duminică, 29 septembrie 2013

/PSIHOLOGIE, UMAN / Ochi prin jur, dar şi în oglindă


I
Feri-Doamne, a mă lăuda că-s o minte la locul ei!
Dar mă sperii de fiecare dată cînd descopăr cîte o felie de iraţional la semenii mei.
Judecăţile, zic eu, aiurea îmi dau inerenta doză de nesiguranţă, pe pămînt (a se citi: în societatea umană).

Aş avea destule exemple, credeţi-mă.
De pildă, pornirea pe politicieni.
Care, spun eu, nu-s sfinţi, iar asta pentru că fişa postului lor nu cuprinde aşa ceva, dimpotrivă. Respectivul are de-a face cu bîzdîcii noştri, pe de o parte, pe de alta cu sacul limitat al resurselor, după cum trebuie să ţină cont şi de eventuale... iraţionale ale lui - a se citi ciupeli şi vis de mărire.

Si dau zilnic peste sumedenie de exemple, de iraţionale (normal, nu reprezintă iR cam 99% din psihismul nostru?).

Bon.
La stadiul ăsta, cred că e de stat cu ochii ca pe butelie pe nişte lucruri...

ÎN ACEASTĂ LUME, APARENT RĂU-IMPREVIZIBILĂ, ESTE DE VIEŢUIT TOTUŞI, deci să cercetăm cum ar fi adaptarea...

Apoi, eventuala adaptare e tare sănătos a nu duce la fumuri, cum c-am fi mai dăştepţi decît specia iraţionalilor...

Îmi vine aici în minte secvenţa de final din Matrix I, în care un personajul principal pleacă printre oameni, pe o stradă aglomerată din Matrice...

PS
Am fost cam vag cu apelativul de iraţional/iraţionali?
Cred că este un trai în iluzoriu, mai exact în poziţi, declaraţii, idei care ne fac bine. Reciteam în dimineaţa asta din GT Kirileanu. Dacă omul avea oftică pe cineva, mai exact pe evrei, se rupea firul: ăla era ticălos cu orice preţ, în vreme ce nedeşteptăciunea gesturilor românilor era ocultată ori se trecea iute peste ea:

"Se duc jidanii pe la toţi oamenii care au brazi în fîneţele şi livezile lor şi le bat capul pînă îi taie şi-i vînd pe preţuri de rîs..." De vină e jidanul, nu cel care vinde la preţuri de rîs...
Bineînţeles că, la nevoia stringentă de a agresa (a se citi desxărcat frică personal) pe altul, condeiul critic al lui Kirileanu ia la refec pornirea ţăranilor din provincia sa de baştină, de a consuma alcool la greu - aici, file antologice în aceeaşi carte a editurii Crigarux, pag. 117-118.

Dincolo de toate, e de acceptat că ne protejăm şi noi mintea cum putem, prin construcţii de acest fel.
Eu însumi, scriind aici şi aceste, mă protejez de anumite constatări care nu-mi convin...
 
II

Îmi fuge mintea la Casandra. Troian(c)a.
Nu neapărat privindu-i priceperea premoniţia, cît de a spune lucruri neconvenabile.
"Lasă-ne, bre, să chefuim în jurul calului...! Nu vezi ce mişto e! Şi ie de la Zei Iar blegii ăia de ahei au întins-o de frica noastră"

Asta apropo de protecţiile pe care viaţa ne obligă să ni le clădim, în jurul simţurilor cele altminteri foarte exact în a sesiza realitatea...

Protecţia cu pricina se face şi fluturînd - pe lîngă o situaţie neplăcută/insuportabilă - vorbe ideale. "Eu nu mă plîng de politicieni, ci de profesionalismul lor" ar fi un exemplu benign al acestui tip de protecţie mintală.
Acel profesionalism nu poate să existe. Căci, dacă putea, exista.
Ştiu că o să vă irite vorba asta, dar arătaţi-mi şi mie de unde poate pica el din cer.

Apropo de insuportabil,
cineva îşi dădea ieri alarmat cu părerea despre creşterea numărului de sinucideri.
Din ce observ, erau acolo cîteva jongleuri vizînd cam toate a face bine sufletului propriu...
... A te descărca de alte angoase. A părea deştept altora. A-ţi crea iluzia că poţi influenţa foarte mult mediul.

Nu spun toate astea cu răutate, iar pe deaspra nu încerc să mă dau deştept - căci şi astă manevră este tot o protecţie, un "ecran" împotriva ştiinţei că-s cam prostuţ / prost de tot în faţa teribilelor probleme ale vieţii.

Iar dacă ideile de mai sus (altminteri fără pretenţie de adevăr universal...) sparie vreun pic, îi semn că acolo trebuie să ne călim, pentru a merge mai departe.

PS  Mă uitam la o afirmaţie:
"Arşinel - o suferinţă nemeritată".
O fi nemeritată, DAR ESTE. În sensul că există, că realitate nu are treabă cu jusecăţile noastre, de a fi meritat sau ba ceva, de a fi drept sau ba...
 Cum de-i mai rabdă soarele pe amoralii ăştia!
 
 

vineri, 27 septembrie 2013

/ UMAN, SOCIAL / "Cutare e gay!"



Eram cîndva în metrou. Dintr-un grup de băieţi la vreo 15 ani, răzbate vorba (multiplu depreciativă): "Cutare e gay"
Hm.

Acum cîteva zile, fiul meu de 13 ani - într-o relatare detaşată asupra şcolăreştilor lui - spune; "Profesorul de /nu mai ştiu exact: muzică? desen?/ e cam gay".
De data asta m-am crispat, ba chiar deloc plăcut.

Nu vă grăbiţi a spune că mă demasc. Nu mă demasc (ca unul care dă voie oricui să fie cum vrea), cu atît mai puţin nu o să stau cocoşat că uite ce-am aflat despre stimabilul.
Niet. Grijarea cea mare îmi vine de la altceva. De la tirania grupului de adolescenţi (şi nu numai...), de la groaza pe care o naşte acesta celor neînstare să spună: "Je m'en fiche de voi...! Spuneţi prostii... Trebile-s mai altfel, în domeniu. Punct."
Dar ăsta e un subiect ce se mai vrea pritocit, în mintea-mi, mai exact zicerile pe care am de gînd să i le adresez în domeniul fiului Radu.

Mă gîndeam în schimb la altceva, altminteri pornind din aceeaşi arie... A situaţiilor cînd vreun adolescent vine să-i ceară detalii lui tat-su asupra homosexualităţii.
De la o vreme, am multă încredere în instinct.
Pen'că ăsta nu e vorbă goală, ci realmente decurge din multe observaţii reale asupra mediului, cît şi asociaţii poate nu tembele între acele observaţii...

Am sentimentul - CĂCI VĂD FRUCTUL, ATITUDINEA TÎNĂRULUI - că tatăl obişnuit, 'de capătul Pantelimonului' (aş spune, metaforic) reacţionează în două feluri.

Unul poate fi dispreţul faţă de acea categorie. La care odrasla lui se raliază iute, căci nu ai toată ziua ocazia de a rîde de altul (şi de a te sui astfel pe tine...) şi să nu iei una peste bot de la amici, pentru asta... Aici eşti cu tata, nu?

O altă atitudine este aceea uităturii paterne urîte, crunte, devastatoare. Se traduce în vorba (nerostită!): "Nici să nu te gîndeşti, că dracul te ia!" (iar dracul unui tată de Pantelimon e infinit mai dur decît cel bisericesc).
Şi deja debutează rîsul-plînsul, chit că situaţia este de ani şi fi-va destul de acum încolo.
Interdicţia priveşte simplul gîndit 'într-acolo' (subiectele se pot extinde). Nici pomeneală de a apuca să vezi cu proprii ochi ai minţii că, realmente, e ceva urît, căci uite, aşa a spus şi cutare, aşa e scris în Biblie şamd.

Iar asta pentru că, la acel nivel, putinţa de a gestiona adîncurile este aproape nulă.
Acolo, de groaza acelei neputinţe întru gestionare, pînă şi gîndul este considerat biblic un păcat. Este o credinţă ciudată, gîndul fiind ceva automat, dar altfel nu funcţionează Marele Stabiliment uman, decît prin aşa gen de interdicţii.
Care optică duce părţi din noi în afară şi le atribuie diavolului.

Cel puţin pe la noi aşa stau lucrurile..
Dar.
Deja dacă apuci să nu gîndeşti, să refulezi gîndul, el deja nu-ţi mai este duşman.
După cum, dacă stă liniştit la lumină, ajungi să iei în calcul AMBELE VARIANTE, că e rău, dar şi poate nu. 'Poate nu'-ul ăsta ţine deja de acel drăcuşor care-ţi toarnă în vine un ceva plăcut, acela al lui hai să facem ce-i interzis.
Cunoaşteţi savoarea, nu spuneţi că nu...
În anumite stadii, poţi observa că acel drac este pur şi simplu un băieţel care nu are vreo vină pentru că este cum este, plus că a primit mulţi pumni în cap pentru asta - şi de-aia e rău, de-aia stucheşte etc..
Mda..
Şi aşa cu atitudinile părintelui mioritic
(cum, am extins aiurea observaţiunea mea, ea însăşi discutabilă? Poate.)

Ca precizare necesară, pot avea toată înţelegerea întru aritmetică. Adică, dacă societatea valahă/mioritică a funcţionat aşa pînă azi, are toate motivele să nu 'zgornească' un percept oarecare.

După cum, cîte un rătăcit ca mine are dreptul să observe. Şi să-şi dea stîngaci cu părerea.

PS
Ştiţi ce e aia un grandoman?

Păi, pare să fie unul care, după ce s-a vrut al doilea Caragiale, simte că nu scrie deloc mai rău ca un Pleşu.
Mica problemă este că, acolo Sus, problemele nu scad, dimpotrivă: e zăpadă, nicidecum iarbă moale, verde şi mere dulci în pom, alături.

joi, 26 septembrie 2013

/ UMAN, SPERIETURĂ / Natura umană, România, septembrie 2013



Mă strădui să pricep şi să accept ce văd, descopăr prin jur.
Uneori nu e deloc uşor.

Sperietura e a mea..
Şi ţine de sensibilitate poate excesivă (deşi nu arunci la gunoi cuţitul doar pentru că te poţi tăia rău cu el...)

M-am speriat - subiectiv, fără îndoială, căci mîine va trece - la ideea naturii umane, care e bine mersi şi dincolo de educţaie, de civilizaţie.
În România, barim.

Sperietura vine din faptul că trăiesc în mijlocul unei majorităţi INFANTILE ŞI AGRESIVE
(mă voi justifica, în continuare), dar şi faptului că nu mă pot modifica, să fiu ca Ea...

Moare Geo Saizescu.
Regizor român.

Un grup de rude, iritat că-i piere stindanrdul cu care putea ieşi în lume (de ce, se poate extinde relatarea...), bă din braţe, dă dn ce poate.
Şi dă urît, după opinia mea.

Vrea loc de veci, la Belu.
Nu-i e de ajuns cel de la Cernica, unde oricum nu ajunge oricine.
Ca să capete loc în Buric, acel grup se aruncă în pastile. Crunte, de neam prost.
Că Geo fu nemaipomenit, deşi să avem pardon, era unul între alţii - cu toţii ai anilor 70-80...
Că nu vrea ticălosul de Caramitru, să-i deie loc pe Aleea artiştilor...

Nici o secundă - dincolo de dramul modest - calculul de-a dreptul aritmetic: cît poţi introduce într-un spaţiu limitat?!

*

Că ar judeca numai aceea aşa, ar fi simplu. Ar fi precum un grup dubios pe stradă, unde ai opţiunea lui a trece pe alt trotuar, eventual pe altă stradă.

Dar aici intră în acţiune Media. Mass media.
Care cîntă în strună, pardon, troglodiţilor (iar aici am în minte imaginea lor, realmente de ieşiţi, de trăind în perşteră).
De fapt, nu cîntă, cît toarnă. Gaz pe foc.

Urmare a toate, Saizescu - repet, un tip mediu ca valoare - e înmormîntat CU ONORURI MILITARE. Te freci la ochi. Şi te ia teama de care vorbeam.
Teama că lumea din juru-ţi mediul, aerul pot fi atît de cu picioarele în sus. Că 1 plus 1 fac trei, iar aşa ceva va trebui să asimilezi (este o regulă, i-aş spune, fizic-socială, să sfîrşeşti prin a fi invadat, cotropit de anomalie).

În paralel, poate voind prea mult de la alţii, mă uit la declaraţii
. Şi deşi mi se aprinde lampa, tot stau niţel speriat, de teama psihologică de a nu fi invadat de spiritul acelora...
Toţi îs speriaţi de nimicnicie (nu-mi cereţi să am înţelegere pentru ei). Aceea de a nu fi mare/valoros lucru sub soare (motiv pentru care inventează deseori mult alături de realitate), respectiv ducerea inevitabilă Dincolo...
Fiecăruia, altminteri ins cu pretenţii, i se pare că lumea a început cu el şi se termină la dînsul. Fizic aşa o fi, însă nu sîntem doar fizicul...

Hm.
Mai meditam la o o vorbă, pe care nu eu am inventat-o.

"Cine face caz de vorbe mari va fi întîiul care să le încalce."
Ăştia care ridică imnuri lui Dumnezeu, dreptăţii, valorii, umanităţii - păi îmi par şi primii care să le încalece, bineînţeles însă că parşiv, sucit, alăturând în aşa demers mitocănia agresivă (inclusiv cînd or perora despre patriotizm), dacă încerci să-i tragi de mînecă, fie şi timid...

PS
Nu sînt de acord în unele privinţe cu un om pe care îl simpatizez mult, Mihai Bendeac, legat de reproşurile făcute lui Al. Arşinel. Ultimul nu este perfect, iar admiratorii săi nici pe atît (vezi PS2), însă unele lucruri-mi par puse pe alături. Nu Arşinel le-a ţinut în loc ascensiunea profesională. Iar la  adică, acesta a făcut ceea ce i s-a făcut şi lui la tinereţe - nu că aş lua aici apărarea procedeului răcănesc.
După cum, la fel de revoluţionar şi moral o fi fost altcîndva şi tînărul Arşinel...
Altminteri, agitatul de ape este poate util, nu am fi ştiut de povestea cu rinichiul...
PS2
Pe http://radu-tudor.ro/arsinel-o-suferinta-nemeritata/
"A facut enorm de mult bine si frumos acestei tari, acestui popor. "

La Comentarii, tot acolo, un domn Marius are o nedumerire:
"Cu tot respectul, am si eu o intrebare. Ce bine a facut acestei tari, acestui popor ? Multumesc."

"A dat hrana pentru suflete ….. celor care au ….. Unora care-si pun astfel de intrebari ….. nici nu merita sa le raspunzi !"
"Ha, ha, ha, buna dimineata copile, bine te-ai trezit, freaca-te bine la ochi, uita-te bine in jurul tau ca acuma ai aparut de pe luna din moment ce pui o asemenea intrebare."
"Cred ca cine s-a caznit sa raspunda intrebarii tale, a pierdut timpul."

Etc.

Deduc de aici că aceea nu au argumente. Există doar o nevoie a lor, un ceva fără cuvinte care îi raliază, îi adună.
ÎI ADUNĂ, ZIC EU, OPTICA INFANTIL-AGRESIVĂ DE CARE POMENEAM, ceva mai sus.
De fapt, optica pur umană...

PS3
Informat precar, acum aflu că Arşinel e acuzat a nu fi stat la coadă, pentru rinichiul primit...
Iată, de pe acelaşi post Radu Tudor, optica categoriei umane care încă mă mai sperie:

"Sper sincer intr-o campanie sustinuta de presa care sa combata ideea asta cu “statul la coada”. Cand esti o VALOARE NATIONALA nu stai la coada. Sa presupunem ca Presedintele Romaniei (nu Basescu,oricare presedinte…) ar fi necesitat un transplant urgent. STATEA LA COADA?? Desigur ca nu, si NIMENI NU AR FI MACANIT!! Trebuie infierata organizatia aia nesimtita care a facut denunturi. Infierata rau,merita oprobiul opiniei publice. Imbecilii de acest tip trebuiesc descurajati pe viitor, pentru a preveni un haos."

Încheiere

Băteam cîmpii că mi-ar place să devin un al doilea Caragiale.
Greşeam, inclusiv pentru că nu am stilul lui... (Nu e o calitate, acel dus focul interior în registru umoristic... Reprimarea ce ducea la acel stil l-a ucis la 60 de ani).
Dar descopăr un material uman teribil, în asemenea comentarii, pe netul românesc! Asta dacă te ţine inima, să-i ştii alături, în troleibuz sau oriunde, un om gîndind aşa...

Auzi, dacă geniul (prefabricat) stă la coadă, vine Haosul!


Atenţie! În ton cu ce am zis mai sus despre joaca acelei categorii umane cu vorbele... Titlu, undeva: "Sebastian Papaiani, despre decesul lui Geo Saizescu: „A murit un iubitor de oameni”

/ PSIHOLOGIE, UMAN / Valenţe pozitive ale furiei



   Indiscutabil, există oameni care - datorită unui caracter socialmente imposibil - nu vor  ajunge bine... 

La o adică, 'cine ajunge bine'...?

Am avut în ultima vreme trei coliziuni cu tot atîtea apropiate cunoştinţe.
Lucrurile porniră de la nişte incidente ale subsemnatului cu lumea. De unde îndemnul treimii amintite (pe rînd...) de a mă adapta, de a mă schimba...

Sună foarte frumos...
Dar ştiţi unde lucrurile încetează să devină cusher? Vă spun eu.
Dacă eu aş cere acelora să se adapteze, bănuiesc că m-aş trezi cu cel puţin acelaşi volum de disconfort.

Am mers la un interviu.
Agent de pază urmînd a fi, sub faldurile lor.
Firma se numeşte Securitas. HR acolo e un tip la vreo 23 de ani. Ivan parcă, la nume.



Stăm la uşă vreo trei-patru. Omul Securitasului apare şi ne pofteşte pe rînd. Pofteşte este un mod a spune: tipul vine în prag şi cheamă cu degetul, mai exact cu arătătorul.
A făcut treaba asta cu cineva mai tinerel, după care a repetat gestul cu mine. În puţine secunde, mergînd spre cabinetul HR, am întrebat scurt "Vi se întîmplă des să chemaţi oamenii aşa, cu degetul?".

Reacţia tipului m-a prins pe nepregătite. "Aveţi probleme cu sistemul?".
Bineînţeles că am spus scurt "Da!". Şi-am făcut stînga împrejur.

Spun c-am reacţionat prost pentru că, pînă să am eu probleme în direcţia aceea (atît de matrix-iană...), exista o problemă de neam prost a tipului. Şi trebuia stat acolo.
Dar cred că beleaua m-a învăţat şi cum e cu tendinţa şmecherilor de a deplasa problema, cînd le pică prost...
(Bineînţeles că omul nu avea MARI probleme cu sistemul, cîtă vreme avea pe acolo o pilă mare - atît pot mirosi şi eu. Altminteri va fi avînd disconfort faţă de ideea chingilor, şi o să vă spun pe ce-mi bazez intuiţia: instituţia e cam milităroasă, probabil că şi pila HR-istului nostru..). 






Aici veţi intra şi dvs. în corul celor cu melodia "N-o să ajungi bine!"
În care a intrat la puţine ceasuri şi fiul meu mijlociu, cînd a auzit tărăşenia.




HAI SĂ VĂ SPUN ŞI PARTEA BUNĂ!
Am fost o vreme un om afectat de astm.
Prin cărţile destupate se scrie că 'cea bală se datorează furiei neexprimate - dar cine crede cărţile destupate?!




E..!
Anul trecut, taman îm perioada cînd altădată hîrîiala de plămîn se instala mai vehementă (anotimpul rece...), s-a mutat partenera de la mine. Şi a dispărut ca prin farmec astmul cel - i-aş spune - acut.

În ultima vreme, acuzam totusi ceva încărcare, cum se zice medical, a bronhiilor.
Iar 'E...!'.
După incidentele de ieri, m-am descoperit matinal cu un 'horn lună: curat lună. Fuge aerul de-a dreptul paradisiac pînă în dornica încăpere a plămînilor. Iar aceştia din urmă, în paralel, se deschid pînă la amploarea din proiect.

O merita preţul?
Eu spun că da.



PS
O mărturisire nu ştiu dacă aiurea (chit că va şoca ideea!)...
Astmul a apărut odată cu naşterea mezinului, acum 13 ani.
La afirmaţia următoare, se vor prăvăli - din revoltată parte-vă - tării ale cerului, dar tot voi tot gînguri:
Naşterea fiului, fenomen atît de lăudat prin biblie şi ale cărţile locul lor, se pare că mie mi-a creat şi măricică neplăcere. Care nu fu exprimată (nici nu am avut idee de ea altfel decît 'aritmetic'), de unde - adunîndu-se altor surate din interior - a rezultat somatizare prin astm.

Într-un fel, am rezolvat din problemă ieri.
Problema furiei pe propriul fiu rămîne însă.
(Faptul că alţii, la aşa idee, declamează scurt cum că ce taţi de treabă sînt ei - păi îi priveşte, n-au decît să stea cît vor în iluzia respectivă.)
MĂ VOI OCUPA ÎNSĂ DE EA, pe cît mă duce mintea. Pariez că se va găsi o soluţie deşteaptă, fie şi nu de pe azi pe mîine. 

Adăugat ulterior, şi important!!!
Vezi în delicatul context de mai sus şi precizările pe care le-am făcut la comentarii, în aval.
 
 PS
Aşa-mi trebuie, de-s departe de lumea dezlănţuită.

Circari întru vorbe erau şi comuniştii, nu emit aici cine ştie ce originalitate
Dar am lucrat la o firmă de pază, iar ieri avui de-a face cu alta... Păi. Vorbe goale cu duiumul, la dumealor. Te uiţi pe siteul celor de la Securitas, cazi pe spate... De asemenea, tonele de hîrtii vehiculate la alte două firme, pe care nu se uita nimeni, pe care nu le lua nimeni în serios.

În context.
Mă uitam - fără blamez! -  la falsitatea zîmbetelor corporatiste...
...Sau or reprezenta un rău mai mic: o mărturisire, o asigurare că eşti în cercul cunoscut (inclusiv cu înşelăciunile, loviturile, trădările lui) - doamne fereşte de unul mai rău!

/ VIAŢĂ, PETRE ŢUŢEA şi nu numai /



Am visat acum cîteva săptămîni că eram succesorul lui Băsescu...
(De ce naiba îmi fuge aici mintea la unul dintre bancurile lui Nae Gheorghidiu, ăla cu 'a lua locul' ??)

E.
După ce dumneavoastră veţi termina de... hăhăit de aşa pretenţiune, voi veni cu rugămintea să ascultaţi mai încolo.

Dădusem acum cîteva posturi o imagine din Jacques Salome, ce vorbeşte de a ne respecta visele.
A le respecta, cei drept, e precum la copii: poţi să glumeşti cu el şi fără să-i dai cheile de la autoturism ori să-l treci la volan.

A nu rîde de visele tale înseamnă a nu plăti vreun paznic crunt la nişte idei
zice-se aiurea, respectiv a nu pune o parte a noastră contra alteia.
În paralel, în domeniu este de acceptat că ceva în interior merge de capul lui, dar ăsta nu e motiv de dus dracului giudeţul.

Bon.
Nu m-ar interesa a conduce o ţară, inclusiv a noastră. Şi sper să nu mă frece vreodată inferiorităţile cît să am nevoie de aşa ceva, pentru a-mi face viaţa suportabilă.
Dar ştiţi ce aş vrea, în nemernicia mea diniciană?
Să am un grup de tipi interesaţi de producţiile minţii mele.

... Aţi terminat şi cu a doua serie de hăhăit?
Perfect.

La o adică, ar fi o cură de încredere în sine.
Am avut parte de o copchilărie în care lumea apropiată nu a luat în serios ce produceam eu pe acolo-şa, iar de atunci astă problemă nerezolvată mă afectează. Probabil că dacă doi-cinşpe inşi ar cădea extaziaţi (ai grijă ce-ţi doreşti, căci aştia nu ar fi tipi mintoşi!), mi-aş drege lipsa infantilă şi aş pleca de unul singur să văpd de s-au schimbat între timpsoarele şi verdeaţa.

Bon.
Apropo de grup.

Mi-a fugit mintea la grupul lui Petre Ţuţea. Ăia de şedeau în juru-i, pe cînd magistrul îşi aranja cipilica, în apartamentu-i friguros.
Mi-ar plăcea ca acei ucenici să se dezvolte. Să-şi ia zborul. Şi eventual să învăţ eu de la ei, ca un petrarcian ce mă aflu ("Nu cunosc lucru mai frumos/util decît a învăţa.").

/ Chiar meditam zilele astea, în faţa cîtorva exemplare senecte, că n-aş vrea să fac precum ei, înspre apus.. Aş vrea, dacă m-o lăsa mintea, să învăţ, să mă pun la curent cu noutăţile, de la tineri... /

Din ce mă uit însă la trupa lui Ţuţea (se înţelege că aceea din 90-91, nu cea prezentă, din... Rai!), băiatul debita (să nu spun turuia), iar ăilalţi căscau gura.
Moşul nu era atent o secundă de vreun feedback - în sensul dacă a pus cuiva neuronii în lucru.
În general atitudinea Geniului Muscelului şi al Întregii Românii nu viza să deştepte pe careva în jur, în sensul gînditului ulterior pe speze proprii.

De fapt, un Noica a fost un incubator pentru cîteva minţi, pe cînd de Ţuţea nu-mi aduc aminte (sînt elegant în afirmaţie...).
Zic şi eu...

PS
Apropo de poza aleasă aici, pentru Ţuţea...

Eu înţeleg că bătrînii-s de respectat, măcar pentru beteşugurile vîrstei.
Dar sănătos este să-i văd, vedem şi pe ei că îi respectă pe ceilalţi...
(Mă refeream la atitudinea generală a senectului Ţuţea, însă acum văd că nu găsea aiurea să şadă ÎN PIJAMA, în prezenţa oaspeţilor...)

PS2

Iar apropo - iar aici iau lucrurile oarecum invers:
Steinhardt are emuli de calitate?
Dacă nu, de ce oare? Interesant...
 

miercuri, 25 septembrie 2013

/ PSIHOLOGIE, UMAN / A ne plînge de milă





Regulile societăţii iau în derîdere
(un mod mai moale de a condamna, pe calea dispreţului) ideea de a-ţi plînge de milă.
 
La un moment dat, să spunem că-mi plîng de milă. Apar iute în jur băieţi de treabă:
"Aaa, păi nu e bine...!"
De ce, bre?
Trec peste faptul că deseori gardieni ai ordinii sociale nu-ţi pot oferi o explicaţie, de ce să nu cutare lucru. Se bagă în rîndurile ţiitorilor moralei, dar nu pot explica. Nici convinge pe vreunul mai tare pe picioare.
Dar dă bine să fii de partea puterii.

Mie mi se pare că a-ţi plînge de milă este ceva din categoria modestiei.
Ultima fiind o chestie al naibii de admirată în societate.
Atîta doar - părerea mea! - modestia este copilul mai măricel, în vreme ce plînsul de milă este abia născutul, plin de sîngele naşterii şi absolut neoputincios.

Plînsul de milă cred că este durerea din aţi fi descoperit limitele. A te fi văzut, aflat mai slab decît bănuiai a fi.
Dacă nu-ţi reprimi aşa pornire, cred că treaba se descarcă iar noi sîntem niţel mai tari - fie şi numai pînă la viitorul mare val, care ne va umple o vreme gura cu nisip şi apă sărată.

Aici ar încăpea o precizare.
Există şi plîns de milă 'la şto'.
Din cel manipulator. Ceva din categoria cerşitului. Îţi atinge glanda milei, de unde pomană oferită matale, celui care se dă neputincios în faţa sorţii celei rele.
E uite c-o să-mi plîng de milă, de cîte ori voi avea prilejul!
Şi voi solfegia, în paralel, măsurile melodiei Voltaj: "Am să trec şi pestea astaaaaa!".
 

marți, 17 septembrie 2013

/ MUNTE, ROMÂNESC / Iuliu Seculici, 1915



Tatăl Bucurei Dumbravă, Iuliu Seculici, era un interlocutor apreciat - între alţii - de regele Carol şi de I.L. Caragiale.
El moare la 2-3 martie 1915.

G.T. Kirileanu scrie în context, în volumul I (pag. 285-286) al memoriilor sale, Ed. Crigarux, 2004.

"As-noapte a murit I. Seculici. Dl. Basset (şi el sfătuitor apreciat al lui Carol I, cf. Ion Bulei, n.MO) ne spune că ieri după amiazi a făcut o vizită acasă la dl. Basset şi au stat de vorbă două ceasuri despre toate. Era, într-adevăr, schimbat la faţă, care părea cenuşie. A vorbit cu multă blîndeţă şi bunătate. I-a povestit ultima criză de inimă, care l-a ţinut acum 5 zile de la miezul nopţii pînă la 4 în ziuă... privea moartea în faţă cu cea mai deplină seninătate.
Toţi românii [de la Curtea Regală] s-au bucurat, auzind de moartea acestui atotputrernic stîlp chesaro-crăiesc, care a uneltit mereu între culisele politice şi financiare din România... Dl. Basset stătea dus pe gînduri..."

Ultimul paragraf reprezintă opinia lui Kirileanu.
Alţii sînt şi mai duri (cît şi mai aiurea, după opinia mea, MO), în relatarea aceluiaşi moment:
"Col. Baranga spune că la club se vorbeşte că Seculici a murit fiindcă a fost noaptea la soţia slujbaşului său, Keller. Era indignat că i se va trimite coroane de la rege şi de la regină. Zice că Keller avea casă cu chirie drept în faţa ferestrei de la biroul lui Seculici, spre a se putea schimba priviri de iubire!:.."
 Exagerările, vorbele aruncate fără responsabilitate mi-au părut a fi una dintre principalele însuşiri ale multor personaje kirilene, fie ele şi plasate la vîrf de ierarhie.

Fanny Seculici / Bucura Dumbravă (care avea 47 de ani în 1915) i-a supravieţuit tatălui ei 11 ani.


Castelul Peleş:


PS
Fraţii Ţiţeica pomenesc în însemnările lor montane de Poiana lui Mack (e vorba de luminişul - numit de alţii La sfatul uriaşilor, de sub izvorul Refugiului Coştila), nume care apare şi în ale relatări privind zona Sinaia-Predeal.
Ca un făcut, Mack s-a numit şi îngrijitorul casei de la Bîlea-Lac.

Mack "cel prahovean" era administratorul moşiei regale Predeal, la 1915.

Altminteri, pana lui Kirileanu în trădează destul de imprudent în afirmaţii:
"Rusia şi Franţa nu mai pot face un pas înainte şi văd că-s definitiv învinse, cît despre Anglia - avem noi grijă" (pag. 280).

Volumul lui Kirileanu merită însă citit, are multă savoare şi energie.


miercuri, 11 septembrie 2013

/ ISTORIE / Obsesie veche a subsemnatului: miturile



Cineva îmi face hatîrul de a plasa între personalităţile (cinci la număr) începutului anului 1990 şi pe Silviu Brucan, dar adaugă pe Corneliu Coposu şi pe regele Mihai.
Poate e bine să mă obişnuiesc cu ideea că istoria nu are multă treabă cu obiectivitatea.
Iar aici nu e vorba doar de aceea orală, netipărită.
Chiar şi formele oficiale nu au cum să nu ţină seama de firea majorităţii, a masei - la care nu ar prinde o formă obiectivă.



Am trăit vremurile acelea, cu atenţie chiar, şi nu cred că mă înşel prea mult.
Ţărăniştii au luat 3 la sută în mai 1990. Mi se pare că C. Coposu nu s-a ales ca palamentar, deşi îmi aduc şi acum aminte chipul de pe posterele lui, pe stîlpi din Şoseaua Iancului de pildă.
Steaua lui Coposu începe să suie după teribila gafă a liberalilor din vara 1992...

Coposu şi-a făcur praf partidul, fie şi post mortem. Cei care au dus la groapă PNŢCD - în 1996-2000 - erau oameni puşi de el, iar spiritul partidului îi aparţinea în totalitate.


ACUM, NIŢEL DESPRE MITURI, iar apoi despre MS regele Mihai.

Miturile sînt creaţii false, sub faldurile cărora ne simţim bine. Mai importanţi, mai puternici.
Mica problemă aici este că, sub acea pavăză, a miturilor ("Io-s cu cutare...!") devenim şi mai agresivi, mai intoleranţi.

TOTODATĂ.
Coposu era un om fals, şi iată în ce sens.
Poza în tip puternic şi stîncă, dar în realitate deborda de temeri şi frici, DOVADĂ CĂ FUMA ÎN DRACI. Ţigările îi erau drogul care împiedicau angoasele să iasă la lumină.


REGELE MIHAI.
Opoziţiei imediat postdecembriste i s-a dus gîndul către suveran abia după insuccesul din vara anului 1990. Mai exact, la manifestaţiile din noiembrie-decembrie 1990 - în lipsă de repere viabile în sîndurile proprii - începem să tragem spre acest reazim.

Mihai I e din categoria Iuliu Maniu, al celor care NU FAC, chit că deseori e tare util să nu comiţi din acţiune greşeli. El, dincolo de orice spuse din răstimp, nu a iniţiat / nu a putut iniia nimic serios. Nici nu e de mirare, căci e lipsit de energie, aş pune chiar de chef de viaţă (cît amestec are aici tată-său, Carol II, e de văzut...)

Bineînţeles, cu suporterii unor asemenea mituri, asemenea statui e greu să pui pe masă argumente.
Un aşa-zis argument le e: "Nu vezi domne, cît a/au suferit? Nu vezi suferinţa pă chipul Seniorului? Ori al Majestăţii Sale? Ştii cît s-au chinuit?"
Nici nu mă miri: le tulburi statuile care îi fac pe e înşişi importanţi, iar pe lumea asta se trăieşte greu sau deloc cu sentimentul nimicniciei.
EU ÎNSUL DAU UNEORI DE EL ŞI NU MI-I DELOC PLĂCUT - recunosc.
 
 

/ UMAN, URBAN / Tras cu urechea. Şi cu ochiul


Intro


 Mă lăudam acum cîteva zile că revin cu oarece vederi dintr-o scenă socială oarecare, în România anului 2013.
Nu am izbutit încă şi mă simt naşpa.
Eventual reproduc aici suplica pe care am adresat-o conducerii Băncii Româneşti (ce paşnic par la prima vedere!).


În paralel, de acolo, o întîmplare ce mi-a demonstrat că tot proşti vom muri. Noi ăştia creduli, la vîrste ceva mai coapte chiar, cum c-avem idee măcar de-o parte din faţetele vieţii.
O tînără doamnă. Cu fetiţă de vrei trei ani, dar nemăritată actualmente.
Interesată de colegii bine, care trec prin faţa ferestrei jobului, în drum spre un apropiat local pe măsura veniturilor lor.
O văd entuziasmată la un moment dat: "Uite-l pe R...!" Crezînd că vine în sala unde ne aflăm, expediază brusc balerinii şi ia nişte pantofi cu toc.
Adam-ul are alte planuri, dar se întîmplă să treacă la geam, cît să-l vadă şi un invidios bătrîn ca mine.
Nici pe departe metrosexualul pe care îl bănuiam (categoria ce suscita şi ea interesul frumuşelei femei). Plăcut ochiului era, nu spun nu, dar destul de trist şi cu cel puţin un 20% disponibilitate pentru acelaşi sex. Asta nu se traduce în dor de anumite contacte fizice mult blamate, ci într-o tînjire după tată. Rîdeţi, dar îmi menţin părerea.

E clar că omul avea portofel serios. Motiv pentru care am şi bănuit că pe-acesta îl vîna tînăra, cît şi faptul că posibilul mire era un pic mai moale, temperamental vorbind...
Nu m-am putut abţine să întreb o altă colegă, la vreo 35 de ani. "Femeile gîndesc oare cum le va fi peste zece ani?"
Doamna, pentru care altminteri am multă stimă, a părut că nu a auzit întrebarea. Într-un tîrziu, reformulînd, a răspuns într-un meta care nu trăda vreo bănuială privind existenţa pe lume a unei asemenea anticipări.

Mi se chirceşte niţel gîndul la imaginarea
unei perechi - peste 10 ani - precum cea vînată de tînăra cu (provizorii) tocuri... Dar durere de-a dreptul mă împiedică să-mi reprezint acea femeie la ai ei 55 de ani...




Spre piaţă (mamă, ce act ratat: am scris iniţial 'viaţă!).
După vinete.

În autobuz, în loveşte urechea un reproş matern  "...Şi nu te mai băga în lucrurile care îi privesc pe oamenii mari" (anterior, mama vorbise la telefon).
Asta e, nimeni nu-i perfect din punct de vedere pedagogic.
Doamna, cu o fetiţă de vreo 8-9 ani altminteri la locul ei, coboară însă la aceeaşi staţie. Sesizez scurt - pe parcursul a cîteva secunde - două-trei gesturi materne de frecat inutil ridichea.
Pe trotuar, plouă un pic. Mama: "Hai. că nu-i un cap de lume Ţi se mai topeşte slăninuţa".
Fetiţa este într-adevăr grăsuţă.

Dar şi maică-sa.

Deja din autobuz meditam ce-ar zice doamna dacă, la maturitatea fiicei şi senectutea proprie, fosta copilă din autobuzul 330 i-ar spune că nu e discuţie pentru bătrîni?
Cum, ziceţi că nu se ajunge la aşa ceva, că fata va creşte altfel decît aş crede eu, că nu-şi va umili mama (printr-o plată de poliţă - eu spun - absolut corectă)?

Îmi aduc aminte însă de o situaţie în blocu-mi, căreia nu-i dădeam de cap. O doamnă, intelectuală, are o fiică aproape mahlagioaică. Care se răsteşte la octogenara genitoare. În paralel, bătrîna mi se plînge că şi nepoata (altminteri medicinistă absolut la locul ei, în ochii mei) i se adresează cu chestii din categoria "P... mătii!".
Totul într-o casă altminteri civilizată.

E greu în afara tiparelor.
Oare bătrîna (medicinistă şi ea, cîndva, cu soţ la locul lui) minte, legat de injuriile tinerei?
După cum, cîndva, n-o fi fost deloc femeia la locul ei pe care sînt înclinat a crede că fuse? Şi, implicit, că o fi procedat la fel cu /Slăninuţa/ pe stradă?
E foarte posibil.

PS
Se vorbeşte mult de maltratarea copiilor.
Mai deloc a bătrînilor.
Şi deloc de plata poliţelor juste, urmare a umilirilor de altădată.
 
 
 

/ UMAN /... Prăbuşiri, ridicări, 11 septembrie 2013



Hm, la ce vă aşteptaţi, în ziua aniversării prăbuşirii Gemenilor?...


Ţin să mulţumesc din start celor care găsesc interesant să-mi fie abonaţi la scrisele pe aces blog.
Sărut mîiinile, doamnelor şi domnişoarelor!
Am onoarea, domnilor!


I

Am nişte probleme cu un amic.
Eu vreau să-l trec drumul.
Este clar că nu-i copt de aşa traversare, asta presupunînd şi că aceasta este realmente utilă (şi deci că eu văz bine lucrurile).

Problema e alta.
Şi pleacă un pic de la o butadă cu tablourile din case, la vremea războiului civil rus, cu ţarul pe o parte şi Lenin pe alta. În funcţie de care tabără chiuia călare pe uliţă în acel moment.
Ceva asemănător descrie G. Călinescu în "Bietul Ioanide", cînd într-o unită familie interbelică unii bărbaţi se înscriau la partidele clasice, alţii la legionari, convenind să se susţină, dacă ajung la guvernare.

Revin la amic.
În viaţă, apar deseori moment în care vechea reţetă existenţială nu ne mai funcţionează.
Nu spun că atunci ajungem să sucim cu 180 de grade direcţia, dar deseori mijloacele, colacii de salvare la care apelăm sînt inevitabil total opuşi gesturilor anterioare.


Ha!
Cel mai bun exemplu?
Sărutările de mîini din debutul postului. Ce-i drept, adresam şi acum cîteva decenii aşa reverenţe verbale, şi tot doar persoanelor amabile, care îmi produceau plăcere. Dar nu o făceam atît de deschis.



II

Legat de amonte
Nu vă ambalaţi în exces de chestiile sinistre de mai jos. Nu ştiţi niciodată cînd veţi avea nevoie de aşa abordări...

Nu am idee dacă ţine de cald să investighez cum arătau coşmarurile personale de altădată. Cert este că de nişte ani la mare oroare în visele-mi este prezenţa răposaţilor .

La bani mărunţi, nu ştiu dacă spun chiar lucruri trăznite aici. Nu văd care e diferenţa între afirmaţii precum ale mele şi trezirile plin de apă şi cu puls 200 ale vreunuia în crucea nopţii... N-am stat să-l întreb ce fu, în minutele precedente, dar pot bănui că ceva din categoria pumni teribili în cap, retezări de gît şamd.
Singura diferenţă este că ceelalte şase miliarde nu prea vorbesc de aşa ceva.
De ce?
Poate să nu-i deranjeze pe alţii, respectiv să nu fie şi ei deranjaţi, cu alt prilej de strigăt în noapte. Plus că nu se face... Se suferă în tăcere.


O să ziceţi că mi-au murit lăudătorii, dar mă bucur că a scăzut cantitatea de sinistru a cadavrelor care-mi apar cînd şi cînd în vise. Din ce-mi aduc aminte, cîndva domeniul cuprindea inclusiv miros şi temperatură, nu doar corpul (tot pe atunci, în stadii destule de vechi de descompunere).
De la o vreme se înmoaie treaba, bineînţeles fără a ajunge la danţ tandru (deşi e o idee, pariez că foarte terapeutică!...)


Poate-s vanitos, deşi la mijloc o fi doar umana dorinţă de a scăpa de disconfort. Ca atare, măcar am plănuit cam dintotdeauna să nu mai fug  ca disperat de prezenţa în cauză. Plănuiam, dar - cînd se ivea în vis la cam o lună - pas de te opune, pas de sati în preajma nenoricirii. Dar barim priectam să pot sta vreodată - măcar prin preajmă - şi altfel decît îngrozit.

De curînd, poate şi pe fondul nebunelilor pe care mi le reproşează destui apropiaţi (şi care îmi împuţinează totodată dramatic amiciţiile), un mort mi-era coborît din casă. Iar toţi din jur se îngrozeau de miros, dar eu nu (modestule!). Ce-i drept, drag de cel dus nu mi-era, oroarea de el nu-mi era departe.

Azi noapte, se prezentă un cadavru relativ freş. Puteam sta cît de cît în preajma lui, aşa la vreo 4-5 metri. Problema se punea acum că trebuia să-l transport, să-l apuc de picioare şi să-l suport o vreme de foarte aproape.
Nu-mi ardea de aşa ceva.

Pentru prima dată însă (ori e semn de ţăcăneală din parte-mi?), brusc acel corp a mişcat, a vietate. A om viu.
Ba parcă a făcut întrucăîtva cu ochiul.

O să mă luaţi de neserios, dar aşa fu şi mă bucur de ceea ce cred a fi progres.

Partea cu micul zîmbet o iau însă doar ca bonus a ceea ce se numeşte Compartiment teatralizare în psihanaliză, aşa simt barim. Adică nu e mesaj, ci îndulcit un altceva din jur.


III

La vîrsta mea (56), am ceva grijă de viitor. În sensul că nu-mi fac iluzii asupra perioadei: te dai leu, te dai energic şi e de ajuns să scîrţîie serios o singură chestie a trupului ca să se ducă Marile manevre (vorba unui film din vechime) - pentru existenţa asta.

Deci sînt conştient de asta şi poate e mai bine aşa decît să mă cred etern, precum atîţia.
Îndrăznesc să afirm însă că-mi place cursa fie şi în contratimp pe care o conferă eliberările psihanalitice. Mai exact, cînd descoşi din amintirile ori strile refulate din tine, se desface un ghem, fuge în vînt o tensiune. Faci gesturi pe care nu le mai făcusem de mult (în PRIMA tinereţe nu am putut sta turceşte cum o făceam cutrent la grădiniţă! Am reizbutit abia după 50 de ani.)


Repet, nu există minuni, dar deja e minunat să te vezi fără din multele frici.


Aici, ce e drept, merită vorbit despre mijloacele - ce au mers barim la subsemnatul - care duc la eliberările dintr-un bagaj poate inutil.

M-aş bucura să vă pot vorbi cît de curînd despre ele!


 PS. Încă o dată, mulţumiri şi respect pentru abonaţii blogului!

duminică, 8 septembrie 2013

/ UMAN, INTERIORUL NOSTRU / Auto-poze


I HAVE A DREAM

În visele-mi roze (şi tot atît de grandomane), se face cum că se înfiinţează sub cerul mioritic o editură sinucigaşă.
În stare să publice o culegere de texte precum cel de mai jos.
Adică vizînd un segment, optimist judecînd, de cam 0,25% din total sorbitori de cultură.

Simt nevoia să-mi fac uneori nişte poze (psihanalizabil, fără îndoială... - dar nu comiteţi sinucigaşul gest de a solicita dedesubturi ale unei atari omeneşti porniri!).
Azi, pe la orele 9.30, am asemenea pornire.

Ţac, ţac, una, două, nouă - cu verificare pe display-ul de pe dosul aparatului.
... Gata, pe cînd scriua stea, m-am lămurit: e vorba de speranţa că imaginea ideală din minte, cum-că-am-fi-nemaipomeniţi, se vădeşte şi în realitate.
Mişto.

Bon.
De acum previzibil, acolo, în micul dreptunghi digital, nu apare ce cred eu, ci altceva, altcineva mai exact.
De care nu-mi place.

Pînă una-alta mi-i mirare mare: CUM MĂ SIMT EU ÎNTR-UN FEL, iar acolo - pozat, reprodus - apare altceva.
Interesant.
E de reţinut fenomenul. Din simplul motiv, înainte de toate, CĂ EXISTĂ. Că este.

Constatarea e cruntă.
O văd, simt din faptul că nu apuci să arunci multe milisecunde ochii la 'ăla' din cadru.
Apoi, apuc să văz că tipul de acolo are drept trăsătură a privirii reproşul. Adus altuia, fireşte.

Mda.
Va mai fi de lucru, în domeniu - mă refer la ce descoperi la străinul-din-display.

Pe de altă parte.
AVEAM MARI PROBLEME ÎN A PRIVI ÎN OCHI PE FIUL RADU.
De la o vreme pot să o fac, barim în parte - şi aici sînt sigur că 'oul spart' nu îşi va mai reface coaja.
Acolo - în ochii fiului - pot citi (sau mi se pare mie, dar este absolut de ajuns) reproşuri la adresa tatplui, respectiv ce văd trezeşte în mine nemulţumire a mea că fiul nu e altfel. MAI NU ŞTIU CUM - aici e loc de sondare, cercetare la greu...



PS
Apropo de scriitură, de gen de scrise la modă / 'cu desfacere'.
Nu aş putea să scriu ca toată lumea.
MI se pare banal, în sensul că nu reproduce (cît de cît) realitatea, viaţa.

Aici e de concurs imaginativ!
Ce ar spune alţii efectuînd gestul cu pozarea de care pomeneam...?
Cum, unii nici nu s-a apuca? Asta pentru că ţine de un fel de autosatisfacere iar mămica a spus că le dă bătăiţă dacă se apropie de uşa aceea?


Mda, autosatisfacerea de a te şti mai bine... De a executa ceva mai mult din dorinţele corpului...


PS2
Pe cînd pregătesc să pun din faimoasele poze aici, mai dau de un ceva insuportabil. Am pete pă faţă.
(Că am tricou de doi lei şi oricum foarte vechi, asta e pasabil de mai demult...).





Unii citează din Biblie.
Şi eu.

Dar a mea.
Asta înseamnă că alcătuită după nevoile mele, din extrase pe care mi le-am găsit (îndeobşte la un prim macaz important din existenţa mea) potrivite.

"Mergi înainte şi încrederea îţi va veni."

Altminteri, sper să rămîn conştient că, pîn' pe buza inevitabilei gropi personale (asta care nu vrea în borcan pe buza... Rîpei Zăpezii!), mersul sub soare ni-i marcat - în adînc barim - de iluzii că putem face lucruri mari, că ne aşteaptă clipe nemaipomenite.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

/ UMAN, JE/ Completare la ultimul post



...Legat de precedentele-mi două posturi, mi-aduc aminte de un vis personal, de acum vreo două săptămîni.
Un tanc.
Şef îi era un colonel (nu vă legaţi de amănuntul că nu aşa grad comandă o singură maşină de luptă!).

Tipul era supărat că subalternii lui (oamenii din burta şandramalei metalice şi cu tun devastator), se comportă total pe negustu-i.
Unul dintre cei doi răcani avea, de pildă, o distracţie cam precum ruleta rusească. Punea spre capul colegului din măruntaiele tancului un pistol gol şi apăsa pe trăgaci, ca să-l sparie.
În general, colonelul le reproşa că sînt cu mintea la o firmă de pază, GSM sau aşa ceva (un act ratat mă împiedica să-mi amintesc exact iniţialele, e aia cu Hummer-urile prin intersecţii). Şi că implicit nu le arde de treabă aici, la tanc.
Aici ar fi ca într-o schiţă Caragiale, aia cu intervenţiile la dascălul (Piscupescu?) claselor mici... Dacă iei premiul întîi, mergi nu ştiu unde... Dacă nu iei, mergi la ţară.
Alegerea, neglumind, pare să fie altuia. Sub comandă/disciplină mai sus. După gustul propriu şi atît, la BGS.
 Aş minţi să spun că nu m-am prins la ora visului ce şi cum (minus indentul de mai sus) - dar putirinţa îmi era şi fuse pînă acum un ceas la a munci doar într-o aşa chestiune, adicătele într-o firmă de pază. Eu fiind, vorba cuiva, 'pîndar' acolo.

E.
După ce am scris nemerniciile precedente şi cu riscul de a mi se umfla fatal aşa-zisul Eu fals, nu mai voi să lucrez în aşa domeniu!
Uite risc eu asta!
 Ah, lecturile gen Dramele  Parisului, cele care zăpăcesc inclusiv Ziţele masculine!
"Avîntaţi-vă fără reţineri! Viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod."
 La aşa gest a contribuit mult un tip tare de treabă şi căruia vă rog să-i reţineţi numele (eu oricum voi mai pomeni de el pe net, că-s un tip ca ăl din Muşatescu, pasămite nevindicativ): Lucian Tudoraşcu - dacă am greşit vreo literă la numele de familie, să fiu iertat!
Omul este (cît e plecată titulara în concediu) şef de sucursală la Banca Românească. Mai exact aceea de la Barbu Văcărescu- Bd. Lacul Tei, din tower-ul cu Cascade.
Am lucrat acolo o săptămînă. Mai exact aproape o săptămînă, căci tipul nu s-a putut abţine pînă la urmă...

Ce e cu tipul?
Păi.

Precum un distins Dragoş Zisopol de la Uniunea Elenă din România (mai exact deputat acolo) avea de descărcat o oftică mică - de aici cam pînă la Lună - către tipul uman pe care s-a nimerit să-l posed eu.
Tudoraşcu (tip la 34 de ani, eu avînd 56) nu este, structural, exact precum Zisopol, dar socoteala din adînc le e cam aceeaşi.
Provenienţa dintr-o familie 'doar cu mamă' le este vizibilă. Iar iritarea pe tatăl de altădată ("şi pe substituţii acestuia", ar spune manualele psiho), idem.
Voi detalia (aş putea să ratez asemenea subiect?!) , cu un proxim prilej.

Reţineţi aceste nume şi nu treceţi prin ograda dirijată de aceştia nici măcar dacă vă credeţi campioni ai servilismului (nu spun că eu am practicat aşa ceva!).
 
  Dau pe Facebook de o poză a pomenitului Tudoraşcu.
 
O să spuneţi că e greu aici de mirosit ce şi cum (în ucigaş - din punct de vedere al identificării -  contrejour, ba poartă la umbră şi ochelari de soare).
E, rămîne totuşi cum am stabilit - are omul nevoie să acopere, să pitească - atenţie, e poză de profil, deci 'a mai caracteristică găsită de chiar cel în cauză!
Altminteri, în realitate nu arată deloc-deloc a dandy (nu vă mai înşiram astea, dacă izbutea să fie într-adevăr unul!)...
Cum am zis, voi reveni cu amănunte, capitol la care şed
de pe acum foarte liniştit, în privinţa vreunui proces de calomnie...

Am sentimentul că nu m-aţi văzut deseori
pe acest blog scăpînd caii aprecierilor, spre extreme. Ba chiar predic întruna despre necesitatea nuanţelor. Însă cred că tipul în cauză, dacă e supus la un test psiho serios, are toate şansele să spargă aparatele. Că un asemenea exemplar se descarcă pe un om - în neputinţă profesională de a-i replica (pentru bravi opt sute RON pe lună) - e de trecut poate cu vederea. Dar ăstuia pomenita Bancă îi lasă bănet, nu glumă, pe mînă!
La o adică însă, îi treaba ei, a instituţiei cu pricina şi a bilanţului ei în faţa acţionarilor...!

PS
Apropo de gestul sinucigaş cu a ieşi din pază
, sînt interesante semnalele din interior.
Care iau şi formă de melodii. Una este (nu inventez nimic, după cum nu ştiu de ea reprezintă o stare deja existentă ori doar o dorinţă din adînc) "Am să trec şi peste asta...", a Voltaj-ului. A doua e ceva mai puţin festivă, chit că a venit în trepte, prima fiind roză.
 

E vorba de o bucată din coloana sonoră a filmului The Point / Oblio.
Întîi a transmis doar bucata: "Think about.."
După vreo 30 minute a venit şi completarea versului, ţîşnind des din adînc: ... about troubles"




Teoretic, ar trebui aici să mă sparii.
În practică, e bine să te gîndeşti la probleme.


Ba chiar ador să notez o chestie insurmontabilă pe moment, căreia să-i notez un P, într-un cerc. Adică e problemă de nedepăşit.
(Contează mult, dincolo de poveştile cu "Domne, te autosugestionezi negativ, să moară mama dă nu-i aşa!", să spui că un cutare lucru îţi este absolut inaccesibil, absolut de nedres, eventual să te vizualizezi pe năsălie din cauza lui. ABIA ATUNCI SE PORNEŞTE MAŞINĂRIA FASTEI MODIFICĂRI DIN INTERIOR. 


Stare sufletească, la final post:
("Bre, matale eşti mult prea egocentric pentru gustu' nost'!"
Asta e.)


Sub soare.























Ultima poză e cu Tatiana, în iarnă, în parcul Circului. Acolo unde, săptămîna trecută, voind să descarc din frecuşul fratelui Tudoraşcu, mergeam să privesc nuferii.
Că veni vorba, ştiţi cum arată un om care, în existenţa lui
(metaforic, se înţelege!), nu a apucat să privească nuferii? În ultima săptămînă am văzut, în feuda respectivului LT (din fericire, nu în oglindă!)...

*


A nu (mai) avea - datorită unor băieţi buni din preajmă - ce pierde...
Plăcut sentiment.

Cum, ziceţi că nu-s serios, că-s de fapt un Verigopolu cel caragialian, chit că nu de banii nevestei ("Mici economii") e vorba aici?

Ai dracu', nimic nu vă scapă!