miercuri, 21 mai 2014

/ MUNTE / Despre Alexandru Beldie, cu informații de la N. Leonăchescu



Alexandru Beldie (1912-2003)

(pornind cu precădere de la informațiile oferite de dl Nicolae Leonăchescu, în volumul „Constantin Beldie, văzut din alt secol”.)



Argeșeanul Dumitru Beldie coboară în jurul anului 1880 din Stroeștii natali în capitala țării, unde va munci succesiv în  diverse meserii. Este inițial muncitor necalificat în construcții, apoi pietrar, blănar, dulgher, zidar, birtaș. Econom și corect în relațiile cu oamenii, pune ban peste ban și pornește afaceri din ce în ce mai pretențioase, de pildă proprietar de birt ori al unei cantine situată pe insula Monte Carlo din Cișmigiu.
Se căsătorește la vîrsta de 29 ani cu Maria Șercăianu, în același an văzînd lumina zilei primul lor copil, Constantin. Vor urma alți șase copii, însă din nefericire la nașterea ultimului dintre aceștia își pierde viața mama lor (1902).
În urma acestei nenorociri, Constantin abandonează pentru o vreme școala. Va relua sursurile ceva mai tîrziu, isprăvind  liceul mai tîrziu decît cogenerii săi, traiectorie ce se va repeta aproape identic în ceea ce privește studiile superioare – în acest caz intervenind perturbator întîia conflagrație mondială.
Constantin Beldie este în perioada-i de formare un individ în afara tiparelor. Nu păstrează o amintire  plăcută a gimnaziului și nici a majorității dascălilor. Ca un făcut, rămîne de două repetent în clasa a cincicea de liceu, la limba română chiar – materie pe care avea s-o predea apoi, vreme de decenii! Este un elev mediocrissim, după cum se va pronunța chiar el, dublat însă de interesul învățatului cît mai interns, mai profund din viață.
Nevoit să părăsească liceul datorită greutăților familiei, se angajează ca învățător, la Șotrile în Prahova. Revine după un timp în București, unde se angajează la Noua Revistă Română.

Această publicație își avusese întîiul număr la 1900, din inițiativa filosofului Constantin Rădulescu-Motru și avînd inițial ca secretar de redacție pe Alexandru Tzigara-Samurcaș. Ființează doi ani, după care greutățile materiale impun așteptarea unor vremuri mai bune...
În paralel, stroieșteanul ajuns birtaș, Dumitru Beldie, se alătură prin intermediul unor prieteni evrei mișcării socialiste. Ai cărei corifei îi calcă nu o dată pragul birtului, organizînd chiar ședințe, în odăițe ferite de ochiul poliției. Între amicii socialiști se află doctorul Gabriel Robin, care îl angajează în laboratorul său pe Constantin Beldie, fiul cel mare al argeșeanului. Peste un timp, purcede în acel loc pentru analize medicale Constantin Rădulescu-Motru. Ultimul este probabil cucerit de personalitatea angajatului lui Robin, propunîndu-i să lucreze în redacția Noii Reviste Române.
Beldie nu isprăvise la acea dată nici măcar liceul, dar intuiția filosofului asupra capacității sale de adaptare a fost exactă. Ca atare, vulcanicul tînăr ajunge nu doar secretar de redacție al publicației amintite, dar și om de încredere, ajutorul și colaboratorul cel mai apropiat al lui C. Rădulescu-Motru.
Bun știutor de franceză, C. Beldie publică în revistă traduceri și recenzii ale unor cărți străine, dar semnează curînd – între altele - și studii despre autori englezi, de pildă Edgar Alan Poe.

Noua Revistă Română apare pînă la intrarea României în război, în 1916. În paralel, C. Beldie reia în particular liceul, pe care îl isprăvește în 1913. Este anul în care se înscrie la facultatea de Litere, unde lipsa de entuziasm îl caracterizează din nou, dar obține în 1920 diploma. Poziția-i de la NRR desființează însă orice frustrare a întîrziatului, care ajunge să fie invitat pe stradă de un colaborator al revistei, să dea examenul de an la facultatea unde acesta din urmă era profesor!

În paralel, C. Beldie va fi decenii profesor de limba română la Școala Superioară de Arte și Meserii, unde ajunge urmare a încă unui moment neașteptat... Publicase în 1915 două articole pe tema limbajului preșcolarilor - remarcate de un inspector școlar, care i-a propus amintita catedră.

În ce privește viața pur personală, sora lui mai mică îl invită pe Constantin în 1910 la Iași, în casa părinților unei prietene (colegă întrupa de teatru a actorului Petre Liciu), Eugenia Ioinescu. între cei doi se infiripă o idilă suficient de puternică pentru a se căsători, chiar în capitala Moldovei. În lipsă provizorie de alt spațiu, tînărul cuplu locuiește chiar în redacția NRR, avînd ca mobilier inclusiv cîteva piese de zestre aduse de la Iași. Ajunge apoi într-o locuință din strada Schitul Maicilor, unde la 29 august 1912 se naște unicul fiu, Alexandru. Familia Beldie avea să stea apoi la mai multe adrese, izbutind însă în 1932 să achiziționeze un apartament în strada Jules Michelet 15, la cărui inaugurare au participat între alții Emanoil Bucuța și Tudor Arghezi.

Pomeneam anterior despre două articole despre copiii mici, din 1915. Obiect al observațiilor fuseseră foarte tinerii Baruțu T. Arghezi și...Alexandru C. Beldie!
Despre ultimul, nu putem să ignorăm faptul că, avînd un tată foarte ocupat (cu slujbele, dar și cfu... femeile), va fi fost independent de devreme. De pildă, la șapte ani pleacă singur de la vila unde era găzduită familia în Sinaia, și ajunge în poiana „La sfîrșitul lumii” (cota 1400 de azi). Devine apoi pasionat de turele pe munte. Întîi pe potecile marcate, apoi în afara acestora. La 18 ani și jumătate suie Valea Albă într-un grup condus de avocatul Nae Dimitriu, căruia îi devine ”cirac”. Simpatia pentru Dimitriu nu trebuie să mire, căci acesta a vădit aceeași exprimare spumoasă, dezinvoltă ca a alui Constantin Beldie. De altfel, se pare că cei doi maturi se simpatizau, căci gazetarul își lasă la un moment dat (1931-32) fiul pe ture de abrupt doar în compania lui Dimitriu.

Referințele lui Alexandru despre tatăl său ne sînt totusi rare. Ne-a vorbit despre el ca tip autoritar. Atunci cînd, la 21 de ani, se accidentează pe Acul Crucii din Moraru, se teme la spital de reacția așteptatului părinte. Va fi una mai pașnică decît se așteptase, dar care spune totuși multe: „Bine că nu ți-ai rupt capul!”. Bătrînul va așterne pe hîrtie peste ani aprecieri favorabile odraslei ajunse om de știință, dar certamente lui Alexandru i-a lipsit mult afecțiunea tatălui.

Tînărul absolvă în 1930 liceul Spiru Haret, după care se înscrie la Facultatea de Mine. este de felu-i mai supus decît Constatin, dar viața aventuroasă îl duce peste doi ani la imposibilitatea de a continua direcția universitară aleasă, fiind obligat să aleagă o altă disciplină. Se va opri asupra Silviculturii.

Pe munte, Alexandru face parte din restrînsul grup de nici zece persoane (animat de Nae Dimitriu) care duce în acești ani alpinismul românesc la faza stabilirii de premiere, dar și a publicării unor descrieri de amănunt ale unor zone din abruptul Bucegilor. Grupul lui Dimitriu simte nevoia să adere în 1933 la Asociația Drumeților din Munții României, pe care o părăsește peste un an pentru a înființa Clubul Alpin Român. Peste alți doi ani, Alex. Beldie are un diferend întru personalitate cu Dimitriu și trece la Clubul Carpatin Român, formațiune montană mai liniștită.

Repetînd poate întrucîtva traiectoria studioasă a tatălui său, Alexandru este ocupat se pare în exces la vremea facultății inclusiv cu prestațiile într-o trupă de jazz, dar studiile îi avansează finalmente cu brio – favorizate și de faptul că viitorul botanist luase de timpuriu contact și îndrăgise din plin natura. încă înainte de isprăvirea studiilor este numit asistent onorific la Catedra de Botanică generală. Odată cu absolvirea facultății este angajat preparator la pomenita catedră, căreia îi devine în 1942 asistent provizoriu. În paralel, lucrează ca inginer la Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră.
Cariera, viața îi sînt apoi afectate din plin de al doilea război mondial. În calitate de ofițer de artilerie este concentrat, ajungînd vreme de șase luni pe front. Rămîne apoi sub arme în interiorul țării, unde este luat prizonier de către trupele sovietice, odată cu contestata proclamație a regelui Mihai de la 23 august 1944. Ajunge în lagărul de la Oranki, în preajma orașului Gorki, căruia îi suportă deloc puținele avataruri timp de un an.
Revenit în țară, își reia activitatea de cercetător la INCEF, respectiv de asistent la catedra de Botanică. Își ia doctoratul în 1948, tot atunci devenind șef de lucrări. Obține apoi, în 1952 (avea 40 de ani), titlul de doctor docent.
Autorul acestui articol, nefiind specialist în domeniul botanic, va puncta doar superficial (de teama subiectivității) din reușitele lui Alexandru Beldie: participare determinantă la seria de tomuri „Flora R.S.R.”; autor al volumului „Flora și vegetația munților Bucegi”; identificarea unor varietăți de plante, care i-au primit de altfel și numele: Iris Dacica Beldie, Ulmus Ambigua Beldie, Quercus Valahica Beldie ș.a.
A primit Medalia Muncii (1949), Premiul de Stat (1953), Premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române (1972), Ordinul „Meritul științific” clasa III (1979).
Devine după Revoluție membru al Academiei de științe agricole și silvice.

Publică în 1968 o carte etalon: „80 trasee alpine în munții Bucegi”.
Acordă un interviu despre viața sa pe munți în cartea „Ani de drumeție”, de Valentin Borda și Nicolae Simion, 1976.

Face parte dintre cei care, în ianuarie 1990, reînființează Clubul Alpin Român.


 Imagini din amintitul volum.










2 comentarii:

  1. Cristi Cuțurescu27 iulie 2014, 04:02

    După câte văd, Nicolae Leonăchescu a scris o carte și despre Alexandru Beldie. Ți-a trecut cumva prin mână?

    http://www.agir.ro/carte/inginerul-alexandru-c-beldie-110591.html

    RăspundețiȘtergere
  2. Dl Leonăchescu a scos două cărți. Una despre tatăl Constantin, alta despre fiul Alexandru.
    Din motive care îmi scapă, materialul celei de-a două lucrări (altminteri mai subțirică întru volum) e cuprins cvasiintegral în volumul despre C. Beldie: „... văzut din alt secol”.

    Volumele se găsesc la librăria AGIR din preajma Pieței Romane, mai preciz vizavi de ASE.
    AGIR e asociația inginerilor parcă, din România.
    Nu cred că s-au epuizat, de cînd am luat eu, acum vreo trei luni.

    Lectură plăcută!

    RăspundețiȘtergere