miercuri, 21 mai 2014

/ MUNTE / Rafail(a)

Rafail(a)



Constantin Beldie, tată al unui pionier al alpinismului românesc, a fost un mare crai.
Doar aparent acest amănunt nu are legătură cu muntele.



 În panoplia cuceririlor sale s-a aflat, la 1915, și o tînără constănțeancă. „În această apropiere a mării am cunoscut-o pe acea drăgăstoasă fiică a lui Israel, cu aripile frînte, ca un pescăruș săgetat. Păstrez și azi scrisorile noastre, cu fotografii demodate și decolorate, legate toate (de nevastă-mea /!!!, n.n./) cu o lată fundă neagră, dimpreună cu flori cîmpenești și cu un pumn de țărînă, strînse în propriul ei voal lung de pe plajă. Cine va avea răbdarea să le răsfoiască, aceste file înflăcărate și desuet romantice? Le-am destinat focului, în lipsa analistului sau psihanalistului sensibilității noastre decadente, drojdie a sfîrșitului de veac al XIX-lea” (Memorii, Constantin Beldie).
(Textul reprodus – e cazul s-o spun! – conține destule afirmații discutabile, inclusiv din unghi psihologic...)

Felix Aderca

Confident al legăturii (în condițiile în care Beldie era însurat, cu un copil de trei ani...) a fost poetul Felix Aderca. Care primește, de pildă, „tulburătoarele tale rînduri din Constanța și pe cele de ieri”.  Sau: „Amorul tău – ce să zic despre el? Mi-e teamă să nu fiu prea indecent sau prea naiv. Aștept lămuririle tale, personale /.../ P.S. Rubina / soția lui FA, n.n./ rîde și mă silește să-ți îmbrățișez ți eu semita!”.
Mai apoi, Beldie este concentrat militar la Giurgiu. dar apucă să ajungă pe litoral la 12 noiembrie același an, scriind ulterior că s-au „iubit o zi, cît alții în ani și ani”.



Lucrurile iau apoi o întorsătură mai mult decît neplăcută, mai ales cititorului căutător de momente roze. În sensul că de idilă află doamna Beldie, care merge la Constanța... O rudă a familei descrie în amănunt momentul. Din acest moment, se pare că intervine și părintele fetei, care îi interzice să se mai vadă cu iubitul ei.

Deși lucrurile par de poveste, Constantin Beldie pare să fi posedat un anumit dar de a suci dramatic mințile unor femei. O foarte tînără colegă de clasă (11 ani), după un schimb de mesaje amoroase în franceză, gîndește să se sinucidă. O alta, faimoasă în istoria literară românească, Cora Irineu (foto dedesubt, evreică și ea, asemenea constănțencei!) își ia zilele în 1924, amantul ei lăsînd apoi amarnice dar inutile lacrimi la piatra ei de mormînt...


Domnișoara de la malul Mării Negre nu procedează altfel. Un neobosit cercetător verifică scrisele lui C. Beldie din ‘Memorii’ (din care am citat mai sus, minus scrisori Aderca), descoperind în gazetele tomitane că, într-adevăr, în acele zile o tînără evreică se sinucisese, și încă în modul pomenit de memorialist. Nefericita se numea Ana Rafail C. Cuiconta. După toate aparențele, tatăl ei era C. Rafail, un evreu înstărit din urbe.


Totul pînă aici ar fi – pentru montaniarzii cititori – un fapt divers ajuns aiurea pe site.

Dar.
Neobositul cercetător de care am pomenit se lasă apoi dus excesiv de aripile imaginației.

El află, răsfoind materiale legate de cei doi Beldie, de existența unei cruci a lui Rafail în Bucegi. Nu știu dacă autorul în chestiune a pășit vreodată măcar prin Bușteni, dar – pornind de la izvoare precum Gazeta Sporturilor - el se lansează în niște afirmații totuși aiuritoare.
Mai exact, că Alexandru Beldie a plasat la 1932, în Poiana Mare, o cruce în amintirea nefericitei Ana. La care, alături de Nae Dimitriu și alți colegi, au depus o floare etc.
Lucrurile sînt relatate cu o seriozitate care deconcertează. Între altele: „Într-o discuție avută cu Alexandru Beldie, acesta mi-a confirmat că faptul că el a ridicat-o și a ales amplasamentul din Poiana Mare…”. Ca în multe asemenea producții, se simte nevoia unor completări duioase: „… un spațiu / e vorba de Poiana Mare, n.n./ cu flori de munte și priveliști minunate, loc de odihnă și de reculegere pentru turiști și alpiniști”.

În mod normal, te strădui să scoți piatra aruncată de altul ÎN FÎNTÎNĂ. De pildă, nu-l vezi pe Al. Beldie să afirme că acea cruce s-a aflat în Poiana Mare. Ori: „Cu trecerea timpului, crucea a dispărut – și încă foarte repede – iar amintirea Anei C. Rafail s-a șters…”
Asta în condițiile în care crucea și azi pe teren, fie și ceva mai sus (unde de fapt s-a aflat dintotdeauna…) de Poiana Mare.

(De la Crucea lui Rafail, vedere spre Monumentul Eroilor de pe Caraiman)

(Vedere în avalul firului Hornurilor, spre Vîrful Picătura)





(Micul brîu între firul Hornuriklor Văii Seci și promontoriul unde se află crucea lui Rafail)

(Alex. Beldie, ultimul din dreapta, iulie 1932
Alături de el, din stînga, Ion Șincan, Gh. Georgescu, Nae Dimitriu și Traian Belitoreanu)

Altminteri, micul delir al autorului (căci, cu regret, nu-l pot numi altfel) continuă: „Am crezut de datoria noastră să-i consemnăm aici numele și sacrificiul său prin care a asigurat evoluția lui Puiu /diminutivul din familie al lui Alexandru, n.n./ Beldie pînă la statutul de valoros om de știință”.
În paralel, simt nevoia să adaug că AB cunoștea despre ce rafail e vorba, mai exact despre Gheorghe / Gică, pe care l-a avut coleg mai tînăr la Liceul Spiru Haret din București. „Era un băiat simpatic, bine crescut, orfan, îl ținea o mătușă…”, ne-a spus într-o convorbire din deceniul nouă.

Nu țin aici să dau de pămînt de inventivul autor. Mă întreb doar ce fluture ne poate împinge la făptuiri-din-nimic precum cele de mai sus.
În același timp, paginile din care am extras se află într-o carte pe care o găsesc foarte utilă, chit că îi tratez cu prudență afirmațiile lipsite de trimitere la bibliografie.




 (Ulucul Hornurilor Văii Seci, aflat în preajmă)


(Vedere spre partea superioară a crestei Picăturii)

(Vedere spre Vîrful Picătura)


PS
Oarecum amuzant, improvizația autorului în cauză pornește de la o imagine copiată foto de subsemnatul din arhiva Al. Beldie, iar ulterior postată pe internet. Același condei precizează că nu a găsit și alte izvoare virtuale legate de Crucea lui Rafail.

PS2

Accidentul lui Gică Rafail are loc în septembrie 1930. Nu știm la inițiativa și cu aportul cui este dusă crucea pe teren, cert este că în 1932 grupul condus de Dimitriu dă de ea, pe micul brîu de la cota 2100 m.

2 comentarii:

  1. Buna ziua.Am citit articolul,am inteles ca s-ar fi sinucis dansa dar nu acolo, nu-i asa?

    RăspundețiȘtergere
  2. Parcă în București s-a petrecut funestul gest...

    Scuză-mă dacă nu am răspuns ceva mai prompt.

    RăspundețiȘtergere