sâmbătă, 31 august 2013

/ UNGHI PERSONAL / Concert Roger Waters, Bucureşti


Da, m-am lăudat de o pauză în ale blogului, dar comit aici doar o postare mică-mică... Mai ales că subiectul este mai perimabil decît altele.

E greu să vii cu observaţii, cu afirmaţii împotriva curentului majoritar.

Care curent majoritar s-a manifestat, în cazul concertului lui Roger Waters, prin materiale entuziaste, înainte cît şi după. Vezi de pildă filele cotidianului "Adevărul".


Rămîne de văzut cîtă invidie pentru faima britanicului (cel trăitor în State, înţeleg) mi-i, şi cît simple observaţii poate utile.

Hm... 
Educaţia interzice îndeobşte să te produci împotriva curentului.   Sau, oricum, să o faci în interiorul unor limite.
Cînd ieşi în afara lor, poţi să ai cîtă justeţe vrei, dar încalci regulile de funcţionare ale marii Familii: Societatea.

Constat.

În situaţia concertului amintit, tanti Societatea a vrut unitate de vederi.
În baza lor, totul e fost cam roz, respectiv entuziast. Îndoieli şi mici observaţii nu au existat.

Căci astfel voieşte Societatea (idee fixă, nu?), aşa îi prinde dînsei mai bine spre funcţionare.

 Nu ştiu aici - de fapt - ce-i dintîi: carul ori caii.
Vrea, de fapt societatea, ori membrii unii membri au nevoie de manifestări de încîntare, de entuziasm, de aproape prosternare?
Exact nu-mi pot da seama ce şi cum., dar prinde bine tuturor.

După lunga poliloghie, micile mele observaţii (era să spun rînduleţe, precum Tudor Muşatescu!).
Şi eu sînt fan Pink Floyd. Îmi place mult, între altele, acel album Final cut - creaţie aproape exclusivă a lui Roger Waters.
La baza construcţiei numite "The Wall" şed lucruri reproşabile sistemului educativ, şcolar britanic. Mai exact cel din vremea micii şcolarizări a lui Waters. Asta înseamnă 1955-1960.
În paralel, pentru ca el să fie iritat de sinistrul dascăl din pelicula "The Wall"  (un coleg de trupă David Gilmour nu pare să fi luat foarte în serios dascălii într-o ureche), Waters va fi posedat o nemulţumire, o capsă pusă de acasă. Din familie.
Acolo, biografii au bătut mult monedă pe lipsa tatălui cel decedat în război şi mai puţin pe nocivitatea unor personaje vii care îi vor fi marcat viaţa viitorului muzician.

În acelaşi timp.
Poate ideea primordială a discului în chestiune va fi prins cît de cît în 1979, la data lansării. Ca să găseşti lucrurile cît se poate de la locul lor în 2013, mie unuia mi se are în neregulă.
Am observat ceva similar în muzica zisă cultă. Unde nu am izbutit să fac abstracţie de şirul de întîmplări absolut infantile pe care se construieşte muzica. Fie ea şi compusă de un Wagner, de pildă.
Este probabil o limitare a subsemnatului.
Văd că destulă lume se declară entuziasmată de dărîmarea zidului, în spectacol. Le respect opinia, dar nu pot scăpa din vedere amănuntele pomenite mai sus.

Totodată.
Chit că-s în răspăr cu marea, marea, marea etc. majoritate.
Eu văd un mare spectacol de sunet şi lumină, precum cel ataşat albumului "The Wall", drept o nemulţumire că muzica singură nu poate suci admiraţia publicului pînă pe doritele culmi.
Puteţi să mă înjuraţi, dar cred că nu mai simţi cum trebuie muzica, de eşti cu simţurile împărţite în alte direcţii.
Coroborat cu ce văzui prin gazete şi televiziuni, la mijloc pare să fie destul snobism. Mă refer la al publicului. Dă bine - se pare - a fi văzut că eşti pasionat de un nume mare. Tropăiţi împreună. Şi îmi fuge aici, pentru a n-a oară, mintea la o caricatură cu spectatori, într-un Paris Match  de acum cîteva decenii. Ieşeau poate şi fără să mai gîndească, dar marcaţi teribil în liniştea lor (chit că era vorba de o caricatură), dintr-o sală de cinema. Un trecător se interesează la un altul ce şi cum. Răspunsul vine: "E un film de Ingmar Bergman...".
Totodată. Plăcerea adevărată e un ceva pe care îl strîngi - cu multă linişte şi aproape nemişcare - în jurul inimii. Nu ţii, în ciuda legendei, să-l comunici şi altora.   

Mi-s simple observaţii.
Înţeleg în acelaşi timp că psihicul nostru funcţionează binar, e de ajuns un fir de nisip contrar pentru a bloca maşinăria generatoare de entuziasm, de adulaţie.

De scos din cenuşiul sau chiar negrul diurn.


PS
Pură mărturisire personală. Asta apropo de rememorările din juneţe ale entuziasmaţilor de la pomenitul concert.
Cred că prima bucată Pink Floyd ce mi-a ajuns la urechi a fost "Money". Pur informativ, eram la "23 August", secţia Motoare, într-o pauză (de seară, parcă) şi înregistram CU MICROFONUL de la alt casetofon.  De la un coleg de muncă un pic mai destupat. Asta fu în ultimele luni ale lui 1973.
Peste 1-2 ani am putut înregistra întreg albumul, de la vecinul Gică Diaconu. În context, nu voi poza în estet din fragedă pruncie, ci declar că muzica albumului circula mai ales la ceaiurile nocturne de la pe la 19 ani. În general, micul snobism din epocă, de a asculta numai muzică bună, a prins însă bine educaţiei mele/noastre muzicale.
Am destule piese din adolescenţă care îmi  mai merg la inimă.
Dar nu pot face abstracţie că eu nu mai sînt acela.
Iar aici nu e la mijloc vreo catastrofă, ci curgerea vieţii.

Iar în context.
Graţie unei chimii indiscutabile a vîrstei, multe din muzicile, locurile, poate şi oamenii care au mi-au ajuns în contact pe la 16-25 de ani au rămas înmagazinate în memorie cu nimb de oarece flori.
Descopăr şi acum - graţie netului - piese care m-au teribil încîntat acum cîteva decenii.
Nu ştiu cum e la alţii, apropo de căzutul pe spate al unora la piesele Waters, să spunem (s-ar putea analiza...). După ceva audiţii, acele piese de altădată - la  mine barim - îşi pierd din şarm.
Neplăcut, dar normal probabil.
Între ultimele bucăţi picate din cerul memoriei, cîteva piese de Donna Summer (aici, în flac), asociate amorului de la 20 de ani, Mariana. Îs perfect conştient că-s subiectiv, că totul ţine de drogul existenţial repartizat atunci acţiunilor din preajma celei ce avea să fie mama primilor mei doi băieţi.

Acum, îm place Pompei, al lui Pink Floyd - chit că manifestarea mi-i departe de aceea din manuale de bon ton.

Îmi place la acest album, la film faptul că îţi lasă mintea să zboare. Să îţi cercetezi liniştit unghere ale sufletului. Nu te duce de mînă, cum ţin destule imagini ataşate altor piese, în lume.
În spectacolul "The Wall", de pildă, eu unul simt că animatorul, autorul te cam duce de mînă...

Etern la inimă mi-i Gary Glitter.
Nu cunosc dedesubturile, dar mi-i aproape la fel de proaspăt ca altădată. Probabil că se suprapune aproape perfect basic-ului meu.

Deşi, aici, nu ştiu ce a fost primul. Am preluat eu, inconştient şi pe formarea de 16 ani, acel tip de muzică, ori el a venit pe ce aveam deja?

Ah, lungelile Ordean...
Nu ştiu cum se simt fanii Waters cu imaginea idolului lor la 70 de ani. Mie unuia însă, poate şi pentru că era clovn din juneţe, nu-mi pică prestaţiile lui G.G. Dar de aci deja porneşte altă poveste... Greu e cu chingi, însă deseori fără ele mergem prost.

Îmi place cum au îmbătrinit Gilmour şi Clapton.


vineri, 23 august 2013

/ MUNTE, SUFLET / Poate util, de la o iritare



Din nou pornesc de la un buclucaş comentariu al subsemnatului...



... Eu sportul cu delicateţea socială (recomandat recent de Mugur Ilie) nu am ajuns a-l poseda...
Delicateţea cu pricina nu înseamnă doar a nu face pipi în plină stare. Ci în a nu spune inclusiv lucruri adevărate, dar neplăcute.
La o adică, atitudinea Societăţii ţine aici de sistemul bancă.
Nu-i spune acum, căci (pasămite) îi distrugi confortul interior. Lasăî-l să descopere atunci... - căci cam aşa e cum spui mata, totuşi...
Şi, în loc să guste în mostre mici remediul anti-otravă existenţială, omul simplu îl cam ia deodată pe tot, mai încolo...

 Comentez acolo:
"Zîmbeşte tare frumos domnişoara din prim plan... Piei, drace! Mi-am gonit prin această formulă bisericească nu vreun gînd erotic, cît curiozitatea despre cum va arăta peste vreo 20 de ani..."

Apare un comentariu.
Că autorul nu are poză, nu are nume real - o spune şi asta ceva (va spune şi atitudinea lui, dar sper că-l voi trata cu destulă înţelegere şi posibilă amiciţie)! - parcă-i ceva secundar:
"Sunt oameni care imbatranesc frumos cu zambetul pe buze, poate pentru ca dau, ofera dezinteresat tot ce au si stiu (Mititeanu, sa zicem...) si apoi sunt ratatii, oameni care imbatranesc urat, pentru ca au cute de incruntare pe frunte "Nimeni nu ma fura pe mine si nimeni nui mai bun ca mine (in ratarea mea!). Sictir!". (Cum ai fi tu, de exemplu.). Fata asta e ca Mititeanu, e evident dupa zambet. Va imbatrani frumos... Peste 20 de ani va fi acolo cu copilul ei de mana, si cu zambetul ei... :)

Sans doute, eu-s cel îmbătrînit prost...


I

Hm.
Cît de sensibili sîntem la aprecierile nedrepte ori măcar exagerate!
Această permeabilitae provine din absolut normalele răniri existenţiale, cînd cineva mai puternica proferat atari lucruri...

Categoriile aici sînt de două feluri. Sînt zisele de profil din partea părinţilor, a ceea ce se numeşte persoană semificativă. În faţa lor, credulitatea noastră noastră este foarte ridicată. Iar dumnealor, părinii, în ciuda poeziilor, au destule momente de răutate - atîta doar că nu e frumos să pomeneşti de ele... Dar ele există.
Un alt mod de străpungere în suflet a ziselor nedrepte este cînd vin din partea celor mai puternici. Atunci, poate în sine vorba Eşti aşa sau aşa... nu contează, cît umilirea de a nu putea face nimic împotrivă, cei este inevitabila asociată.

Te mai irită uneori crunt nedreptatea. Căci ştii din tot rărunchii că nu eşti cum te declară respectivul. Ori ce declară el, despre terţi.


II

Comentariul meu la poza minunatei  femei.
Nu e o răutate, doar ceva durere că lucrurile nu vor rămîne astfel.
Mai ales că duduia nu stă, potrivit ochiului meu, foarte străluce cu vitalitatea a la longue.
"Zîmbeşte tare frumos domnişoara din prim plan... Piei, drace! Mi-am gonit prin această formulă bisericească nu vreun gînd erotic, cît curiozitatea despre cum va arăta peste vreo 20 de ani..."

E interesant că, la acest stadiu, lui Angel Radios îi intră anumite conexiuni în lucru.
El alătură acestui joc al meu peste timp anumite conotaţii, care vor culmina mai la vale cu ceva aprecieri vesele la adresa subsemnatului. E dreptul său, dar n-aş pierde în vedere fondul.
Îngerul ştie că peste 20 de ani acea femeie nu va mai fi la fel. Ci într-un fel anume.
Totodată, el însuşi ştie că nimic nu va fi, nici el însuşi, cum sînt acum, la 2013.
Să-mi spuneţi unde greşeşte demonstraţia mea - nu mă supăr de observaţii.

Comentariul lui AngelRadios (iertaţi dacă-l repet...!):
"Sunt oameni care imbatranesc frumos cu zambetul pe buze, poate pentru ca dau, ofera dezinteresat tot ce au si stiu (Mititeanu, sa zicem...) si apoi sunt ratatii, oameni care imbatranesc urat, pentru ca au cute de incruntare pe frunte "Nimeni nu ma fura pe mine si nimeni nui mai bun ca mine (in ratarea mea!). Sictir!". (Cum ai fi tu, de exemplu.). Fata asta e ca Mititeanu, e evident dupa zambet. Va imbatrani frumos... Peste 20 de ani va fi acolo cu copilul ei de mana, si cu zambetul ei... :)
El scrie acolo că fata va fi aşa ori aşa (şi alege formule de mers la inimă, inclusiv cu copilul de mînă), dar însăşi iritarea îl trădează că, mai adînc, el însuşi se îndoieşte de asta.
Iritarea înseamnă rană. Ce va fi fost rănit acolo?

Domnul AR mă plasează între rataţi, îmbătrîniţii urît, cei avînd cute de încrîncenare pe frunte, dă şi un citat pe măsură.
Iar la antipod îl plasează pe Dinu Mititeanu.


Dumnezeule.
Una la mînă, parcă mai degrabă Dinu M. are cute pe frunte, eu stau mai bine.

Apoi, parcă nu-mi aduc aminte de zîmbete frumoase la Mititeanu, ori măcar în stilul distinsei domnişoare din poză.
Doamne, piatra aia în fîntînă şi înţelepţii ulteriori!...
A oferi dezinteresat tot ce ştim...
Îndrăznesc să cred că şi eu ofer - căci nu v-a cerut nimeni bani pe aici...
Cum, ziceţi că eu, totuşi, ofer lucruri neplăcute, greţoase, ghiavoleşti?

Păi să vedem.
Ce e drept, de vreţi iluzii frumoase, la taraba mea nu prea există, nici gratis!

Păi.
Omul nostru îşi dă de zor cu părerea despre ratare.
Ca să te pricepi la aşa ceva, în mintea mea cea proastă aş opina că e bine să fi cercetat subiectul ca experienţă personală.
Mai exact si fi ajuns la o etate de unde să tratezi cît de cît lucrurile mai în temă. Adică să fii la vreun peste 50 şi să spui despre vreun seamăn că e ratat, cu argumentele domoale de rigoare, bineînţeles!
Aşa însă, numai că ai auzit tu de la alţii de fenomen (altminteri, pe buza gropii toţi sîntem rataţi...), iar totodată ştii că - lansîndu-l spre altul - ăla se face cîrpă, parcă nu te-aş lua în serios...
Să nu-mi spuneţi că lămurirea - pe cît m-a dus mintea - despre ratare nu vă va prinde bine, cînd un şmecher vă la lansa aşa destabilizatoare acuză, de ratat...

În materie de Dinu Mititeanu, eu nu mă lansez în acuzaţii de ratare şi nici în tratamente bloc, pe întreaga personalitate. Ştiu doar că a inventat o carte, iar pe baza ei un cult altminteri foarte profitabil sufleteşte, propriei fiinţe. De ce şi cum, nu-i locul a extinde, am făcut-o cu alte prilejuri.
Cert este că nu aş cădea lat în faţa sa, chit las pe alţii s-o facă nestingheriţi. Asta e, cu un orag de sus ori mai multe fiecare e dator în viaţă...


N-am aflat, continuînd ochitul prin citat AngelRadios, ce-i cu citatul:
"Nimeni nu ma fura pe mine si nimeni nui mai bun ca mine (in ratarea mea!). Sictir!".  
 Parcă nu-i sînt autore...
Şi mă obţin totodată cu greu să vorbesc aici despre proiecţie, despre a atribui altui gînduri personale de care te ruşinezi altminteri grozav. 
 


Păi, cam atît.

Să aveţi o zi bună!


PS1



Am impresia că domnul de aici va mai lua ceva plase cu oamenii aparenţi buni...
Mă uit şi cu ce grabă îşi cere scuze, cît de iute renunţă la - cel puţin, exprimarea - părerilor.


PS2
Îndrăznesc a reproduce aici un mic schimb de idei cu Andrei Badea:

AB:
Domnule Angel Radios, oricine ați fi - căci în spatele unui pseudonim se poate ascunde oricine - am să vă rog să încetați atacurile la persoană. E de ajuns o discuție de acest gen la un album. Dacă aveți ceva de împărțit cu domnul Ordean, o puteți face în particular
. Mulțumesc pentru înțelegere!
 
AngelRadios:
Imi cer scuze Andrei, am sters! Esti un om bun!
 
Mircea Ordean:
Am găsit undeva intervenţia cu pricina, a lui Angel...
Nu-i nici o problemă, e părerea lui. Iar mie mi-e mai mult decît folositoare.
Fără îndoială, ca principiu, există afirmaţii ale celuilalt (cum i-au fost şi scrisele mele de mai sus lui Angel) care provoacă disconfort
. Dacă vrem, asemenea reacţii ale celuilalt ne pot fi extrem de utile - cei drept, cu un preţ măricel de durere.
Fra
tele Mugur Ilie reproducea deseori o vorbă: "Ce nu te omoară te întăreşte".
 
 Va exista în context un comentariu al meu mai amplu, pe blogul personal.
Nu cred că e jignitor, dar unora le poate fi extrem de dureros.
 
Andrei Badea:
Sunt de acord că reacțiile negative ale altora ne pot fi utile, dar contează foarte mult felul în care sunt acestea exprimate. O insultă aruncată într-un lac e egală cu zero și spune mai multe despre autor decât despre destinatar. O critică - fie ea și personală - se aduce împreună cu argumente. De aceea am reacționat prompt la spusele lui Angel, fiindcă le-am considerat doar atacuri fără substanță, gratuite.
 
Aștept cu interes (și curiozitate!) articolul de pe blog.
 
M.O.:
/.../ Părerea mea este că oricare poate să se exprime cum are chef - totul este cum iei acele mici furii ale celuilalt.
Cel care se manifestă într-un fel anume... are nevoie ca de apă de un stil similar, din partea oponentului. Asta, pentru a continua să-şi descarce din iritare, pe care altminteri a acumulat-o în situaţii unde nu i s-a dat voie să se manifeste.
Este, ce-i drept, un subiect ce nu poate fi prezentat cît de cît pe larg aici...
 
Treaba haioasă e la lumea zisă bună. Eu i-aş spune brînzovenesciană. Acolo e de studiat, cum o sparie conflictele în sine, başca faptul c-ar putea fi suprinse fie şi în apropierea băieţilor răi...
 
 
 
 
 

joi, 22 august 2013

/ UMAN / Am înnebunit: scriu şi pentru posteritate



Haios sună!
Ordean s-a simţit la anul cutare drept un neînţeles...
Fain. Ca urmare, pentru prima dată am rîs aproape cu lacrimi pe ziua de azi (e ora 7.45 am).



I

M-a amuzat şi în acelaşi timp m-a tulburat prost ieri ceva, într-un lift.
M-am privit întîmplător în oglinda acestuia.




Ştiam că ochii nu ni-s / mi-s deseori cum ne-am dori.
Sînt îndebşte mai trişti şi mai răutăcioşi decît - hai să trec la persoana I, restul să se autoanalizeze singuri - mi-aş dori.
Aşa mi i-am descoperit şi ieri în acea oglindă.

Mi-a plăcut că nu am mai fugit ca altădată, speriat ori oripilat.
Ba chiar am îndrăznit un 'ceva'. Am rămas cu privirea pe 'Ei', sperînd mai mult sau mai puţin conştient că lama lor se va domoli, va deveni mai amabilă.
Ţţ! Adică nu. Au rămas la fel de străini.

Chiar şi aşa, nu m-au mai speriat, indispus, mîhnit ca altădată.
Voi încerca să leg, în timp, ceva relaţie (nu ştiu de bună ori rea, dar ne vom fi oricum mai familiari) cu acea fiină vizibil independentă.

**

Vasile Dem Zamfirescu scrie undeva de şocul întîlnirii cu propriul inconştient. Avea dreptate.
(Interesant fenomenul acesta, cînd din acelaşi timp, în momente diferite ale viţii noastre, descoperim noi sensuri, respectiv noi paliere ale unui sens!...)

Tot prin zonă, citeam cîndva că omul începe să gîndească greu (sau deloc?), dar dacă se porneşte în acest sens, nu se mai opreşte.
Biata-mi trestie gînditoare nu cred că ar mai putea purcede vreodată la rînduri superficiale... A gustat pesemne din fructul oprit.


II

Felii de viaţă.

Miron Radu Paraschivescu nu m-a dat gata, ca om (e timp...), dar am găsit în "Jurnalul unui cobai" multe pasaje pline de sevă reală a diurnului.

"Stîpii de cafenea /.../ Unul, aşezat deja la o masă, îl cheamă pe altul care abia a intrat şi se vede bine că ar vrea să-l evite. Dar cel de la masă vorbeşte tare, ca să-l audă lumea şi pleacă mulţumit după aceea că şi-a făcut treaba. La plată îi spune celuilalt:
- Plăteşte tu, că eu n-am luat încă leafa... (mai înainte, cînd îl invitase la masa lui, îi spusese: 'Are o cafea foarte bună, veritabilă...')"


Scena e din 1953, dar unde nu o poţ regăsi pe scara timpului, la noi ori aiurea pe mapamond?

III

Dan Andronic reproduce pe Facebook o poezie, întîlnită undeva pe net:


UN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU

Te rog, nu-ţi fie silă, că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc, mă murdăresc pe faţă.
... Când erai mic, cu ea, eu te ştergeam întruna,
Şi îţi dădeam, băiete, ca să mănânci dulceaţă ...

Când tot repet o frază,nu te-amărî pe mine
Că-ndrug aceleasi vorbe, până ce oboseşti.
... Când erai mic, copile, eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvânte, să-nveţi ca să vorbeşti ...

Ştiu că te enervezi, când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă tin, pierdut,în urmă.
... Când erai mic,băiete, te căram în spinare,
Şi nu ştiam,atunci, că trupul meu se curmă ...

Ştiu că nu mă suporţi, să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit, cu părul ca o claie.
... Când erai mic, copile, şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie ...

Ştiu că îţi tulbur somnul, durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare,acuma, bătrâneţea.
... Când erai mic, băiete, dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea ...

Mă iartă, tu, copile, că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere ... hai, mergi şi te-odihneşte,
Şi să nu uiţi,băiete ... îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă, se trece, -mbătrâneşte ...



Dane, e o problemă aici...
Una la mînă, nu cred că vorbeşte senectul.
Doi, foloseşte multe figuri de stil totusi artificiale. Adică ce nu-i sînt chiar din suflet, din real, dar vrea să obţină mai mult 'ceva' decît ar merge prin mijloace obişnuite.

Mmm, nu aşa m-aş adresa fiilor mei, în acea postură - chit că, recunosc, E bordeie şi obiceie..

Mai e ceva.
As transmite ce-as avea de zis în mai puţine cuvinte.

Vorbele multe, cum îndrăzneam să comentez de curînd la un text Cioran (despre muncă), în semn că articlerul îşi descarcă şi altele, respectiv îşi acoperă din angoasă.

Totodată.

Nu cred în asa rînduri, fie şi versuri.
Noi sintem alcătuiti din mai multe...
E in noi inclusiv ură pe tinereţea altuia, inclusiv groază pe Ce se apropie...


După cum.
Poate vreau prea mult de la oameni... Dar tot e de spus!
Realitatea este amplă. Sînt multe între doi oameni. Un univers de clişee (chit că, ar fi greu fără ele...), dar şi unul de sentimente reale.

Aussi.
Ce jenă avem să ne amintim (dar e de înţeles, căci ni-i altă viaţă...) de iritarea proaspătului tătic de altădată, că nu-şi poate iubi consoarta, cu focul acelei vîrste... Consoarta avînd inevitabil atunci un alt personaj principal în viaţa sa, copilul - nu mai era ca înainte de venirea acestuia (s-o spună altcuiva că soţii se împacă tare iute cu noua postură... libidinală!).

Or aşa ceva nu se spune...

Poate, însă, e cazul să gîndesc - pornind de la poezie şi de la comentarii - să încerc timid să văd ce simt faţă de tatăl meu.
Haios!
Nu am purces niciodată serios în acest domeniu!

Cred că ar fi util. Ce minunăţie de teren nebătut, din existenţa mea (mă refer la urmele de azi, la ce e în sufletul meu!). Cum, e posibil să doar ca dracul, de ambele părţi - adică şi în durere, şi în încîntare?
Se poate.
Aaaah! Parantezele nesfîrşite ale lui Ordean!
Cum d... să nu-ţi pui problema (Stai, bre, că strici corola aia, ştii matale care...!)
În asemenea scrise, cîtă frică este a celui încă matur, a fiului, de bătrîneţe, de ceea ce a descoperit în general despre viaţă. Că aceasta curge, că nimic nu e sigur, că eforturile - dincolo de pastilele sociale - sînt cam în gol...



IV


Găsesc undeva pe net:
Reţeaua lui Gogu Radulescu .Gogu isi crease o adevarata retea de intelectuali acolo la Comana, unde statea el. Valeria Seciu era amanta lui, Blandiana la fel; isi facuse si casa acolo, chiar langa el, ca sa-i fie mai aproape. Pai Otilia Coman, ca asta-i numele ei, facuse inconjurul lumii de pe vremea lui Ceausescu.

Stau şi mă întreb...
("Întrebările conţin deja răspunsurile"...)

La tipi d-ăştia, convinşi că un Gogu Rădulescu - a se scuza de expresie - regula la greu la Blandiene şi Secii...

Trec peste faptul că mintea acestor tipi nu concepe că, mai ales la o vîrstă, poate exista şi alt gen de relaţie cu o femeie mult mai tînără.
(Mă întreb un pic cu groază cum le va fi acelora la bătrîneţe, fără putinţa de a descoperi confortările acelei vîrste...)

Dar.
GHICI CUM AR PROCEDA EI, CUM PROCEDEAZĂ EI DACĂ ÎN PREAJMĂ LE ATERIZEAZĂ O FEMEIE TÎNĂRĂ (Cum, să întreb ce fac dacă le aterizează în general una?).
Pot paria că le este una din cele mai neconfortante poziţii posibile, unde li se amestecă în suflet neştiinţă, frustrări din adolesenţă, ură pe mai tot ce mişcă uman în jur, din n motive...)



V

Doamna deputat Alina Gheorghiu face pe Facebook o trimitere oarecare...
... la care mitocanul ia astfel lucrurile:
Bineînţeles, Alina, că pe tine nu te interesează amănunte precum următoarele...
Cît de departe crezi că ajung în politică tipii superficiali la tinereţe?

Cum, un Ionel Brătianu părea foarte superficial la juneţe?
Corect, dar era şi Ionel, şi Brătianu!

În context, şi alt Ionel părea fluşturatic.
Era Iliescu totuşi.
(nu-i sînt fan, dar...)

/ UMAN, SOCIAL / Din tinereţi


Îmi cade în mînă un exemplar recent al gazetei "Opinia naţională".
Scoasă de Universitatea Spiru Haret şi pe care o comentam de zor acum doi ani, cînd m-am nimerit student (meteoric) la Jurnalism.



Doamna directoare Mioara Vergu-Iordache are, ca de obicei, un editorial.
Îl numeşte "Nimic nu mai e ca pe vremea mea".
Fără îndoială nu se vrea storcătoare de lacrimi din partea cititorului, cunoscînd totodată lentila deformantă ce însoţeşte îndeobşte asemenea rememorări. Dar tot alunecă, şi încă la greu, pe panta lui Altădată era mai bine.
(Vezi facsimil - căci nu am izbutit să preiau textul din .pdf-ul originar- la PS)

Încerc să  realizez ce se întîmplă.
Cît e refugiu în faţa prezentului, şi cît dres din inferiorităţile faţă de tinerii anului 2013?

Acord doamnei director a Opiniei naţionale prezumţia de simplu romantism. Pe fondul în care va fi stat toată maturitatea într-un birou, într-o redacţie - de felul lor izolate de tumultul lumii.
Iar în tinereţe va fi fost o serafică, o visătoare. Ceea ce, bineînţeles, nu o împiedică azi să extindă ideile, iluziile proprii la afirmaţia (fie şi neproclamată făţiş) că totul era pe atunci, în România barim) cum zice dumneai acum.
 Bănui că doamna MV-I nu traversează o perioadă prea străluce (ajung iar la vorba despre Mugur I. şi cu ce ne alegem din trecerea prin viaţă) -, de unde acest refugiu în ce i se va fi părut un moment şi un loc cît de cît luminos, sub bolta existenţei.
Sînt rău? Poate. Dar nici a minţi nu un lucru foarte frumos, chit că eu însumi îi acord circumstanţei autoarei...
Am citat deseori din zisele lui Nicolae Baticu, care prin 1965 descoperea o generaţie schimbată (se înţelege că în rău), cu petreceri unde chiloţii domnişoarelor erau amestecaţi într-un coş, iar domnii îşi aflau astfel viitoarea parnereră de fugară împereghere.
Citez acum din Miron Radu Paraschivescu (a cărui carte urma so duc la biblioteca publică, acum o jumătate de oră...):
"Mi se fac relatări despre fetele de azi (1953, n. MO): rău crescute, încăpute (nostim termen! n. MO) de tipi neciopliţi, nu ştiu să rîdă, ă se dea, să ia, cu orizont redus, rîd cu plăcere la bancuri groase. Nu ştiu să se dezbrace şi să se îmbrace niciuna..." ("Jurnalul unui cobai", editura Dacia, Cluj, 1994) (PS2)


Nu voi să distrug aici vreo corolă cu minuni, doar aş recomanda nuanţă, chit dacă mintea noastră - fie şi posedînd pe cartea de vizită vorba intelectual - este foarte dornică de vite conclure, să pună repede etichete, cît mai simpliste mai exact, lipsite de valsul îndoielii, cît şi al nuanţelor între alb şi negru.


Încheiere
Am fost ieri la un interviu.
O editură (moscovită) ce pare să se numească la origini Rossiia, dar s-a rebotezat între români ca fiind "Rosa".
Pasămite ne-ar fi aşteptat aici slujba de curier. Ca probă, urmam să însoţim cea mai valoroasă dintre agenţii de tren ai editurii.
Realmente mi-a făcut milă - cînd ni s-a ivit ochilor - acea femeie (sper să nu-i cadă vreodată sub ochi aceste rînduri!).

Mă pomeneam curînd, zice-se dramatic, drept neştiutor, ne-potent în ale coagulării lucrative, respectiv al traiului între oameni. Eee, femeia aceea - poate nu chiar dotată pentru hora muncii - intrase în horă, nu prea făcea faţă, dar nu putea pleca. Slăbită, însorită în exces (stat mnult pe străzi, în timpul orelor de serviciu, milogind să-i fie cumpărate cărţile din greul rucsac), vizibil obosită.
Of.
Oare  ce-ar spune despre viaţă, cu sinceritate, o asemenea femeie? Trăgînd linia, cîte reuşite şi cîtă groază este la bilanţ?
Pînă şi mie mi se sparie gîndul asupra constatării...


Doamna Iordache-Vergu, am sentimentul, este tot o aparentă reuşită a integrării, din punctul de vedere al Societăţii, eventual al lui Dumnezeu.


 
PS



 PS2
"... Apoi, femeile măritate, cinstite, care vin cu plasa cu morcovi şi între două cozi fac dragoste: apoi cnicele care se cred deştepte şi în fond nu mai sunt nimic demult, cele care te întreabă indiferente: Eşti gata, dragă?..."


 PS3
 Gustibus.
Mai exact. "Opinia naţională" are părerea alcătuitorilor săi, iar subseamntul pe a sa - pe care o  expune şi atît aici.
E acolo o poezie a lui Adrian Păunescu (vezi linkul spre pdf integal).
Eu unul nu am pricepere poetică, dar tot pot mirosi că-i vorba de o versificaţie mediocră.

Apoi, e reprodus un articol Eminescu. "Mizeria vieţii noastre publice".
Rectorul Bondrea, dl Râpeanu şi atîţia alţii de la "Spiru Haret" pot cădea liniştiţi în adulaţie întru Bardul naţional.
Eu nu. 
Am două motive:
- materialul e scris la 1875-80 şi, oricît  de genial ar fi fost, nu mai poate poseda funcţie de iarba fiarelor după 125 de ani.
- Eminescu scrie furios, iar aşa trăsătură nu-i prietenă cu obiectivitatea. Mai degrabă se înfrăţeşte cu infantilismul.- acela care vede la altul toate nenorocirile lumii, respectiv neplăcerile (altminteri cu surse, totuşi, prin alte părţi...) propriei existenţe.

miercuri, 21 august 2013

/ UMAN, MĂRUNTAIE / Prin urbe şi nu numai, 21 august 2013


I

Taman ieri afirmam sus şi tare că e de lăsat mai moale cu postările pe-aici, căci la mari (şi necesare) schimbări în viaţa personală, este nevoie de renunţări pe măsură.
Şi iată-mă din nou cu condeiul în mînă, dîndu-mă deştept cu privire la aia sau aia!...

Interveni însă o nuanţă.

Legat de ea, aparent aş extinde mea culpa.

La un moment dat afirmasem pe aici că mi-aş dori să ajung un al doilea Caragiale.

Nu mă bat cu cărămida în piept pentru aşa îndrăzneală. teoretic poate interveni oricînd mica întrebare: "Ajunseşi, bre, con' Iancu?...".
Şi pas de-i răspunde ceva!

În practică, nu strică să-ţi stabileşti ţeluri cam foarte sus, chit că inevitabila lor neatingere te va durea. Dar oricum vei ajunge la un nivel mai înăltuţ decît dacă nu-ţi fixai nimic, eventual îţi doreai să ajungi doar portar de blockhaus pe Cheia Rosetti, vorba lui Marin Preda.

Poate am procedat precum copilul care îşi fixează o ţintă, iar apoi îşi ajustează mersul în funcţie de ce descoperă în sine (putirinţe, dar şi handicapuri aferente acelei direcţii), cît şi în mediu, în realitate.
Probabil că genul de observaţii va rămîne, dar îşi va schimba ambalajul.
Am meditat la un moment dat dacă să trec şi eu în registrul umoristic - fie şi de o eventuală calitate înaltă. Simt însă că nu m-ar prinde. E de căutat altceva. Poate tratamentul cu înţelegere - dacă se poate şi sinceră, bineînţeles -, chit că tot va durea, deoarece inevitabil sînt atinse cu acul destule *baloane* cu iluzii.


Să vedem ce-o să iasă...



II



PRIN URBE



Circul cu un autobuz RATB pe Bulevardul bucureştean Pake Protopopescu. Imediat la est de strada Mătăsari, circulaţIa devine mai anevoiasă. Pare că situaţia se trage de la autoturismele ce încalcă aici panourile ce interzic pînă şi staţionarea.

În faţa sediului ProTV de aici, sînt parcate‚ 'la bordură’ două limuzine Audi. Mari, trădînd bunăstare, opulenţă chiar. Doi boşi vor fi fiind în vizită la faimosul post de televiziune.

Interesant.
Şi uman.

(Foto oarecare).

Pe de o parte, ProTV se doreşte un stindard al civilizării societăţii româneşti. Pe de alta, omenescul din liderii săi se comportă în ideea că ei-s ceva mai sus de restul, deci merită un tratament special. De favoare. Ei pot parca unde vor.
Cei de pe o treaptă sua două inferioare lor, în acea instituţie, copiază iute atitudinea, parcînd şi ei acolo contra regulilor... „Eu-s de la ProTV!”, par să aibă ei pregătit discursul, pretenţia. Bineînţeles, şi eventualul organ de ordine este sensibil, abordabil,
depasabil’ la aşa vorbă.



Îmi vine în minte figura lui spiritus rector, Adrian Sârbu.

Ceva mai destupat social decît majoritatea, plus o iscuţime a minţii de excepţie. Nu am cum să nu văd însă că deloc departe de aparenţă identifici iute o doză măricică de neam prost, în sensul că „Mie mi se cuvine (pentru că-s deştept, pentru că aşa vreau io!) mai mult decăt troglodului!”.







M-am nimerit la o mică petrecere, în vremea cînd l-am avut drept şef mare-mare. Se despărţise de Jeanine. Venise însoit de o duduie la vreo 23 de ani, destul de subţire ca personalitate (nu bag mîna în foc a fi o notă bună pentru un bărbat – dar gustibus...). Bosul cel mare al trustului se purta destul de aferat, de figurant cum ar spune mahalagii secolului 21. Poate era o condiţie a reuşitei profesionale, în condiţiile noastre, carpatine – îi iau într-un fel apărarea.


Apropo de condiţie a reuşitei, aici la nooooiii ("pe acest pămîîîînt").
O şedinţă, pe cînd eram la Playboy, 2006. Erau acolo şi mai sus ierarhic decît redactorul meu şef (Dan Silviu Boerescu) doi tipi. De numele unuia îmi aduc iute aminte: Dragos Stanca. Şi mai mare ca el, acolo, era unul brunet. Mihnea Vasiliu.
La şedinţa cu pricina, exprimări precum Ce pula mea! erau foarte dese, din partea duetului pomenit. Între cei prezenţi, erau cel puţin două doamne (Lili Urian, de pildă).
 
Aaa, am uitat. Parcă cel puţin unul dintre cei doi şi-a ridicat picioarele pe masă.
... De ce mă duce aici un gînd rău la poziţia dlui Adrian Sîrbu, în şedinţe cu subalternii?
Nu mă ofusc.
Poate e o lecţie, un avertisment, să iau aşa manifestări fără să mă consum, să mă crispez în exces.
Oamenii respectivi conduceau trustul Publimedia, ăl mai spălat din ţară.
Asta e.
Apropo de pretenţia cu al doilea / un nou Caragiale.
M-am trezit visînd - acum vreo trei zile - cum că eram succesorul lui Băsescu.

Mamă, ce vrajă mişto te ia, la aşa idee, ţişnind, emanînd din interiorul propriu....
În practică, de te vrei cu picioare pe pămînt, iei lucrurile altfel.
Psihanalitic mai exact.

Nu spun că rezolvi problema, pe calea menţionată.
Dar barim teoretic (adică 1%, contra 99% al viscerelor) poţi mirosi că poziţiunea de succesor... e ambalajul frumos-frumos al unui ceva altminteri neplăcut. Căci de nu era aşa, neplăcut, nu avea nevoie să şadă acolo , în beciul adîncului, şi să iasă la aer doar mascat, la vreme de slabă pază a caraulei...


III

Umblu ieri să văd de-un atelier reparat biciclete.
La Piaţa Naţiunilor Unite, la o trecere pietonală, o jună la vreo 16-17 ani.
Era într-uh şort, articol vestimentar la modă în vara asta. În plus, ca să spun aşa, avea pe apetisantele (ca orice, la acea etate, altfel dispărea de mult specia noastră!) picioare un dres lucios.

Am făcut ochii mari de poftă, de incitare sexuală.


Nu se cade, dar ceva comentarii tot aş face aici.

Încep cu faptul că draga soţietate ia cu Huo! afirmaţiile unui cinquagenar ca mine - cum că a belit ochii maari-mari la aşa ceva. Domnii copţi trebuie să stea în banca lor!
Nu spun că atare exteriorizare ar fi o chestie nemaipomenit de utilă - nouă, categoriei cu pricina, respectiv omenirii. Dar poate e de punctat clar că întotdeauna va exista o aşa inflamare, căci instinctul sexual nu dispare conform vreunui ukaz, social ori politic. 
Mai mult, chit că vitalitatea aferentă scade, spre senectute ai mai multe şanse să te agăţi de plăcerile consacrate, în condiţiile în care plăcerile vieţii s-au rărit, iar respectivii boşorogiţi dau din col în colţ, ororisiţi (adică atinşi de oroare) de angoasa specifică vîrstei.

Ca urmare.
Nu voi întoarce capul cu ochi libidinoşi după aşa puicuţe.
Dar îmi afirm dreptul de a fi interesat, tulburat multişor de ele. Iar asta nu pentru că-s eu Gică Contra (domnişoarei Cucu, cea mihailsebastiană), ci pentru că aşa vrea specia.

Cum, specia vrea multe, dar nu se cade pentru ca să... ?
Ba uite că eu vreau să se cadă! Îi pot fi bunic domnişoarei în chstiune, dar nu văd de ce m-aş jena să afirm că-s - dincolo de toate - om.

În acelaşi timp.
Voi părea misogin...
E interesant cît de tare apasă o asemenea fată pe pedală... Păi, apasă cît să-l facă lat de poftă pe mascul. 
Haios! Îl vrea tulburat, manipulabil în mare grad, în condiţiile în care acela nu va păpa totuşi ochişor (vorba unui banc, cu păsări) - ceea ce nu e neapărat răutate din partea domnişoarei, ci condiţie a existenţei construcţiei ei. Dacă omul apucă să se elibereze (seminal, adicătele), s-a dus dracului vraja - sau, după cum spunea o carte, preajma duduiei este ultimul loc unde şi-atr dori să se găsească acel mascul eliberat.

Pînă acolo, însă.
Femeia are voie să încerce a inflama (şi izbuteşte, inevitabil!), în vreme ce Societatea cam interzice masculului nu doar să posede agresiv acea femeie, dar şi pînă să-şi manifeste inflamarea - să zicem printr-o vizibilă şi de profil inflamare a nărilor. Nu, asta ar fi mitocănie!...

Amuzant!

În acest sport, al lui Inflamează-te şi atît!, nimeni nu-şi bate capul ce face masculul cu acea iritare nedescărcată. Trebuie să te stăpîneşti!... este o intervenţie în domeniu dintre cele mai amabile. Ar mai fi: "E / să-ţi fie ruşine, Fănele!..." (ce să mai spun de vreo erecţie adolescentină inevitabil necontrolată!). Sau: "Nenorocitule!".
Başca pastila: "Bărbatu' puternic procedează aşa şi nu procedează aşa...". 
Sau: "Obsedatule!". 
Care e fraier, pune botul.
 A nu pune botul înseamnă inclusiv a face ochii mari, la aşa acuză: "Daaa? Numai atît? ... Şi zici că...?".
Bineînţeles că emitentul / atacatorul se uită îndeobşte la om (d-aia posedă instinct), nu se lansează chiar la oricine...
Societatea te vrea în acel stadiu.
O doare în cot pe Dumneaei că matale ai un disconfort - să zicem durere testicole.
Mai rău, se bucură că în acea stare eşti manipulabil (personalizaţi aici pe doamna S., mai exact ochii Ei, la aşa situaţie - dacă mă iubiţi, faceţi exerciţiul acesta de imaginaţie!).

Dacă vrei să ieşi din cercul manipulabil, să spunem prin intermediul unei curînde masturbări, eşti şi mai rău luat cu Huo.
Asta nu se poate, amice. E urît. Eşti un porc! Nu ţi-e ruşine! Hi-hi-hi (cu continuare lungă a dezaprobărilor posibile).
Bineînţeles că noi, sexul tare, avem nema putinţă de a spune: "Eu vă f... muma undeva cu regulile voastre, care nu par să gîndească deloc deloc şi la mine!". Nu, omul / asupritul via abstinenţă provocată nu spune asta... Mai mult, aşa cum şade bine într-un ţarc de oi, va lua el primul la băşcălie dureroasă pe cine încearcă să vadă altfel regulile.

O să ziceţi că fac apologia masturbării.
După ce o să rîdeţi dispreţuitor îndeajuns, voi preciza că era doar un exemplu, lista fiind mai largă. Şi cuprinzînd inclusiv căutarea unui exemplar erotic de acelaşi sex. Unde înţeleg că mofturile-s mai rare.
Este că aţi fi preferat ideea masturbării?
N-am băut nimic, pe cînd scriu astea.
Ba am fost la un interviu şi nu mi-a ieşit...
De unde senzaţia că nu o să mă descurc probabil nicăieri.
Cum, ziceţi că prin aşa scrise îmi dreg imaginea de sine, mai exact îmi par (iluzoriu) deştept în proprii ochi?
Se prea poate.
Tot pe acolo.
De fapt am mai pomenit-o, în timp.
Eu am sentimentul că bărbaţilor şi se trage 'a mai tare păcăleală, cum că ei sînt sexul tare. Nu sînt deloc, mai exact nu sînt lăsaţi să fie.
Nu ştiu dacă-i rău că lumea umană nu-i lăsată la mîna masculului - prin definiţie violent. Dar poate umanoizii laţi în spate şi cu sculă între picioare e bine să ştie ce li se întîmplă (nu ar fi, ce-i drept, prima fiinţă malacă dusă cu preşul...).

M-am întrebat deseori cine e la originea fenomenului ăsta, cu dus masculul tînăr ori matur precum pe măgarul ce trage la cotigă, cu un morcov fixat cît să rîvnească dar să nu-l atingă vreodată.
Sentimentul mi-i (dincolo de o necesară temperare a caracterului furtunos al bărbatului tînăr) că la mijloc, la origine se află un frate bun. E vorba de bărbatul ceva mai copt.
Şi ajuns la pîrghiile sociale.

Explicaţia pare un pic aiurea sau măcar de poveste, dar poate e de luat în seamă.

Acesta, domnul ajuns, este pe de o parte sugestionabil de către femei (mai exact de cele mature, însă nu numai). Care se înghesuie ele fizic la domni tineri, dar în acelaşi timp - şi nu neapărat de la Freud încoace - au oftică pe penis, pe posesorul acestuia, inclusiv pentru că nu posedă şi ele. Că nu conduc ele făţiş societatea, că nu fac pipi din picioare.
În acelaşi timp, bărbaţii conducători au fete. Fiice, mai exact. De măritat ori măritate. Şi din partea acestora capătă sugestii, dorinţe, ordine - directe ori prin intrermediul gurii lumii (aceasta din urmă, strîns legată de morala societăţii).

Şi mai e ceva.
Invidia domnilor trecuţi pe ceea ce fac bărbaţii tineri, pe dezinvoltura acestora în lume.
Poate şi aici e de privit ochi.

Astfel - am eu sentimentul - se va fi ajuns la stadiul în care bărbatul tînăr nu ştie ce duce, vorba unui cîntecel de copii.


IV

Un tînăr, în 311, citeşte ceva de Steinhardt.
Mă foiesc o vreme, apoi îi spun. Cum că autorul mi-a plăcut grozav, cîndva, apoi am lăsat-o mai moale.
Neaşteptat, tipul spune că el, de pe acum, a mirosit ceva lucruri.

Tînărul ţine să sublinieze inteligenţa lui Steinhardt.

Din start, realizez (şi spun cu voce tare) că ideea de inteligenţă e foarte interpretabilă.
Apoi, cu riscul subiectivităţii, îmi spun că poate că o trăsătură a inteligenţei e necesar să fie a trece lucrurile prin filtrul propriu. Să le verifici, al fi spus tipul ăla, Descartes.
Ori, să fiu scuzat, să fii credincios nu intră în categoria asta.
Înţeleg că groaza existenţei - eventual a morţii - e sinistră pînă la a face pactul (nu cu diavolul!) cu Dumnezeu, cu religia. În context, dau voie oricui să ducă doi pepeni, ai verificatorului din noi, respectiv al animalului speriat. Dar poate e bine să conştientizăm situaţia.

Altminteri, a veni şi-a-mi spune că trebuie să cred..., mi se pare nu doar neinteligent, ci şi neam prost. Chit că înţeleg niţel resorturile care-l împing la aşa atitudine.
Îl înţeleg, dar nu-i pun coroniţă de premiant. 
De... inteligent.


PS
Distinşi amici!
Dacă aveţi idee de vreo publicaţiune care ar putea publica aşa pamnseuri, rogu-vă respectuos s-o puneţi în contact cu mîrşăviile de pe aici (quel horreur! Unde e spiritul, să mă dezinfectez la ochi! Auzi ce-a spus despre...)