miercuri, 31 iulie 2013

/ CREDINȚĂ, CREDINCIOȘI / Prin urbe, 31 iulie 2013...



Da, am o idee fixă.
Dar cred că este suficient de sănătoasă ca să-i repet exprimarea publică (cum, un blog e un strigăt în vînt? Poate da, poate nu...).

Nu mă înnebunesc de respect pentru credincioși, sau măcar o mare parte a lor. Aceea intolerantă.
(Un tip pomenit mai jos m-a lămurit că nici nu poate fi altfel, democrația fiind imposibilă în domeniu...)


I

Nimeresc la un amic, buchinist oborean.
Cărți religioase pe taraba lui, sumedenie.
Cum a aflat că mă pretind (nu e act ratat, ci am ales o formulă mai puțin dură) ateu, cum s-a apucat să mă tragă la dreapta creedință.

Degeaba îi explic că nu țin să-l duc, convertesc, de-convertesc pe el, în vreme ce el da.

Totodată, pas de-i explică faptul că nu scrie nicăieri că dreptatea e de partea lui... Omul este crunt chitit de faptul că la el s-a pogorît, liiin, depozitul cu Adevărul. La alții nu.
E nostim că la un moment, punîndu-mă necuratul să pomenesc de latura adulterină a reginei Maria, amicul se burzuluiește. Argument suprem în favoarea neprihanei monarhiței este faptul că i s-a arătat lui în vis.

Cum am rezerve și față de părintele Justibn Pârvu, nu găsește nimic mai bun de convertit decît să-mi dea spre lectură un text apologetic.
În general e convins că, prin lectura a ce trebuie, voi reveni la drumul bun.


Atari pozițiune (cea religioasă) se împletește strîns cu antisemitismul.
Hotărît lucru, mai am de citit, de lămurit  - chit că asta nu reduce din inerentele neplăceri structurale ale vieții...


II

Am mai spus că urmăresc, fie și via spam, siteul unui tip.
Omul - pseudonim Saccsiv - își dă cu părerea despre multe-multe, e posibil să cunoașteți gama: chipurile, evreii, homosexualitatea, ce a zis monahul Cutare de la Athos... Nu spun, și pe mine mă dă hipercriticismul afară din casă (asemenea unei jumătăți de Planetă, cea... umană), dar uneori îmi impun limite de intervenție. La creșterea moliilor de casă, de exemplu, nu mă bag. Nici cu presupusul în viața sfîntului Serapion nu-mi dau, căci, vorba hasek-ianului feldkurat Katz, are nume urît.
Eee, după intervențiile a tout azimuth, omul nostru are totusi o dorință. Mică, mică. La comentarii, să ne producem în duhul Ortodoxiei...

Cred totuși că aici e o scăpare a mea. Duhul ortodoxiei nu e totuna cu cel al blîndeței. Cel puțin în viziunea castei respective, ei se pot stropși din plin la alții, aceia nu la ei.
Cum, nu e corect așa ceva?
Într-adevăr nu este, dar ei sînt mulți.

Exista o butadă undeva: "Nu te duce cu floreta contra tipului cu ghioaga...". În traducere ar veni: "Ei sînt mulți. Și nu-au tulburări interioare, îndoieli și toate celelalte devitalizante...".



Aș zăbovi un pic asupra respectivilor, mai exact aș investiga un pic ce și cum...
Luînd-o dinspre capăt, aritmetic, tipii ăștia au mare disconfort de funcționare religioasă dacă ceilalți, mai exact fie și doar cîțiva, gîndesc altfel decît ei. Chestia asta - doi, trei, zece altfel -este precum tămîia pentru diavol. Insuportabilă. TOȚI trebuie pentru ca să fie cu ochii spre înalturi, acelea ortodoxe mai precis.
Ca urmare, nu m-am putut abține să-i spun, amicului anticar: "Paul, tată, îmi păreți precum un balon, de-ăl cărat de copii cu o ață, prin văzduh... Un ac e de ajuns să vă ducă dracului giudețul..."

Altminteri, dacă am văzut că nu pot opune alt baraj tentativei de creștinare, am început să fac glume cum o fi la cazanul cu smoală.


III

La taraba aceluiași amic, mintea-mi 'a proastă tot observă din pioasele titluri expuse o chestie: există sfinți oficiali, consacrați, și alții mai puțini. În general există o literatură de profil pe care o ghicești că, în democrație, și-a făurit-o cam oricine a avut bani, în ton cu propriile idei. O simți, să spunem, din desenele de copertă, vădit destinate corijenților clasei.
Simt (mi-i însușirea de căpătîi, cu argumentele stau mai prost...) în context c-alde vulgul are destule filoane de indisciplină. Nu știu cum stă cu supunerea față de mai-marii Bisericii, dar pare să dorească mult ca respectivii să-l ia ceva mai în serios - ca gust, ca idei.
La o adică, recentul cult pentru alde Gafencu, Boca și ceilalți vine și din dorința - iar umană! - de a ciopli și ei chipuri religioase. Mai exact, din iar omenescul (copilăros în fond) impuls de a crea noi înșine lumea, mai exact una care să ne simțim (tare) bine. 

/ MUNTE / Coștila, final de iulie 2013 (I)


Într-un sezon cu apariții rarisime ale subsemnatului pe munte, bifez a doua tură abia acum (perspectivele rămîn și mai negre, căci de acum intervin - în august - profesionale...).
În fine.
Om vedea.



Problemele de om cu buzunare întoarse (în sens de goale-goale) nu aveau cum să nu se facă simțite. Nu am realizat din start problemele interioare. Ba chiar drumul pînă la Refugiu, pe seară, a fost frumos, iar în micul adăpost m-am găsit singur...
O să spuneți că e neserios să cau'i singurătate, iar apoi să scrii pe aici, căutînd cît mai mare audiență... Mmmm, adevărul e la mijloc. Mi-aș dori o companie de vorbă îndelungată seara în locuri precum Refugiul Coștila, dar în vreo două recente ocazii pe-acolo am dat de oameni cu care așa ceva nu prea era posibil. Altminteri tinerei, dezghețați, buni cățărători prin preajmă, dar de la care am avut supriza să tragă oblonul ușii (adio admirat luna, ca-n noaptea precedentă!) și să purceadă la sforăit - din cel rural.Fără îndoială posed o sensibilitate proastă și nu o să ajung bine...

De data asta îs singur. Vreme frumoasă. Amic Petrușca prin Călimani - îl sun pentru a-i mulțumi încă o dată pentru un cadou vestimentar, căruia abia cum îi fac inaugurarea.


(Bineînțeles că am ales o poză unde dau mai bine, nu una cu ochi cîrpă... Ah, cît de dependenți sînt pe presupusa opinie a celorlalți!)

...Altminteri cobor pînă la pintenul dinspre NE, de unde se vede tare frumos Creasta Picăturii. Arunci un ochi și ceva mai aval, ca unul care-i interesat de-o variantă și de aici, directă, spre Gălbenele, fără trecere prin firul Văii Coștilei și coama intermediară. 





Mă interesează așa ceva pentru că, la început de iulie de pildă, zăpada Văii Coștilei este beton, de unde pericolul să vorbească lumea de mare ghinion..., cînd o trece pe lîngă plăcuța-mi memorială din preajmă. În același timp, cel puțin iarna știu că am ajuns lesne din Gălbenele în jos, abordînd curînd acolo un scoculeț pe dreapta, ce duce în pădure și apoi sub Țancul Ascuțit (care e mai mic decît cel... Mic).
Pînă una alta am dat de un loc pentru defecat, dar și de un hățaș ce continua spre vale - pare interesant de văzut ce e pe acolo. Că alții or cunoaște flancul acela ca pe buzunare nu mă împiedică să mă declar de o explorare personală, cîndva.





...Singurel fiind, niciodată nu am tras oblonul noaptea, la refugiu. Nu vă de ce ar dori temutul urs să intre în coșmelie, după cum nu cred că el își caută de lucru așa des prin zonă. Mai ales că în rutiera Vale a Cerbului are destule (resturi) alimentare. Înserarea, întunecarea mi-a prilejuit inevutabile gînduri nostalgice la trecut - la o adică am aici curiozități ce poate traversa mintea unui cogener, în aceeași situație. Nu-mi dau seama. Eu am meditat - semn de ani mulți - inclusiv la fuse-le și se duse-le unor inși ce făcură gloria alpinismului nostru. De pildă un Ion Coman, coborînd într-o seară de septembrie la școala de alpinism a Clubului Alpin Român.
În același timp, atari divagații mentale au fost încurajate de seria de fotografii Tulea, pe care le-am tot învîrtit prin fața ochilor și a minții în lunile trecute... Oare unde o fi fost masa la care stăteau, în poza din '46?. Nu-mi dau seama.


/Chestia asta mult lăudată cu a trăi în prezent, a trăi clipa... Sună frumos - ceea ce înseamnă implicit că respectă un principiu cu are trecere pe Scena socială. Mica plasă poți s-o iei cînd vei sta să observi - dacăvei avea curaj s-o simți și s-o afirmi - că ce părea bătut în cuie, acel prezent trăit din plin, s-a dus ca sunetul de la Recycle Bin... Nu-s aici acrit, descurajat, pur și simplu caut să țin echilibru între situații.)


În fine.
Pe la 11 se aprinde lumina, mai exact răsare luna. Una plină. În rest, nu mă întind la poezie (chit că are șarm să te duci noaptea în preajma văgăunii Văii Coștilei, cu nesfîrșite trupuri de piatră ridicate deasupra fleacului dimensional numit tu), căci mîine am treabă.

(Imaginile sînt de cu ziua)








...Căci planurile sînt măricele.
Aerian, platoul Coștilei, Brîul de sus în Urzică, principal acesteia în coborîre pînă în Brîul de Mijloc...

Pe teren, a doua zi, ceva nu merge. oboseala e mai mare, parcă și necheful.
Bineînțeles că regulile sociale, la care tot ajung eu a face mențiune (alții nu fac, dar le ascultă automat), îndeamnă, obligă la un anumit gen de relatare montană. Valabil și la domni mai trecuți în ani. Nu se vorbește de eventuale probleme interioare, doar de mersul dezinvolt, respectiv de floricele minunate și peisaje nemaipomenite. Cîte unul sau mai mulți punctează că au mai fost pe acolo, în alte vremuri de vitejie.
La mine nu a vrut deloc scenariul ăsta..
Iar de putut se putea, căci am prins o asemenea tură prin aste locuri, acum patru ani. Cu entuziasm, drum lung, reușite. De data asta n-a mai ieșit un asemenea zar mare.

Vremea altminteri minunată, chit că vînt cam rece (altminteri la șes e prognozată mare caniculă).
Cum se întîmplă deseori în așa situații, drumul de costișă ce duce la Vaslui păru mai lung celui întors de la război. Mărturisesc a nu fi călcat prea mult în ultimele două decenii pe aici (o dată, la 2001, asta și pentru că prefer deplasările în esticul Coștilei prin văi); văd că poteca se plimbă nițel prin alte părți decît știam eu, mai exact se duce parcă mai la sud de Vîlcelul Pîndei (ah, sună rău Vîlcelul Stîncos! - care naiba nu e stîncos ori pietros??). 



În fine, rău nu a fost deloc, dar m-am îngrijat la un moment de sînt pe ruta 'a bună - chit că nu aveam, totuși, ce rata, undeva locurile aveau să mă îmingă spre bazinul Vîlcelului Policandrului.
În context, cam pînă la Aerian tot mi-a ieșit în minte, din amintire, atît o tură a mea de la Verdeață, cît mai ales aceea a înaintașilor pe care voiam atunci s-o reproduc. E vorba de traseul deschis de Nicu Comănescu și Leova Stolear, în august 1935... Îndeobște pare o aiureală (uite că mă rem și eu de regulile sociale!) să ți-i imaginezi cît de cît prin preajmă pe cei care-s de mult oale și ulcele, dar eu nu aveam cum să nu gîndesc la faptul că într-o zi cam la fel urcară, trecură și pe acolo...
Și aici tendința mi-a fost accentuată de imaginile atît de frunzărite ale colecției Tulea-Cuțurescu, unde (fie și după ceva timp, căci inițial nu am miros cine, ce) m-am trezit acordînd multă atenție lui Stolear.

De mult, am avut un schimb de scrisori cu dînsul. Locuia în Franța (mai am în mod sigur misivele, le voi posta curînd!), iar adresa o aveamd e la nea Baticu. Omul mi-a trimis un plic, nu mai știu dacă două, apoi liniște. Fără repere, am căzut în inevitabila capcană, aceea a supozițiilor. Și mi s-a părut mie că am relatat cam înflăcărat despre Baticu, cu rezultanta că omul va fi făcut parte din ăi care nu-l agrează pe nea Nae (mă lămurisem deja că acesta avea, pe la 1985, și dușmani destul de chitiți, nu doar admiratori). Au, dacă o fi evreu, iar ideile lui NB i-au picat prost, încă din anii 30?! (Baticu se afișa, nu glumă, inclusiv circulînd pe munte în ținută legionară - așa mi-a relatat barim un om serios, Ion Manof).
Cum am zis, minte-mi o luase aiurea din lipsă de informații.

Odată cu apariția pozelor Tulea, după ce l-am identificat pe Stolear, am realizat că-i posibil să mă înșel. Una la mînă, chit că nu-s un priceput în domeniu, Leova nu arăta neapărat ca un evreu, bașca suficient de solid mental pentru a nu își bate capul cu fleacuri. Plus că pe la 1935 nu părea să aibă probleme cu Baticu, care îi admira coarda de alpinism adevărată, respectiv îi cerea detalii despre școlile de alpinism din Occident.




(Imagini din tura cu Sorin Tulea în Hornul Central din Colțul Mălinului, unde s-a considerat că a fost stabilit un record de viteză: două ore)

Pe această linie, am realizat că, la momentul încetării corespondenței noastre din deceniul 9, o fi pățit omul ceva, s-o fi întîmplat ceva, dar nu neapărat iritarea pe care o bănuiam.

Bon.

Într-un fel, imaginanți maladivi ca mine erau invidioși pe echipa Comănescu-Stolear pentru a fi umblat primii prin virginul teren de la 1935 (fac abstracție de zona Circurilor, știută anterior de un Butmăloi), nu și pe emoțiile trăite de aceștia la vederea și apoi trecerea pe brîul pe care abia apoi au apărut ajutătoarele lanțuri, cabluri - de care unul la mine se va trage azi la gros.
Treabă chiar simplă nu le va fi fost pe îngusta și expunsa dungă, mai ales că - rețin din articol Buletinul Alpin - aveau bagaje destul de grele, pentru un stat pe munte mai multe zile.


Revin la tura mea, cu speranța că nu vă amețesc cu dans prin epoci diferite. Voi atinge La pîndă dinspre sud, locurile permițînd o frumoasă vedere asupra Picăturii și Crestei. La care obsedații de ele se uită lung, luuung... Deformație personală, ochiul caută deja variante neparcurse.





... Caută niel săs e afle în treabă, inconștient, pentru că pe destule dintre ele nu mi posedăm putirință de a îndrăzni...
Apropo, obsedatul de Picături (apud Șerban Țițeica, 1930) arată așa:



Tot pentru că e om, vederea de acolo a Picăturii a fost imposibil a nu se lăsa cu o paralelă temporală.



Tot pe acolo:



(nu țin să îmi descarc din vreun disconfort al prezentului, pur și simplu viața mea e alcătuită - pentru a mă englezi și eu! - din Then and now)

Asta e, paralel de acest tip mă vor bîntui multă vreme azi, pe simplul principiu că o glandă din noi (importantă și vitală!) - pendinte de instinctul de conservare - e iritată de trecerea timpului peste noi, cît și de slăbirea putirințelor. Bineînțeles, tot ea, Glanda, e al naibii de încîntată (beție curată, v-o amintiți, nu?) la vremurile cînd sîntem mai breji, mai importanți de la an la an... În ochii noștri, dar și ai multor alții...

Poza e din 1979, de la a doua trecere a mea pe acolo, cînd am ținut să-mi aduc și nevasta să vadă minunăția de locuri, unde fusesem dus cu puține zile înainte de un tip Gelu.

În mare, traseul mi-i clar și azi, chit că fleacuri de teren pot încurca - totusi - oricînd. Suind de la Pîndă (de unde o veni numele? Realmente umblau vînătorii și alpiniștii au preluat termenul?), deasupra, pe finalul Vîlcelului...



...mi-a strălucit ceva în soare. Acum văd prima dată placa pusă în memoria unor decedați prin  aceste locuri, de acum cîteva decenii. Cunoșteam nefericitul caz (Dinu Mititeanu îl descrie, tratează undeva), dar acum aflu că erau unguri și nu nemți, și că au murit doi, nu trei. A fost ceva cam la 1 octmbrie 1983 și s-a datorat unei bruște schimbări a vremii, care a surprins  niște ieșiți din Fisura Albastră, păliți de hipotermie pe un traseu de retragere nu prea știut.





Un oarecare (n. 1957 - nu spun cine!) a avut noroc și a ajuns la epoca cînd se poate plînge de ale reumatismului (figurativ...).
Altminteri, soare minunat cît cuprinde.

După o vreme, se traversează la dreapta (cîndva nu știurăm, așa că am urcat cam pînă la capătul scocului, de unde am revenit printr-un simularu de rapel).



... cu varianta temporală:


De un pasaj mai aerian știam eu pe aici, dar acum se dovediră două și destule de urîțele, pentru tomnaticul montaniard. Parcă nu m-aș omorî să te străbat în sens invers... Bănui că au dedesubt tot Peretele Vîlcelului Stîncos...

(vedere, mai jos, spre Pîndă)



...Apoi, treci în bazinul Vîlcelului Policandrului.

Care vîlcel s-a nimerit să fie privit mai atent de subsemnatul (căci i-a permis unghiul) taman cu o seară înainte. Din depărtare.



Recunosc a nu-mi fi bătut anterior capul cu el, descurajat inconștient de scrise Baticu (1981) și Kargel (1988). Ce-i drept, amănuntele lui nea Nae, despre tura lui pe acolo la 1934, au continuat să mă amuze.
Acum văd că pe dreapta umblă tot felul de fețe, cu brazi destui chiar, pe unde - teoretic -  cred că e de aruncat vreodată un ochi. Eu sau alții.

Ajuns azi în bazinul Policandrului, hățașul se cotoiește (de la a cote, a fi în preajmă, în contact fizic) cu un jnepeniș, pe unde reușesc să mă rătăcesc un pic. Hățașul rtecuse în dreapta, neobservat de mine. Ne împăcăm, putînd de aici să arunc un ochi în amonte.

În dreapta, la acest nivel se află Brîul Policandrului, unde s-ar putea socoti că se află capătul superior al unei padine omonime.



De acolo, spre deal:



Se merge onorabil pe aici inițial, apoi e o zonă cu cabluri.
Interioricește, cuceva interior nu pricepe și pace cum de locurile par subit dificile, față de amintirile lui. După o logică nu tocmai logică, îți și reproșează că nu te mai miști ca altădată.
O voce ceva mai înțeleaptă și la mai suprafața minții își dă și ea aici cu părere, cum că matale cel de azi nu mai ești cel de acum cîteva decenii (ce simplu e! dar pas de fii ascultat de unii bezmetici din adînc, mai exact ăia care zvîrl cărbuni în foc, la sala mașinilor...)

Deși corpul e îmbătrînit, mergem, cu aenție și nu ne rupem nimic. Toată ziua va fi așa, în bună parte datorită prudenței, pe de altă parte baftei montaniardului. (Statistic, e absolut aiurea să nu pățești nimic vreme de decenii, respectiv în zeci și zeci de ture. Nu țin să cobesc, doar constat.)



Prin aste locuri, nu apare vreun Domn cu cornițe să mă ia de Faust, promițîndu-mi trupul junelui de mai sus. Nu bag însă mîna în foc a fi foarte interesat de vreun tîrg precum cel cu Herr Faust.
N-aș mai lua-o de la capăt...)

Ochi spre amonte, spre Brîul Cucurigu ce mă așteaptă:





Finalmente (eu bătîndu-mi capul pe unde o fi luat-o Comănescu, direct ori ocolul meu...), vîlcelul se asprește serios, dar permite ocol spre un frate al său dinspre sud. Care la acest nivel e comod, dar pot bănui că mai jos e cu înclinație serioasă...

Traversîns spre acel vîlcel-frate:



Dedesubt:



Ajungi finalmente, pe flancul opus al copii acelui vîlcel, la un loc de rară belvedere:



Domnul ce relatează, tot acolo (parcă s-a luat și mic dejun sur le champ - chit că e vorba de munte... Mîine-poimîine mă angajează vreun patron francofon și e bine să-mi exersez galica):





În 34 de ani peisajul a rămas același, nu și omul. Asta e.


Altminteri, obiectele de interes sînt inevitabil aceleași, peste ani.
Peretele Albișoarelor (unde acum se fac atente observații, cu poze pe măsură, dar peste ele în acest post_...



Peretele Văii Albe...



(Altădată:)

În amonte, acolo se află elegantul Horn al Vulturilor (suit la 1945 de echipa Emilian Cristea - Pompiliu Moise):



 Din locul de belvedere, se trece pe curbă de nivel pe deasupra Vîlcelului II (o merita numele lui Leova S.?), apoi pe deasupra porțiunii abrupte din V. Policandru pe care a ocolit-o prin abaterea la Belvedere.
Dacă mă gîndesc, V.P. își are obîrșia matematică în Hornul Vulturilor, picătura de apă de acolo e prima - la ploaie - care își aduce aportul la vîlcelul ce scapă gravitațional de acolo...





Brîul Aerian este cel cam de sub urecheam-mi de aici, iar guguloiul de pe acolo, profilat pe albastrul cerului, este locul unde brîul sfîrșește, pe creasta ce separă de bazinul Vîlcelului Hornului Negru / Pietros...
Eu folosesc ...Aerian și nu Brîna Aeriană - cum practică cvasitotalitatea lumii noastre alpine - pentru că mi s-a părut mai... aerisită această formă propusă de Baticu (pe o idee lingvistică a lui Radu Țițeica...
Este interesant cum nesupusul nea Nae a luat atîtea de la nea Radu...Ce ți-e ca un om ca Baticu să fie luat cu binișorul (altminteri cred că maître Țițeica nici nu și-a bătut capul că convingă, ori tocmai aicia va fi fost cheia persuasiunii!)...
Tratînd lucrurile în propria-mi... subiectivitate, îmi sună ca dracul brînă.... Îmi pare și împiedicat, inestetic, și amintind de bătrînețe. Cum, să mai pun mîna pe Freud și pe ideea fricii de moarte? Mmm... La bani mărunți am adoptat toponimicul de mult, cînd nu tremuram ca acum la ideea că voi muriiiiii, că voi spune adios stelelor și apelor bla-bla-bla...

La 22 de ani nu am dat mare atenție unui coborîș cucurigit de aici, ci doar ulterior. Au apărut însă în timp niște cabluri, ce șurează deplasarea, chit că un nod tot vine în gît, cu acel hău în mare preajmă...
Apropo de amenajări, la prima-mi trecere pe aici exista o coardă ca balustradă pe Aerianul propriu-zis. Nu știu cînd a fost fixată.
Totodată, istoricește peseverînd, după premiera Comănescu-Stolear din 1935, traseul a fost refăcut - mă refer la trecerea pe acest brîu la cer -  de Baticu în 1939, inclusiv cu elevii săi de la școala de alpinism din acel an. Nu bag mîna în foc de faptul că nu au cercetat atunci și alții locurile, de pildă Toma Boerescu (vezi Memoriile lui audio).



Porțiunea de acolo e pendinte hidro de Vîlcelul Policandrului.


Iar de acum, hai pe Brîul Aerian, cel mai ajuns întru altitudine din cele patru - parcă - cingători ale peretelui Vulturilor.



Le are...



Mariana, la fix 18 ani.





Poate vor fi cam multe imagini pentru următoarea porțiune... Dați Fast Forward dacă vă plictisiți...









Legat de poza de mai jos, cum zicea ăia de la Led Zeppelin? Este drept că parcă altă muzică s-ar adapta locului, unei relatări pe aici - și-mi fuge mintea la eterna-mi Fanfară pentru un om obișnuit, a E,L@P.









În creastă (unde naratorul din fața computerului va lua o pauză):



De partea cealaltă a crestei (a Văii Albe), bazinul în formă de pîlnie al Văii Coștilei. Sus, panglica Brîului Mare.






Drumul va continua în suiș pe creastă - în episodul următor.




Alte imagini vechi, pe care nu le-am inserat în text pentru a nu trage prea mult din prezent relatarea.