duminică, 30 iunie 2013

/ MUNTE, PSIHOLOGIE / Zic și eu, ăla mic din fundu' clasei...


Apropo de reacția pe care am avut-o la recentul material despre Walter Kargel al celor de la "România Pitorească" (e vorba de autori -  unul a scris, altul a găzduit - plus Camelia Manea care l-a promovat).
Încep să mă împac nițel cu ideea că cineva nu are nevoie, confecționînd un portret al unui seamăn, de o oglindă fidelă a respectivului. 

Apoi.
Hai să mă uit nițel la fapte.
Din ce văd, oamenii aceia de la "România Pitorească" simt nevoia, periodic, să ia pe cineva, să-l pună în mijlocul mediului lor, cam ca pionierii în jurul focului de tabără ori mai degrabă ca indienii al totemului, și să îi facă ceva aceluia.
Pe vremuri l-au avut pe Cristea, Apoi pe Baticu, pe ultimul fie și cu ceva restricții. Acum văd că le-a cășunat pe Kargel. Fă-i carte, iar acum fă-i - vorba lor - cel mai frumos articol despre un alpinist român.

Oamenii ăștia au nevoie de un cineva pentru acea funcție, așa că din cînd aduc un exemplar, în jurul căruia încep să se producă.
Spectacolul constă în a-l vorbi de bine, luminos, fără pată.

Oare la ce le folosește chestia asta?

Nu l-am frecventat prea mult pe C.G. Jung, din mai multe motive (chit că din poză îmi pare simpatic). Dar sentimentul îmi este că oamenii ăștia, clădind - totuși din tină, din nimic........
Cred că încep să mă lămuresc.

Creștinismul se cam uită urît la ideea de chip cioplit, iar totodată tipii de la RP se declară creștini din cap în picioare. Cred totuși că ultimii își creează un ceva, frumos, nemaipomenit, DE LA CARE, inconștient, VOR TRATAMENT SUPRAUMAN.

În același timp, vorbtul ăla aproape numai de bine (fie și al unor oameni, al unor lucruri totuși atent alese) ține de credința sădită cîndva, că dacă ești copil cuminte - spui sărut mîna la vrîstnici, nu murdărești rochița, vorba lui Hagi Tudose etc. - o să ai parte de toate bunele din lume.
Bineînțeles că atitudinea este totuși nenaturală, căci refulează cel puțin pe moment inerenta agresivitate umană. Care iese și ea apoi cum poate...


Mă întrebai ce naiba o să mă fac cînd s-o pune careva mai destupat pe gesturile, pe erorile, pe actele mele ratate.
Păi, categoric am cacarisit-o!


Pînă una-alta, ca să vă domolesc furia (între altele legat de o aroganță pînă la ceriu, pe care mi-o recunosc!), vă ofer în avanpremieră o poză cu eroii traseului Trei Surplombe, de hăt-demult...
Ce chestie! Sînt obsedat de acei ani interbelici, ceea ce nu e tocmai deștept. În același timp, mă gîndesc că vîrfurile alpine de azi sînt demne de toată stima, însă e foarte posibil să nu aibă foarte multe file în istoria de mîine, despre cinci decenii ori peste un veac.
O să-mi spuneți că vă doare în cot de viitorime, dar asta e senzația ce ne flutură la tinerețe. Mai încolo, una la mînă că dispare drogul juneții, motiv pentru care căutăm un substitut... Plus că ne prindem de trecerea timpului, ne faptul că sîntem trecători - și să te ții alte dări din colț în colț...

Iar în context... Și apropo de drogul tinereții.
Destulă vreme aveam senzația că maturii cei destupați și deschiși noului vor rămîne așa și spre coada vieții. Nu știu cum se face însă că, pardon!, coborînd din deal în vale, începem să tragem un picior. pe de o parte devenim brusc conservatori, naționaliști și altele asemenea. Apoi, apar probleme de gîndire, de exprimare...
Excepții, dacă știu? Aici îmi fuge mintea iute la Gelu Arghiriade, un turist oarecare. La Neagu Djuvara nu-mi fuge, pentru că nu știe să se oprească, ceea ce îi crează probleme cu controlul afirmațiilor - mă refer la idee năstrușnice și, totuși, dezagreabile...
Și Dorin Tudoran îmi se pare că șade binișor, chit că cei parcă 67 de ani ai lui nu-s foarte-foarte mulți...


Poza!


Nu știu sigur dacă cel din... extrema dreaptă (sic) este Conteș. Dacă da, e destul de șubrezit...


Destul de sigur pe el, maître Baticu... Și cu mîna în șold. Nu cred că-i fu domol lui Nae Dimitriu, în disputele pe care le-au avut (una dintre ele a privit ne-mutarea refugiului Coștila într-un amplasament nițel mai lateral).


Mai sus, pare să fie Emil Cristea...


Gicu Nicolescu, din Cîmpina.
Să vă fac o mărturisire. Citind nițel mai cu atenție Jurnal Tulea, dau acolo - adăugat la numele lui GN - de vorba Greenhorn.
Ticălosul din mine (iată ce naționalist de joasă speță mă trădez!) a crezut că e vorba de numele anterior al unui evreu. Nu am sesizat că-s doi de e. Și, deci, că tărășenia ține de engleză.
Așa că m-am pus pe amuzat pe seama lui nea Baticu, că uite ce discursuri... avea el, dar în practică pactiza cu ovreii.
Nu a fost de ajuns. În crucea nopții trimit un sms unui amic, despre descoperire.

Respectivul, a doua zi, în fața entuziasmului meu neepuizat, cere amănunte. La auzul formulei incriminate de mine, i se aprinde scurt lampa asupra realității și mă destupă c-aiasta e o formulă din Karl May, cel cu Winetou and compania. Și că înseamnă ceva a la începător, ucenic în o îndeletnicire.
M-oi fi dezumflat, deși mai bine așa decît stăruind în eroare.

Tulea de altfel repetă expresia, de data asta articulat: Greehhornu'.
E foarte posibil ca el să fi confecționat porecla, căci pe Baticu și pe Cristea nu-i văd preocupați de Old Shatterhand și celelalte.

Venind vorba de Nicolescu, bănuiam că nu e foarte vechi pe munte, dar - avînd în vedere că se cățăra brici cu Baticu - nu l-am simțit drept începător, novice... Totodată, decenii i-am alăturat numelui poza aceea de pictor sigur pe el din poza la ieșire din Trei surplombe (volumul din 1981). Iar acum descopăr un tip - pardon - destul de zdruncinat.
...Da, da, aveți dreptate, o să mă uit mai des în oglindă, înainte de a da cu piatra!

Uite și pagina Jurnal Tulea.




Apropo de chifle.
Deși, numai cine nu muncește... ori, dacă te ferești să nu greșești deloc în desțelenirile de un fel sau altul, nu o să mai desțelenești curînd - de teroare - nimic.
Făcusem pe blog niște aprecieri savante că ce dulce era doamna Tulea cîndva și uite ce ajunse după 30-40 de ani. 
Iar acum descopăr că Sorin era în 1946 proaspăt divorțaaaaaat...
Ce e drept,  doamna care îl însoțește spre apusul vieții aduce nițel cu duduia cea sigură pe ea din deceniul patru... În plus, nu mulți bărbați păstrează chipurile (vorba ardeleanului) femeilor iubite dar de care s-au despărțit. Și nu păstrează din cauza durerii cauzate de divorț, dar și de teama palmei nevestei din prezent.





Altminteri, băgînd-mi încă o dată ca măgarul nasul în viața altora, remarc interesul bărbatului de 31 de ani pentru copilărisme, a la "am făcut baie în lacuri", "Am rîs mult", Greenhorn, pentru a cita doar dintr-o filă de jurnal. Asemenea înclinație avusese Sorin Tulea și nu-l va părăsi nici după închisoare: în prima tură din 1964, notează: "Am cules flori! Timp amestecat și cu ploaie"



Ah, ăia răii!
Nu am cum să nu observ la Tulea această figură foarte candidă în anii tinereții, și apuizat plus acru spre sfîrșit...
Totodată, categoric eu nu-s priceput în ce savantlîcesc ma jos..

Am sentimentul că alde candoarea este un mod de a evita realitatea. Cine nu a făcut însă așa ceva? Totuși, un cununat și botezat prea mult în tinerețe expune la neantrenament întru măgăriile curente ale vieții. Iar dacă nota de plată, rezultatnta la un moment dat este prea mare, e foarte posibil să ne frîngem...

Dacă nu vă convin asemenea învîrtecușuri de gînduri, există mulțime de siteuri roz, domoale, pășuniste...

/ PSIHANALIZĂ / Vise, taică...


O duc cam rău. În ale slujbei, în ale banilor, ba și-n a cărții pe care tot îmi doresc să public (alții par, aici, mai împrăștiați ca mine - dacă vă vine a crede că așa ceva există...).


Un vis mă reconfortează un pic însă...

Mai exact, comaparația întru elemente, cu ce mă bîntuiau oniric acum vreo 8 ani...



Atunci, element principal era filmul din aparatul personal de fotografiat / doza pentru developat unde era pus pentru developat.  Mai exact era pericol să intre lumină la film.
Situația se poate judeca în fel și chip... Cert este însă că:


În visul recent, aveam treabă cu a scoate din revelator (mai vîrstnicii care au lucrat personal hîrtia foto știu că era prima baie lichidă) bucățile de hîrtie foto - puse ce-i drept cam de multișor acolo, de unde pericolul imiment al unui mic-mic grad de cenușiu, în loc de alb...

În încăpere intra un pic de lumină, dar insuficient pentru a provoca probleme de înnegrire (implicit nedorită) a acelor coli...
Problema mai degrabă era a următoarelor două băi, aceticul, respectiv fixatorul - care să taie  sănătos etapa de revelare. Dar se pare că soluțiile în cauză erau suficiente, ca impact, chit că nu de cea mai bună calitate ori cantitate.

Altă problemă consta în transportul de la Brașov, unde mă aflam pînă, la București a fotografilor umede... Ce riscau, rămînînd mult timp umede, să se altereze  (ce o semnifica asta?)...
De la Brașov la București, drum lunguț, risc de ceva, mda...

Om vedea.


Oricum, e un progres față de grijile cu filmul de altădată.
Sper, cel puțin...









Altminteri poze uluitoare (fantastice soul-ului meu barim)  ale Laurei, aici:



PS 2

Am fost ieri cam dur legat de niște scrise   pe lista C.A.R.. - despre W. Kargel.

Dar la mijloc e o furie grozavă ce mă cuprinde cînd un om este prezentat roz. Iar aici poate nu mă deranjează că el e tămîiat (iar eu, eventual, nu - de aici vreo invidie...) ci irealismul acelei construcții.

Logic pare aiurea, dar acel scos în afara realității mă tulbură teribil... Vreo teamă de moarte (fie și totuși suportabilă - de felul Ei e mai cruntă) pe undeva, maestre postFreud?


După cum, dacă doamna pomenită mai jos e o persoană indiscutabil de treabă, nu același lucru este vorba în cazul tandemului Blag -  Mihai Vasile.
Camelia este un condeier idealist, în vreme ce domnii respectivi sînt unii versatili. În sensul dacă e sarcină ori interes, tămîiem ori atacăm pe stil gazete mediocre. Nu au nuanțe. Nu suportă trageri de mînec.


Link indicat de Camelia Manea.
Răspuns eu:


Camelia,

Am o mare simpatie pentru cum scrii și cum ești. Cred că totuși exagerezi un pic, vorbind de "unul dintre cele mai frumoase articole despre alpiniști români".
Deși, poate ai dreptate: de frumos, e frumos. Ați îndepărtat, precum la o doamnă mai coaptă, toate ridurile și petele din obraz - bineînțeles că acea clientă, prietenă etc. va arăta frumușel...

Chiar și așa, parcă nu se cade să arunci cu atari complimente taman către un autor-coleg din redacția "României Pitorești". E vorba de Mihai Vasile. Vorba aia, mai răsfirați totuși...

Care articol are totuși multișor pînă să fie și valoros.
Asta pentru că este, în principal, o însăilare a ceea ce există deja în recenta carte a lui Kargel ori s-a spus despre ea.


*


Kargel este un personaj stimabil în alpinismul românesc, dar a fost totuși om, cu inerente scăderi. Aș puncta doar una de care m-am lovit eu: am îndrăznit să-i punctez unele afirmații nefericite din monografiei Bucegilor ( 2000), și parcă am postat undeva ce a fost la gura lui!... Mi s-a părut puțin spus neelegantă reacția lui.

Totodată, dacă lumea de la "România Pitorească" tot a bătut toba cum a suferit N. Baticu de pe urma mîrșavilor comuniști, în cazul lui Kargel e de spus că omul nu a mișcat un deget semn că nu se simte bine în Cazanul roșu. Aș putea spune că, deși a scris frumos, nici măcar rezistență prin cultură nu a făcut... Or, dacă tot vrem să-i facem statuie, o leacă de eroism se impune pentru saltul pe soclu. Bașca faptul că WK a procedat la momentul potrivit precum o Hedda Cristea, spunînd iute pa! României înaintașilor.

Cărțile lui sînt interesante, dar nu cred că greșesc mult dacă îl trec în categoria autorilor superficiali. Se observă inclusiv în cartea de memorii, unde deseori este sărac în amănunte esențiale. Iar firul epic îi sare nu o dată, foarte departe de subiectul anterior. 

Scrie frumos, dar cam dulceag, din fericire departe de performanțele interesate ale unor înaintași de la mijlocul secolului 20. 
Într-o ierarhie personală, îl consider mult sub Baticu și Coman.


Poate exagerez eu aici în negre, dar nu văd la ce v-ați aștepta, cînd alții au exagerat în alb...
Din cele două opinii va rezulta oricum o oglindă a personajului mai apropiată realității.


PS
Apropo, Camelia, de schitele lui Kargel cele nemaipomenite. În ce privește abruptul Bucegilor, eu stiu cel puțin trei cu probleme - unde omul a copiat frumusel, fără verificare, ce i-au lăsat înaintașii.





/ TULEA / 1937-38



Episoadele trecute, la:

1

2

3

4


Mai jos, Tulea este cel cu acordeonul... Pe Valea Cerbului!


Cum am mai scris, nu reușesc să-mi dau seama dacă cel cu ochelari din dreapta este Victor Knapp sau Dan Popescu.
Apropo de ultimul, iată un cadru din vila familiei acestuia, din Bușteni. Aici Knapp este sigur cel din dreapta, în vreme ce Dan și-a scos ochelarii (cum am văzut că proceda în poze, în Italia de pildă ori în Peretele Acului Mare...)

Mai e în imagine Gheorghe Creangă, care îl va succeda pe Dan (1939) în muchia nordică a Degetului Roșu.

După cum este și scris în Jurnal, după o noapte dormită într-un pod din Cheia, reprezentanții AR au ajuns la inagurarea casei de adăpost Ciucaș / "Alxandru Vlahuță" a asociației "România Pitorescă".
Animatorii acesteia erau foști colegi cu Nae Dimitriu în Asociația Excursionștilor Români.


Inițial, pînă la consultul atent al Jurnalului, am crezut că e o agapă a CAR. Este vorba însă de casa Ciucaș, în 1937, la inaugurare.

Văd eu bine ori steagul nu are stemă, apropo de modificarea Constituției din 2013...
Scuze că nu am avut vreme și dispoziție pentru prelucrat mai bine poza.

Probabil tot acolo.



Ecusonul din pieptul migrenosului de mai jos este al unei țări scandinave?


Sinaia.
Ca de obicei, generația tînără trăiește din plin, fără griji în ce privește mersul acelei societăți, nici în ale domeniului existențial...


Mai sus, Toma Boerescu. În preajma sa apare de acum cea care îi va fi soție, Gysi Bayca.

În dreapta, sus, N. Baticu (uniformă?). Am afirmat cîndva că are viață de boem în acești ani (vizibile în poze cu grupul Geresch ori alături de soții Titi Ionescu), dar miros destul disconfort interior aici...
Idem în imaginea de mai jos, unde NB iese pe o ușă, în spate...
(am revăzut tendința în imaginea de pe coperta recentei reeditări a Amintirilor.)



Încep lucrările la refugiul Coștila al CAR.
Este o modă în epocă. Că veni vorba, la punerea pietrei de temelie a casei ADMIR Babele a participat și N. Baticu, care nu este pomenit însă în documentul semnat de mai mulți atunci...

Mai jos, cel puțin două domnișoare. Dintre care cea cu fustă cu buline pare să se ia realmente în serios...

Mai jos, posibil să fie încercarea în Extrema estică la care a participat și Baticu.


De aici, în Creasta Coștilei.


Probabil Toma Boerescu. După cum se vede Valea Coștilei, poza e luată din Creasta Coștilei.
Îmi pare rău pentru calitatea imaginilor, deseori reproduc petice de hîrtie.

Colțul Gălbenele.

Baticu să fie pe moțoțoi, al doilea din stînga?
Apropo de moțoțoi, să fie cel de sub intrarea în traseu? Știu că inițial se venea pe muchia dintre Coștila și Gălbenele, abia tîrzior adoptîndu-se varianta de deasupra ultimei săritori a Gălbenelelor - rută de apropiere 'rasă' de căderea de bolovani de prin 2008-2010.

Mai jos, Creasta Vulturilor. Oamenii o suie abia în 1946.


Blondul din imaginile de mai sus (cel cu migrena, la un moment dat)  să fie Ronan/Ramon Schnabel?
Am auzit vag cîndva de el, cineva cu numele acesta era instructor de schi nu mai știu de unde din afară adus ...


Găsesc acum, undeva:
"Anul 1937 este debutul celebrei curse de coborîre pe Valea Cerbului, organiza-tă de Ski Clubul Bucure[ti. Societățile KSV (germană) și ASM (romănă) din Bra-șov aduc instructori străini, printre care H. Zachaus, S. Ruud, K. Schnabel, I.Oberisek, W. Obermann ș.a. În 1939, începe construcția trambulinei mari din Bunloc..."
Cert este că Roman Schnabl - scrie Tulea, la început de martie 1938, conduce un curs de schi la Peștera... 

Bîjbîieli precum cea din fraza precedentă nu-s onorabile, dar au fost și sînt un mod de a descifra prin întunericul inevitabil al neștiinței...
Dincolo de așa ceva, ne putem lăuda cu progrese măricele de știință asupra locurilor și oamenilor din imaginile Tulea, raportat la momentul la care mergeam cu Cristi într-un parc oarecare, la pozat...

Oare ce înțelege Tulea prin T.C.R.? (bineînțeles nu e vorba de Turing Club în ansamblu...)
Hm.., întrebările-s jumătăți de răspunsuri...
Inaugurarea extinderii Casei Omul... Ce lovitură pentru Haret (îndepărtat cu puține zile înainte de la conducerea TCR)! Pe de o parte îi dispare firma, de Casa Omul-Mihai Haret, iar pe de alta vin să ia alții caimacul, discursurile, alauzele după munca de reamenajare a cabanei din 1936-37...
Uite între schiori și o doamnă Madeleine Popescu... Mă lasă memoria ori așa o chema pe viitoarea doamnă Baticu? (Cert este că M. Knapp îl însoțește deja în septembrie 1938 în Surplomba Mare... Oare unde a deprins cățărătura?)

Un bordei la cota 1400, probabil în preajma viitorului hotel...


Mai departe...



Mai jos pare să fie tura pomenită de Tulea la 3 iulie 1938.
Interesată observația despre un coleg tînăr, bănuit de Tulea a fi de la poliție...
Tot de remarcat este exprimare "Și Niculae Baticu!". Baticu e trecut cam totdeauna la coada enumerărilor, cum se va întîmpla și la 24 iulie 1938...

În context, al lui Baticu, e de remarcat - să vedem dacă mă înșel - că Madeleine vine o freme cu Fănel Popescu, ce va rămîne singur apoi (îi ține companie... Tulea), în schimb apare Madeleine Knapp în preajma lui Baticu...
Uf, lume rea! Aia de sesizează, fără certitudine chiar, așa aspecte bîrfistice...






Se pare că e Baticu...






Mai jos, Dan Popescu.






Baticu.












De la tura diluviană (asta legat de ploaia sinistră care i-a surprins în perete) cu italienii nu sînt imagini, al căror fir este reluat odată cu escalada în peretele nordic al Negoiului.



Ce stingherit este aici Toma de eternul feminin, de ceea ce îi este fiecărui bărbat sortit...!


Exact poziția pitoanelor pe care i-o descrie Cristea lui Boerescu, în "Ani de drumeție"!







Pare să fie vorba, pornind de la însemnări Tulea, de Ion Christea, membru al C.A.R.
Ca ture, înțelegem că s-a intrat de două ori în perete, dintre care o dată a fost stabilită dorita premieră.


Hai și la lucruri mai serioase!







Jos, Costică Conteș, foarte posibil avînd - revenim în Bucegi! - Hornul Coamei în plan îndepărtat.




O imagine postată acum vreo șase luni pe net, asupra căreia mi s-a cerut și mie părerea. Regret, dar deocamdată nu știu cine sînt cei din stînga - dar poate e de avut aici la îndemînă numele celor care i-au însoțit pe Conteș, Boerescu și Tulea în drumuri izbutite din acea vară.



Tot atunci, Toma Boerescu atacă Surplomba Mare (anterior, partea de dedesubt fusese numită Extrema Vestică...).
În tură, potrivit caiet Tulea au fost Conteș, S. Tulea, Nicu Loga, Dorin Grigorescu și Edy Aerkeder..











Succesiunea imaginilor este foarte posibil să nu fie în concordanță cu derularea cronologică a turei.



Ajuns deasupra surplombei, grupul nu a continuat urcușul peretelui, 
ci a traversat spre Hornul Coamei.
Tulea găsește necesar să noteze că era să aibă un accident
de la care l-a ferit providențial Conteș

Apoi, Boerescu și Conteș au atacat Hornul Țapului. Se spune că, potrivit unei înțeegeri între Boerescu și Conteș, de data aceasta a fost rîndul lui Costică să fie cap de coardă.










Echipa: Boerescu, Conteș, Tulea,  M., Casassovici, Bărboi, Dorin Grigorescu, Ghizi (de la Ghizela, probabil) Baika.
E interesant că aît Dimitriu cît și Boerescu (poate și alții, e de căutat) par să fi agreat, să fi căutat chiar asemenea echipe voluminoase, probabil reeditări ale expedițiilor fericite (mai mult sau mai puțin eroice) din copilărie.

Imediat imaginile din premiera Fisurii Țapului (legat de care se consideră că e primul traseu de la noi la care au fost folosite scărițele, aflate de Baticu și Conteș în Italia),  în albumul Tulea se găsește următoarea serie - fără să-mi dau seama deocamdată dacă sînt pe creasta Seacă-Țapului:





În dreapta, Constantin (Titi) Toboc.






 
Belele vor fi însă la 11 septembrie... După escalada Crestei Coștila-Gălbenele, Adina Casassovici alunecă în partea superioară a Hornului Coamei, dar se oprește miraculos - fie și cu prețul unui umăr dizlocat.
Poate emoționat, Sorin lasă o frază incompletă asupra accidentului.
Vor dormi la Refugiu, cel de curînd inaugurat.

În grupul din acea zi s-a aflat și dr Titel Vereanu.
(o imagine a acestuia de peste mulți ani, la finalul postului).





PS

Fotografia cu Titel / Dumitru Vereanu (al doilea din stînga, Ion Simionescu)


Umblînd după alte informații D. Vereanu, găsesc aiasta (apropo de ascendența moldavă a doctorului...) 


Am pescuit ani de-a rândul, şi în balta Brăilei, pe gârla de la Muguroaia, la sud de lacul Ulmu, în partea de răsărit a bălţii, apoi pe gârla Gingărăşoaia, în partea de apus, unde veneam cu un grup de prieteni, cu doctorii Gogu Tătăreanu, Titel şi Nelu Vereanu, cu juristul Adrian Ghinescu /.../Fraţii Vereanu, moldoveni de fel, din Botoşani, cu rude la Piatra Neamţ, sunt, cum spune românul, buni “să-i pui la rană”. Unul, chirurg – Titel –, profesor la Universitate, binecunoscut în ţară şi peste hotare în domeniul chirurgiei infantile – e ceea ce se cheamă de iniţiaţi “o puşcă”, practicând vânătoarea de mai bine de cincizeci de ani; când şi când, e şi pescar, iar de când a prins pe Gingărăşoaia un ciortan mai mărişor, pretinde chiar că e specialist şi în acest domeniu. Hâtru, bun de glume, e o plăcere să-l asculţi; are şi “lipiciul” moldovenilor. Frate-său, Nelu, foarte bun internist, de asemenea membru al corpului didactic universitar, e medicul meu curant; a devenit un adept al breslei pescarilor sportivi, practicând această frumoasă îndeletnicire atât la munte, cât şi la balta şi în limanurile de lângă coasta dobrogeană a mării. Pe Adrian Ghinescu, de fel din Poiana Ţapului, judeţul Prahova, l-am cunoscut graţie “Istoriei Românilor”. Publicasem primele două volume şi, în vacanţa de Paşte, în 1938, pornisem, împreună cu soţia mea, într-o excursie cu vaporul, la Constantinopol şi la Atena. Plecarea din Constanţa avusese loc, conform orarului, la miezul nopţii. A două zi dimineaţa, pe când stăteam pe corventă, aşteptând să ne apropiem de Bosfor, văd înaintând spre mine un tânăr înalt, blond, bine făcut, şi elegant îmbrăcat, care îmi spune: “sunt unul din lectorii lucrării dumneavoastră  Istoria Românilor şi am venit să vă spun câtă plăcere mi-a făcut lectura acestei cărţi”.Am fost bucuros să-l cunosc şi vorbind în timpul excursiei cu el mi-am dat seama de calitatea fină a spiritului său şi de cunoştinţele variate ce avea. Bun schior, încă din copilărie, a devenit şi vânător şi pescar şi este azi unul din cei mai buni cunoscători ai vânatului de munte şi de baltă. A şi publicat articole despre vânatul nostru într-o revistă de specialitate din Franţa..."

Doar aparent citatul este excesiv întru lungime...
Adrian Ghinescu este un colindător al abruptului Bucegilor, în deceniul al treilea, pomenit în articolul "Curse grele" din Al treilea anuar al Bucegilor.





De asemenea:
"George Emil Palade a avut colegi de an extrem de serioşi, muncitori şi dornici de a se forma cât mai complex, pentru a deveni buni medici. O prietenie exemplară, pe viaţă, a legat din prima zi de studenţie cu Ion Juvara, celebrul profesor şi extraordinarul chirurg de mai târziu. Din acelaşi grup de prieteni făceau parte şi Dumitru Vereanu, Ioan Bruckner, Vlad Voiculescu, Panait Sârbu, Iuliu Popescu..."
De asemenea:

... Ce ne spune profesorul Cuti Juvara2/.../ Momentul când l-am cunoscut pe George. S-a dus vestea în an că e unul de la Buzău, cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori străini. Preşedintele era universitar. Mi-am zis: Cine o fi dom’le tipul ăsta? Băiat de ministru ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi, iaca, am devenit prieteni atât de buni, încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux. Mai târziu s-au mai adăugat Iulică Popescu şi Dumitru Vereanu...

O altă piesă de bibliografieVereanu D. Din amintirile unui chirurg de copii. In: Anca Michaela Israil, Palade RŞ, Zeletin CD. editori, Crestomanţie de familie. Bucureşti, Ed. Spandugino, 2012


Ucenic al lui D. Vereanu a fost Alexandru Pesamosca.