în ce ape (de interes pentru partener, eventual de solidaritate cu țelurile ei în viață, ce nu rezonează în acest cu mine...) se scaldă actuala doamnă. Așa că mă opresc...

Nu trec cinci minute și începe cu depănarea problemelor ei...
Îi atrag scurt atenția că nu am neuroni...

De aici pînă la dispută nu e mult...

Îmi apăr punctul de vedere.
Mă aleg cu afirmația că s-or găsi pe lumea asta bărbați dispuși s-o asculte.

Aș minți să nu recunosc că într-o primă fază vorba din urmă mă zgîlțîie rău. Apoi îi doresc succes, căci domni - dispuși să asculte tiradele partenerelor și să nu poată spune nimic de ale lor - s-or găsi pe toate drumurile...

În scurtă vremea, Tatiana mea se pune pe plîns......

NU V-AȘ FI PLICTISIT CU CELE DE MAI SUS DACĂ NU AVEAM CEVA CÎT DE CÎT INTERESANT DE SPUS - util și unora dintre dumneavoastră...

Plînsul partenerei face rupere în interior mai dihai ca la precedenta săgeată, cea cu părăsitul pentru altul... Și-mi cade fisa că la originea durerii mele de acum este ce o fi simțit altădată la plînsul, în situații asemănătoare (îi mîncase derbedeul de copil ficații).

Nu insist prea mult asupra naturii sentimentului de altădată, spunînd doar că el cuprindea inclusiv teamă de abandon, respectiv de a o ucide pe mama prin comportamentul meu...
Care comportament nu era chiar cap de lume...!
După cum plînsul cu pricina avea o problemă...

Că în sine reprezintă neputință, nesoluții în fața problemelor vieții, asta e clar.
Mica problemă este că, în fața neputinței de a modifica ceva în funcționarea ei interioară, MAMA ARUNCA PE MINE VINA.

Exact cum face distinsa mea parteneră azi.
Dacă ea își gestionează într-un fel oarecare viața, avînd un rezultat prost ori obositor, păi nu umblă la mobiluri / la ținte (înalte, pentru a înnăbuși angoasa existențială), după cum nu-i arde nicid e umblat la mașinăria personală, pentru ca aceasta să lucre mai eficient. 
Nu.
Ci dă vina pe altul. Mai exact cere aceluia să face teribil-de-dificila schimbare.

Pe care l-a simțit mai slăbuț în preajmă.

Ceva asemănător tratam în mailul inițial de care vă vorbeam...
O persoană conviețuiește cu alta (fie că e vorba de doi soți despărțiți și cu un copil minor). Tîmpita situație, din la fel de neașteptata (să nu spun tot tîmpita) Viață implică un compromis între cele două puncte de vedere.
Numai că așa ceva ar obliga la ce spuneam mai sus: țeluri mai jos, respectiv reglare a mașinii personale. Iar așa ceva, nici nu mai contează motivul, nu se face...
În situația asta, contînd de asemenea că celălalt e mai slab de înger, categorisești de cum e mai rău optica lui. 

Facerea de rahat a punctului celuilalt de vedere duce la înmuirerea respectivului (altminteri, o idee e tare sau nu în funcție de cum e susținută de persoană din spatele ei).
Și uite așa, făcînd din vorbe pe cineva (mai exact călcînd pe rănile aceluia din trecute prilejuri), ai scăpat de herculeeana sarcină a umblării la tine însuți...

Dacă pe acest drum, al cocoșării celuilalt, nimerești amenințări ori premoniții catastrofice ale părinților aceluia, succesul e la doi pași. " O să ajungi rău!", "Nu e nimic de capul tău!", de pildă.



II


De fapt, acest subiect era primul, dar după ce am așternut cele de mai sus am simțit că dumnealor șed mai bine în succeiunea asta...

George Rădulescu, un condeier iute în a crede că lumea funcționează după criteriile dumisale, tratează în "Adevărul" despre un recent gest al papei Francisc. Cum că "Sîngele lui Hristos i-a mîntuit și pe ei" (pe atei).



În sine. este o atitudine de remarcat, în condițiile în care fundamentalștii religioși autohtoni săriră binișor în sus la idee.

Altminteri, îmi atrage atenția un pasaj din materialul dlui Rădulescu:
"... Efortul său de a reaşeza în inimi porunca lui Hristos: Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu.

Avem aici o problemă - și nu e vina mea că alde cartezienii le stau inevitabil prost în ochi religioșilor.

De unde știu eu cum a iubit Cristos oamenii?



Deja în acest moment s-a terminat cu zîmbetul fratelui religios din fața mea.
Probabil va lua o pauză, mă va privi atent - totul pentru că nu are el răspuns la așa ceva.

Aici lucrurile țin un pic de ce vă spuneam în capitolul Unu, a cere cuiva să-și schimbe din resorturile de funcționare.
Teoretic, e la mintea cocoșului: vrei o colaborare cu Celălalt, păi mai dă creștinul/rumînul, mai lasă jupînul.
Asta merge la piață. În ale schimbării omului, demersul este infinit mai greu.
Aproape de catastrofa sufletească.
A ieși din canonul care asigura funcționarea este teribil, poate echivalent cu sperietura de moarte.

Cînd i-ai pus întrebarea delicată religiosului (" De unde știu eu cum a iubit Cristos oamenii?"), l-ai scos de pe șină...
Partea proastă aici este că nu-i pui o întrebare ucigașă simplă, de genul Ce ai face dumneata dacă viața te-ar arunca într-o situație absolut nepotrivită firii dumitale?
Nu, aici e implicat și Cel care îți asigurase un trai interior foarte călduț. Cel de Sus.
Căci e plăcut să știi că - în schimbul unor gesturi, gînduri oarecari - ai protecția Acestuia.



Homo religosus nu doar că își vede funcționarea periclitată, dar - simt eu -  are și amenințarea Celui de Sus că nu-i apără cum se cuvine interesele.
Care Preaînalt el însuși simte că așa idei, răspîndite în lume, îi pot face praf Ordinea.


Un Mircea poate întreba aici, simplu:
"În baza a ce pot crede eu că Isus (las grafiile cu doi de i altora...) a iubit grozav oamenii?"

"Păi...., așa scrie!"
"Unde scrie?"
"Păi în cărțile sfinte..." (aici deja exstă în glasul acestuia o undă de reproș, că acele cărți sînt peste tot, iar matale nu ai dee de ele...)
"Păi acele scrise sînt pentru mine niște file prăfuite. Iar dacă mă uit și cine - mai exact tipii famelici din frescele de pe biserici - le emite, păi s-a terminat de tot cu efectul lor asupră-mi..."

Nu știu de ce am eu ideea că nu s-a născut religiosul care să continue discuția, din acest punct. Pentru că așa e alcătuit fenomenul: îți dă acel imens de care ai nevoie, dar edificiul nu poate fi decît foarte fragil (chit că la bază e nesfîrșita noastră frică, de a fi într-o imensă dar sinistră sferă, la rîndu-i înconjurată de ceva și mai mare, necunoscut și insuportabil la pătrat).

...Dacă știți vreun asemenea religios, trimiteți-l la mine, dacă se poate fără custură...

Legat de acele scrise, pot paria că dacă le purec un pic, numai de gesturi de iubire care să mă entuziasmeze pozitiv nu voi da în biblii...
Asta inclusiv pentru că acolo-s niște rînduri de plasat la tipi dinainte convinși, mai exact speriați că dacă ies din cuvîntul sfînt, i-a luat babaul. Cel terestru.
Abia după ce, pe calea asta, ai ajuns (pentru o mai lesnicioasă funcționare, altminteri din categoria simpatiei victimei pentru călău) să fii convins de ce nemaipomenit este sfîntul religiei tale, simți că te-ar lua cel de Sus dacă ai face vreo nelegiuită religioasă...


Un răspuns curent al băieților religioși la așa vorbe (dacă nu au fugit de acolo ori nu au dat cu parul...) este că mintenaș o să mă ia dracul și să vezi ce nasol e acolo...




Dacă nu tresar cine știe ce la așa amenințare, vine povestea cu îmbătrînirea, că să vezi ce subit o să încep să mă tem și de umbra mea, apoi de catralioanele de ani în crunt sentiment - materializat pentru fanteziile mai slabe în stat în smoala cazanelor din iad...





PS
Am oroare de a fi prostit...



luni, 27 mai 2013

/ PSIHANALIZĂ, SUFLET, VIAȚĂ / Din... viață



I

Mă uitam azi la un proaspăt vis personal (altminteri, așateaptă la postat alte materiale...).

Săriți eventual peste aiurelile onirice respective.


La blocul vecin, vreau să cobor cu liftul. Să fie etajul 2-3. Atîta doar că fanta de acces din etaj în lift e mică-mică, mai exact sinistru de puțin înaltă. Ca un făcut, nici liftul în sine nu e mai înalt, ca atare o călătorie cu el impune o vîrîre ca naiba într-o chestie îngustă-îngustă, care apoi trece printr-un tărîm ce dublează sinistra emoție, a lui a fi blocat, adică ai de străbătut și o porțune din tunelul cel fără siguranța ieșirii bine din lift.
/.../Acasă.... Cum eram cu computerul deschis, dau comandă pripită să se închidă. Nu apucă s-o facă, din acea manevră pornind un fel de mare solicitare. Cineva din preajmă îmi atrage atenția că pîrîie ceva, a la scula tinde să se ardă. Scot imediat totul din priză, dar deja înăuntru totul e supraîncălzit, iar mie îmi este teamă ca acea temperatură, chit că rezidentă, poate strica de tot computerul. Am în cap, fugar, să voi scrie/lucra pe paralelul Macintosh, dar nu-mi place alternativa, eu acest com­pu­ter personal (opaaaa!) vreau să salvez!Prin urmare caut să ventilez, cu un evantai improvizat. Apoi deschid fereastra, sperînd să se facă ceva curent. Mă mai liniștesc... Acum e de văzut ce a produs în interior acea supraîncălzire. Oare a distrus etern ceva?


Cînd nu avem de tot coșmaruri, de care fugim fără a ne mai bate capul cu ele, tratăm, interpretăm visele beningn, fără a căuta mai răul din ele.. Or nu o dată acolo poți identifica și un mai-rău...
Oricum ar fi, aici deja e semn tîmpit chestia cu foarte posibila ardere a computerului...
Idem liftul cel puțin înalt, mai exact genul de clipe pe care le-ar prilejui în deplasarea lui.

Nu v-aș fi plictisit cu astea (altminteri tocmai le scrisesem în jurnalul pesonal), cînd pe mail am dat de o informație despre părintele Valerian Pâslaru.
"... este un calugar cu o viata deosebita, intalnirea acestuia cu parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei facandu-l sa paraseasca actoria si sa imbratiseze calugaria." (sursa)

Mă gîndesc ce i-o fi venit în suflet, de s-a călugărit (recunosc a nu fi un fan al domeniului)... Or, mirosind un motiv (fără pretenție de adevăr), am sentimentul - exclud aici poveștile înălțătoare - că o asemenea ardere, paradire a unui important segment interior a dus la călugărire.
Omul ăsta chiar pare să fi avut parte de așa ceva (chit că nu am idee cum vor fi arătat rătăcirile lui anterioare, în sensul de om care nu are deloc-deloc un drum)! Să dai de părintele cutare Ghelasie și să cazi pe spate, păi traduc asta - dați-mi voie să comentăm și noi, nu doar prea sfinții la gesturile păcătoșilor! - în a fi fost atît de zob și de ca dracul în interior, că monahismul a părut un ceva suportabil.

Aoleo... Doamne-ferește să am parte, în ticăloșia mea existențială, de un chef de viață cît să mă agăț de cîh-ul numit viață mînăstirească!

Ziceți însă că acel cîh e divin, nemaipomenit, dășchide ușa Raiului?
Hai să fim serioși!
Uite și un rai mai la îndemînă, niște biete fire de iarbă, la ieșirea din schimbul trei (pe o dimineață de sfîrșit de mai, să precizez...).





Merită - trecerea de la tensiunea nopții la lumină... - ia să găsim un interludiu muzical, , chit că textul piesei e cu trimiteri creștine...

Iată vine din nouri....






(Stau și mă întreb de Valerian privit-a natura mai atent, pînă să o ia pe calea bisericii?
... Laă să-i mai luăm și noi în balon pe dumnealor, destui fulgeră ei pe la toate colțurile...)








II

Scriam recent (mai exact corectam un asemenea text) despre manfestările legate de sentimentul de inferioritate, în cazul a doi inși mergători cîndva pe munte.
La cîteva ore am simțit pe propria piele cum e cu acel simțămînt. Al meu fu de două neamuri: față de presupusa reușită socio-profesională a altora, respectiv puterea tinerească de a gusta lucrurile.
Uneori, de fapt, nici nu poți trece pe hîrtie sentimentul, ca orice lucru refulat/insuportabil care se respectă...

Apreciez doar că am încercat să nu fug de locul unde mă căsăpea (inițial cel puțin) acel pomenit  sentiment de a fi sinistru fleac...

Apucînd acum, după trecerea furtunii, să mai și teoretizez (vorba lui Teodor Mazilu, gîndurile, cuvintele nu fac doi bani împotriva vîntoaselor din Adîncul nostru...), cred că esențial este cîți crezi că ai înaintea, cîți crezi că-s mai breji, mai... normali ca tine.

Tot dintre inutile aș cita constatarea că un viitor pălit de inferioritate mi-a părut a  fi și duduia cu niște pantofi platformă foarte înalți, care mergea tare fudulă spre concertul Bocelli).
Doar am constatat, nu m-am îmbătat o secundă că un asemenea Ba pe-a mătii!... reduce dinsconfortul amintitei crize personale de inferioritate.










III

M-am băgat în seamă la un post oarecare...

In speranta in care va exista pana la sfarsit un CAR cura /.../ mai ganditi-va la inscrierea in acest club…este nevoie de membrii cu coloana vertebrala, adevarati oameni de sau ai muntelui….

...afirmînd următoarele:

1. Dacă românul nu ar fi mm sau mp frustrat, nu ar veni în CAR…
2. Nu va exista în următoarea sută de ani un CAR curat…
3. Nu există membri cu coloană vertebrală, adevărați oameni de munte – poate doar oameni incomplet consultați.
Pot da detalii, dacă e cazul.


La care:

interesante concluzii…m-ar interesa insa si demonstratia teoriilor, insa nu in spatiul acesta…va urmaresc in continuare pe blogul personal…

(Ca orice polemist care se respectă, timiditatea-mi a reacționat crispată imediat, pe multiple direcții... Dar am apucat să scriu următoarele:)

Nu știu cum e peste hotare, nici în est (mă străduiesc să relaționez și cu zona aceasta, ca tot omul cu doi ochi), nici în vest.
Poate, în vest, pe oameni îi mînă într-o asociație plăcerea, avantajul de a fi împreună. După cum, dincolo de necesitatea vreunei grupări la nivel mic ('Gătitoarele de chiftele-pe-o-parte din Groningenul din Deal), inerent se ajunge la organizare națională.
Așa bănui a fi pe acolo...

La noi, poate pentru că s-a nimerit să fim un popor frustrat, pe de o parte nu ne putem coagula, pe de alta, dacă o facem, optăm astfel și pentru a ne simți mai cu moț, eventual pentru a  ne descărca din agresivitate.
Așa mi se parte mie.

Trec peste faptul că istoria Clubului Alpin Român, dincolo de adresări interbelice a la Nae Dimitriu și nu numai ("Mă rog, domnule, cu cine am onoarea?) e plină de gesturi ca zguduitul  brusc din cap. Nu mor de plăcere constatînd asta, eventual zîmbesc drăcește cînd stric ciorba relatărilor eroice, a la prietenul clujean Adi Negrean - că ce nemaipomeniți și de pus la rană eram chiar și acum 20 de ani...

Tot doar din observațiile mele aderenții CAR sînt de două feluri: a) energici și frustrați; b) moi și romantici.
În paralel, afară din Club se află:
- lume tînără, ocupată cu mersul pe munte, respectiv ale cărei realizări de moment îi satură nevoia de a se ști cineva.
- lume montană mai trecută, incapabilă de a se mai entuziasma de ceva.

Categoria dintîi, a lumii tinere și independente, atinge la capătul tinereții un prag, ca toți oamenii de fapt. Atunci, cu sufletul un pic sleit, simte nevoia să se agațe de ceva. Unii au forța s-o facă, ajungînd inclusiv între nebunii de la CAR (dar acum nu mai comentează că ce balamuc de disprețuit e aici). Alții nu au acea forță, și trag un picior (la figurat, bineînțeles), vreme de decenii. Deseori doar în oraș.

Cum am zis, e un punct de vedere imperfect, în cel mai bun caz incitînd la extinderea subiectului.

În general, cine a animat în decursul deceniilor CAR au fost (a se ierta pentru suceala frazei!) au fost tipi destul de zdruncinați.
O să spuneți că vai ce suflu vine, la un 2013, de la Cluj... Am toată, toată simpatia pentru clujenii secției universitare, dar ei nu-s CAR. Pot fi minunați membri ai SKV, pot fi o grupare independentă, nu însă spirit al cățărătorilor din țara lui Mitică Regățeanu (care s-a întîmplat să fie majoritar, în jurul Carpaților).
Iar dacă acei clujeni s-ar plia vădit bine în jurul valorilor dîmbovițene, deja nu ar mai fi din Feleac, ci (spiritual) din Dealul Mitropoliei...
Îmi mărturisea un amic: "Dacă pleacă acum clujenii, am pus-o: ne papă Eugen Popescu, căci acestuia nu-i vor face față micile secții din Regat..."

Pe de altă parte, chiar neavînd în vedere excesivii animatori ai CAR, mie vorbele cu adevărați oameni de munte, cu coloană vertebrală îmi trădează din start nerealism...
Vesticii sînt tipi unde renunțarea la naturelul uman a fost compensată prin bunăstare și siguranță. Cum acea plată pare să lipsească la noi (fie și pentru că ditai director de bancă autohton tot pe asfaltul rumînesc se deplasează...), haina civilizatorie e privită doar ca sursă de cazne, fără fruct...






PS
Nu doar la nuit porte conseil, ci și tăierea de ceapă.
Sarcină de la doamna pentru a face un rîntaș, la fasolea bătută de ea ieri...


Cînd ajungem să visăm eventualitatea pătrunderii în acel sinistru lift; cînd vrei pereche cu mutră de securiști fie și pensionari ne ia la goană; cînd mai-mai se strică alde computerul, să fim noi sănătoși de cînd îm pă'it acele lucruri! De cînd sensibilitatea noastră a trecut prin acel rahat insuportabil. Da, cîndva am intrat realmente în acel lift (expulzia de la naștere? Măcar de-ar fi fost aceea...), ne-a intrat insuportabilul pînă în gît, apoi s-a făcut negru. Într-un fel am murit, iar de aici se ace legătura cu o vorbă a Mariei Cardinal: acele trăiri ucise ca să nu se suportăm sau dus într-un cimitir interior unde realmente este moartea de pază... Ea, Cardinal-a a spus-o!

După cum da! (apropo de computerul în pericol de ardere), un segment din noi poate fi mort și demult dus. Iar de altă viață nu avem contract, iar unii nici speranță/dorință.

În ce privește inferioritatea, cred că problema aici este a nu-ți da, mai exact a nu-ți fi dat voie să fii inferior, asta dacă nu cumva așa poziție s-a cuplat cîndva - la vremea neputinței infantile - cu stări din categoria aruncatelor la beci pomenite mai sus...


CEL MAI NEPLĂCUT LUCRU, cel adevărat toxic este acela de a cărui realitate fugim.




vineri, 24 mai 2013

/ CLUBUL ALPIN ROMÂN / Idei personale, 24 mai 2013



Pe lista CAR, actualul președinte Andron și un disident schimbă - fie și nițel inflamat - păreri (v. PS).
Intervin și eu, cu gîndul că așa mesaje pot exista aici, nu și pe lista celui care vrea tare mult binele trecîndu-l nevoit strada...) Clubului Alpin Român.

Cele tratate de dvs în termeni mai mult ori mai puțini juridici mă depășesc, motiv pentru care nu mă hazardez la vreo părere.

Aș puncta doar că dl Săndulescu, plecat din tabăra de față, poate posta cele de aici... Nu-l barează, bannează nimeni.
Încercați să faceți însă același lucru pe lista taberei căreia dînsul a găsit potrivit să i se ralieze. Veți găsi o ușă ferecată, asta dacă nu veți trimite din greșeală vreun mesaj favorabil - transportate iute la reverul dlui Popescu.

Există colegi nemulțumiți de stilul conducerii ori ai unora dintre actualii lideri.
Rog să nu se piardă din vedere cum ar sta lucrurile sub aripa lui Eugen Popescu. Cu riscul unei relaționări poate exagerate, este precum o comparație între democrație și totalitarism.

Văd că nu-mi (nu ne?) mai parvine nimic de la lista lui Eugen (chit că eram la index, de pildă nu aveam acces la arhivă ori eram cenzurat strict la postare).
Fără îndoială omul și-a făcut curățenie. Căci vrea liniște. Vorba cuiva, se pregătește pentru Liga Campionilor...
Ce a intervenit în ultima vreme, generînd atitudinea pomenită? Păi acapararea, ori iluzia acaparării puterii în CAR.


În noua situație - cu popriri admiriste la judecătorie - , era normal pentru ei să adopte altă atitudine.... Dar, inevitabil, nu putea fi părăsit spiritul locului... Al lor.



Mi-am dat cîndva cu părerea că modul în care Eugen mînuiește sabia intimidării aduce din plin cu gesturile Puterii de dinainte de 1989.
Astăzi m-am luminat că aderenții recenți  spre așa spirit (
recte dl Săndulescu) nu-i exclus să fi avut și dînșii mai mult contact cu stăpînirea comunistă decît aș fi intuit pînă de curînd...
Faptul că domniile lor au afișat multă vreme simpatii național-țărăniste nu schimbă datele problemei.

Nu afirm asta din vreo paranoie, pur și simplu caut să-mi explic lucruri, gesturi, oameni...


Mă uit spre Eugen and co și mă văd despărțit de ei prin încă o idee. Eu cred că, de vrei să conduci așa asociație, esențial este să rezonezi cu ceilalți, să le trezești entuziasm eventual plăcere de a trăi. La ei pe primul plan este a-l buși pe celălalt, mai exact pe cel care îți interzice accesul spre jucăria preferată. De fapt nici nu e vorba de o jucărie, ci de o atmosferă care mai degrabă ține de familia Addams, dar fără pic de comedie în ea.

Arătam cîndva într-un post personal că-l simt pe Eugen P. captiv unei promisiuni, din prima copilărie ori din tinerețe, de a dobîndi o /jucărie/ pe care o persoană stimată ori dragă lui nu reușise s-o capete.
Este drept că atunci nu m-am gîndit și la particularitățile jucăriei dorite...

Or, într-un mediu dictatorial, și implicit toxic, jucăriile, dorințele nu pot fi decît pe măsură.

...Pare o neînțelepciune să continui a broda pe o supoziție, dar zău că altceva decît doi nu-mi dă la suma unu plus unu...

Îmi cade totodată sub ochi fruncea echipei Addams:

Mircea Sandulescu - Presedinte
Mihai Pupeza - Vice Presedinte
Eugen Popescu - Secretar General
Sforarul șef e pasămite în rîndul trei...

Cu cît e cineva mai sus în ierarhie, acolo, cu atît este în fapt o marionetă mai ușor de ghidat...

Dincolo de poveștile înșirate în mesajele sale recente ale domnului Săndulescu, o regulă de trei simplă elementară mă trimite la ce anume a modificat atitudinea dumisale: venirea echipei aflate azi al conducere.
Se pare că spiritul de la Cluj pică prost venerabilului confrate.


Prin 1991-92 l-am văzut eu în două luntri - a lui Sergiu Cunescu, respectiv a lui nea Baticu - dar i-am acordat toată înțelegerea: nu-i obligatoriu să te cerți cu toți, ca subsemnatul, ci poți și rămîne amic cu toții.
M-aș fi așteptat în conflictul de acum să rămînă la fel de imparțial / totparțial. Însă realitatea s-a vrut mai complexă decît vru leneșa-mi putere de adaptare... 
La Casa Schiller, cînd s-a lansat ediția doua a Amintirilor unui alpinist (parcă fu înainte de 6 aprilie), l-am întrebat amical ce l-a apucat pe Eugen al nostru. Continui să cred că nu e a bună, în existența unui om, așa luare razna... Mircea S. a luat atunci în mod neașteptat partea lui Eugen.
Nu am acordat importanță momentului.

Rămîn curios cu privire la motivul real a switch-ului efectuat de d. Săndulescu. Lipsă de considerație, în contextul nevoii sporite ce apare inerent la anumite praguri de vîrstă? Se poate, căci tot acum a apărut sportul domniei-sale cu forward-uri (nu contează că acestea compensează lipsa unui discurs, a unui mesaj propriu...)


PS


Domnule Andon,

 la convocarea ambelor sectii bucureștene,care au avut loc la o zi interval, în prezența președintelui clubului, dl. Dan Vasilescu, au existat minore vicii de procedură,constatate de vicepreședintele clubului,dl Constantinescu și recunoscute de președinții aleși, care și-au dat demisia de onoare,ceeace reprezintă o asumare cavalerească a unei greșeli care nu le aparține,dar de pe urma căreia ar fi avut un folos necuvenit.Cum nu a fost acuzată corectitudinea desfășurării alegerilor ci numai lipsuri în anunțul de convocare,făcut de conducerile demisionate ale secțiillor bucureștene,în AG din 10 aprilie au cerut adunării să accepte viciile de procedură, care nu au influențat alegerile și să valideze organele de conducere alese.Atât AG din 10.04, cât și cea ținută la Cluj își declină competența.Dvs.afirmați că alegerile la secția București sunt nestatutare,iar la secția universitară trebuie înlocuit doar președintele care a demisionat din motive personale.Aceleași fapte le judecați diferit, după cum vă servesc interesele și amicițiile.Mihai Cernat și-a permis libertatea democratică a opiniei, în timp ce Laurențiu face parte din același grup de interese cu dvs.și este yesman-ul de care aveți nevoie,cu atât mai mult cu cât este vulnerabil.Cunoașterea faptelor
> v-ar fi permis o decizie logică și coerentă în ambele cazuri,decizie a CD care trebuia comunicată membrilor celor două secții. O cunoaștere temeinică a faptelor și un pic de logică pot evita deciziile pripite și dezinformarea.


Domnule Sandulescu,

Pe scurt: o lectura a PV de la AG din 6 aprilie (dincolo de memoria evenimentului) prezinta situatia la cele doua sectii Bucurestene diferit de cum o prezentati dvs. Mihai Cernat nu si-a dat demisia (nu exista un astfel de document depus la CD si nici nu se punea problema demisiei in conditiile in care alegerea in sine era contestata). In ceea priveste U Bucuresti la AG nici un membru al acestei sectii nu a contestat nici procedura alegerii nici comitetul ales. Atat Andreea Bobonea cat si Mihai Cernat au solicitat in acea AG <>. Va rog sa imi explicati si mie, un necunoscoator al legilor si statutului CAR (dupa afirmatiile unora apropiati dvs) in virtutea caror prevederi legale (lege/art) si prevederi din Statut (art/lit) AG poate face lua o astfel de pozitie / emite o astfel de decizie / sau cum doriti dvs sa numiti <>.