joi, 22 mai 2014

/ MUNTE / Un erotoman: Constantin Beldie



Istoria literară poate să-l fi reținut favorabil pe Consantin Beldie. Va fi fost un bun administrator, un condei inteligent, un colaborator leal.
Iar lista poate fi extinsă, prin aportul scrierilor recente.
Dar subsemnatul, cu riscul de a a cădea în aprecieri ad personam, îl găsește pur și simplu un neam prost.

Finis coronat opus, iată părerea lui despre nevastă. Pe care o făcuse în copilărie nefericită (1898) „pînă să bea foi de leandru și chibrituri plămădite în esență de oțet. Rețetă pe care mă mir că nu o mai repetă astăzi, după patruzeci de ani de servitute domestică și, poate, mai cu succes”.

Fiul său scapă miraculos cu viață pe munte. După care, știind firea tatălui, la spital stă cu grijă mare la reacția acestuia. Din fericire, aceasta se va dovedi mai blîndă: „Bine că nu ți-ai rupt capul...”
Foto EdIorgu, Panoramio.com
În vara lui 1933, Alex. Beldie cade cîțiva metri pe fața vestică
a Acului Crucii (penultimul din stînga)

Domeniul unde caracterizarea îndrăznită de noi mai sus zburdă în voie este acela al relațiilor cu femeile.

Cu un copil de un an acasă, una din grijile de căpătîi ale lui C. Beldie în călătoria-i gemană din 1914 este frecventarea prostituatelor. De una, din Leipzigerstrasse, își aduce aminte și peste decenii, în Memorii, pentru abilitățile-i profesionale uluitoare. Va pomeni în acele scrise și de cuplaje banale, cum este acela cu Fotinica, de la ziarul „Deșteptarea”: „pentru banii ce-i primeam de la scrisul și lipitul benzilor și al mărcilor, ne trîntea de-a curmezișul patului și ridicîndu-și poalele, se înfigea cu cărnurile ei obeze în bunătatea de tinerețe a noastră”... Dacă sesizăm noi bine din relatare, tinerii locului o căutau și o plăteau pe acea femeie nu tocmai tînără, iar apoi strîmbau din nas asupra calității metresei...
Peste ani, aflat la Paris în 1929, Beldie găsește demn să consemneze pentru eternitate că bărbații membri ai delegației în care se găsea ”își comunicau pe sub mese ultimele adrese de localuri cu femei”...

Leipziger Strasse

 Admiratori ai lui C. Beldie pot transforma cît vor negrul în alb. În același timp putem medita dacă justețea codului în virtutea căruia ne formulăm aprecierile este chiar corectă ori măcar viabilă. Totuși, există lucruri care nu se fac...

Ești căsătorit, ai un copil mititel, dar grija-ți de căpătîi îți este să intri în grațiile unei tinere constănțence, Ana Rafail. Iubire pătimașă, la 1915. Legat de care ține să epateze și pe alții. Pe Felix Aderca, de pildă, dar și cititorii de peste decenii ai Memoriilor personale:

„În această apropiere a mării am cunoscut-o pe acea drăgăstoasă fiică a lui Israel, cu aripile frînte, ca un pescăruș săgetat. Păstrez și azi scrisorile noastre, cu fotografii demodate și decolorate, legate toate (de nevastă-mea [!!!, n.n.] ) cu o lată fundă neagră, dimpreună cu flori cîmpenești și cu un pumn de țărînă, strînse în propriul ei voal lung de pe plajă. Cine va avea răbdarea să le răsfoiască, aceste file înflăcărate și desuet romantice? Le-am destinat focului, în lipsa analistului sau psihanalistului sensibilității noastre decadente, drojdie a sfîrșitului de veac al XIX-lea”
(Apropo de Memorii, ele se citesc în manuscris pe la 1950 – inclusiv pasajele erotice – unor invitați în chiar casa unde era amfitrioană Eugenia Beldie.)

În interbelic, intersecția străzii Jules Michelet cu Bd. Magheru. Sursa, aici.


Felix Aderca răspunde misivelor amicului. Punctează, de pildă, „tulburătoarele tale rînduri din Constanța și pe cele de ieri”.  Sau: „Amorul tău – ce să zic despre el? Mi-e teamă să nu fiu prea indecent sau prea naiv. Aștept lămuririle tale, personale [...] P.S. Rubina [soția lui FA, n.n.] rîde și mă silește să-ți îmbrățișez și eu semita!”.

Ultima propoziție arată că amorezul nu doar va fi pomenit de seminția iubitei, dar a făcut-o și într-un mod la care Aderca răspunde cum o face. În context, nu o să vedeți acolo numele femeii care îl tulbură pe Costică. Aceasta este cînd „amorul tău”, cînd „semita”.
Concentrat militar la Giurgiu, fantele își rărește un timp vizitele pe litoral, unde revine în noiembrie același an. Cînd cei doi s-au „iubit o zi, cît alții în ani și ani”. De data aceasta, intervine ceva nou. E vorba de soția Eugenia. Bănuim că la mijloc va fi stat o scrisoare (cu inevitabila adresă) lăsată neglijent ori interceptată. Nevasta merge la Constanța în chiar acele zile, unde stă de vorbă atît cu rivala, cît și cu tatăl tinerei femei – care, lămurit, va interveni decisiv pentru ruperea idilei. Din desfășurarea lucrurilor putem deduce că-i posibil ca soțul adulterin să nu-și fi informat iubita despre starea lui civilă. Ori a făcut-o într-un mod care să nu stingă focul Anei.
Care Ana, peste două zile, se sinucide.

Legat de acest deznodămînt, Cora Irineu sfîrșește peste cîțiva ani la fel. De aici întrebarea cum de-și pierdeau iubite ale lui C. Beldie într-atît capul.
Or, aici trebuie observat că ambele femei se caracterizau prin „aripi frînte, ca un pescăruș săgetat”, respectiv ”sînge trist și obosit”. În contrast, gazetarul era un bidiviu desăvîrșit, fie și un pic șchiop.
El pomenește la un moment dat (legat de scrisorile Anei Rafail) - fie și de amorul artei - despre psihanaliză... Dacă tot aduce vorba, din acest unghi este greu de identificat în cavalcada sa amoroasă cît e teamă de moarte și cît dorința de a fi confirmat ca bărbat (la bază existînd teama că nu este îndeajuns...).
Una din cărțile Corei Irineu, apărută în chiar zilele în care autoarea prăsea această lume....

Cora Irineu colaborează și ea în al dolea deceniu la redacția al cărei secretar este Constantin Beldie. Limbut, ca întotdeauna (e vizibilă din nou dorința de confirmare, fie ea aici și nesexuală), îi scrie lui Aderca în octombrie 1919: fata „are toate bunăvoințele – în afară de una: nu se lasă iubită de mine; o sperii!”.
Finalmente, bărbatul ajunge să cunoască îndeaproape „mîndrețea trupului ei de odaliscă, numai lapte și miere, numai bun de jertfit lui Eros...”. După un timp, apare inevitabila plictiseală masculină de aceeași parteneră. Soldată în cazul personajului nostru cu mitocănii la greu. De pildă, Beldie o trimite „spre regenerarea sîngelui ei milenar (evreu, n.n.), trist și obosit, în prospecțiuni etnografice și folclorice, ca să-și cunoască [...] țara [...] cum și vîrtoșia neamului nostru”. 
Mai exact:
„– Ascultă... ai unde să te duci, dar ești o proastă... dacă te-i da în lături din calea vreunui pădurar sau chipeș sublocotenent de grăniceri...” 
Ciudată convingere, aceea că acuplarea schimbă sîngele partenerei...

În eleganță față de Cora nu excela nici colegul de redacție (tot șchiop) Emanoil Bucuța. Care îi dăruiește „o piatră lunguiață și rotunjită în chip și măsură potrivită de phallus”. Ca să nu fie loc de confuzii, scrie pe ea „Coram populo”, ba chiar adaugă „sfatul ca s-o atîrne de gît ca pe un breloc”. Este drept că autori recenți ne asigură că Bucuța era un tip cast.


 La 1924, asupra Corei par să se fi exercitat presiuni (din partea unui frate ce activa în acea branșă) de a trece în gazetărie. Femeia nu agrea însă cadrul profesional strict, cu activitate zilnică și sarcini precise. Beldie intervine încă o dată suficient, dar tot ca musca în lapte, cu efectul care se va vedea. ”În marea presă [...] o disciplină - «miraculoasa disciplină» sau «mecanizare» în a căror putere de tămăduire scriitoarea nu credea și li se împotrivea – ar fi salvat-o, poate, din toate îndoielile și frămîntările”.
Cu ce ar fi putut îndrepta zgomotul rotativei de ziar o fire vizibil debusolată, depresivă, e greu de spus. Mai exact, se prea poate să fi făcut mai rău! Cora a apucat doar să îngaime: „Nu pot și nu trebuie să mă mecanizez”. S-a întunecat pe moment la față, nu a mai scos un cuvînt tot timpului drumului ce aveau de parcurs, iar peste noapte s-a sinucis.

Glontele tras direct în inimă a fost și semnul neputinței de a se opune insistențelor masculine, fie ele aici și ale fratelui. Am arătat că, inițial, o eventuală intimitate cu Beldie îi producea frică. Trebuie adăugat doar faptul că în familia ei mai existaseră două cazuri de autosuprimare.

Dispariția tragică a Corei Irineu nu modifică traiectoria de coureur a lui Constantin Beldie. De fapt, după cum relatează Octav Onicescu, la înmormîntare a plîns mult, dar „cu brațele pe umerii a două iubite ale lui”...
Peste un an, este deja în solidă relație cu Măriuca (va dura 12 ani). Și despre ea scrisele comentatorilor favorabili sînt mai mult decît roze: „fată simplă de la țară, frumoasă, inteligentă și cu mult bun simț, venită în București să-și construiască un viitor”. Se instituie și acum un fel de stat în stat, căsătorie într-o altă căsătorie, unde amantlîcul este lăudat pentru soliditate, iar partenera nemăritată pentru fidelitate sau îngăduință. Peste ani (Memorii), Beldie este inevitabil încă o dată gură bogată, Măriuca fiind prezentată drept „frumoasă, pofticioasă și cu stomac bun”. Nu ne trebuie multă imaginație pentru a realiza despre ce e vorba, în ultimul caz.

E interesant cum vor fi arătat trecerile pe la domiciliul conjugal ale eroului nostru, a cărui minte procesa fără îndoială permanent ce dumbrăvi să mai aleagă, pentru leneveală alături de „Măriuca, Neli sau Lilica.” Pînă acolo deplasîndu-se cu automobilul DKW decapotabil.
Amicii de familie par să își fi ținut gura, cum e cazul lui Ioachim Botez, care îi însoțește pe Costică și Măriuca în cel puțin patru locuri din preajma Bucureștiului, cu opriri pe drum „de cîte ori natura îi atrăgea prin ineditul frumuseților pe care le oferea amatorilor de aventură” (N. Leonăchescu).

În răstimp, nu știm ce va fi gîndit nevasta Eugenia. Avem puține informații în acest sens. Fiul Alexandru nu a ținut niciodată să ne vorbească despre ea, în vreme ce despre tată a mai făcut cîte o trimitere, iar în paralel nu i-a dat jos vreodată plăcuța cu numele pe ușa apartamentului. Ne putem face oarecare idee despre ce fel de om era Eugenia, dintr-o fotografie din 1915, unde are alături două dintre surori.
În stînga, Eugenia Beldie și fiul ei, în 1915. Alături de ei, Lucreția și Olga, împreună cu fiica ultimei.
Reproducere după „Constantin Beldie, văzut din alt secol”, de N. Leonăchescu.

 Pare, în acea imagine, o persoană de calitate și cu picioarele pe pămînt. Nu ezită să meargă duce la Constanța, să discute cu familia Rafail, demers repetat – de data aceasta cu scîntei – și în alt caz de traducere: 
„...Măriuca din Sibiu. Stătea într-o casă de pe strada Mircea Vodă. Într-o zi de sărbătoare – era 1 Mai – Costică a plecat cu mașina la Măriuca. Eugenia, soția lui, a simțit ce se întîmplă și l-a urmărit. La adresa Măriucăi a văzut mașina și, înfuriată, a spart geamul dinspre stradă al camerei în care se aflau amanții, cu niște lemne. Ce scandal a fost apoi, acasă! A fost mare bătaie!” (apud Eugenia Bondoc, fiica Olgăi)

De ardoarea neobositului amorez își bate joc la un moment dat propria soră, Lucreția. La un bal mascat, nu-i trebuie mult să-i trezească interesul lui Costică. 
”El i-a spus cuvinte dulci, i-a făcut promisiuni, i-a dat prăjituri etc. Costică o chema insistent sub o scară s-o îmbrățișeze, s-o pipăie și s-o sărute, dar ea a refuzat. Se înfierbîntase, bine, bietul de el!La ora dourăsprezece noaptea s-au dat jos măștile [...] Costică nu mai putea de necaz: «Ptiu, fir-ai a dracului! Tu erai?!». Au rîs, în hohote, de el! Toți!” (idem)

Altminteri, sentimentele, unghiul în care-și privește Lucreția fratele este mai mult decît interesant. În spital găsindu-se, la 1932: „Să mă fardez că vine măgarul ăl mare!”, mai exact fratele Costică. Care, indomptabil, mărturisește ulterior legat de acel loc: „Erau, mă, acolo, niște surori că numai văzîndu-le te făceai sănătos!”.

Nesfîrșita listă de amante o cuprinde și pe Lilica R. Cu o excelentă sănătate morală între altele. Care nu-i va fi lipsit nici dumnealui, ce o duce inclusiv la Căldărușani ori la Țigănești. În ultimul caz, se delectează cu miel fript în arhondăria maicilor.
Atîta doar că Lilica voiește să fie luată de nevastă. Asta nu se poate, mai ales că Beldie are la îndemînă exemplul socotit nefast al unui prieten! Țel conjugal are și ”o gazetăriță mică și cochetă”, cînd bătrînul crai este de-a dreptul prins în laț: ”nu mai venea acasă, nopțile, și nu mai dădea bani în casă. Pînă atunci, toate pasiunile lui se rezolvau ziua, dar această nouă iubire complica lucrurile...”. De data asta, din partea familiei a intervenit fiul Alexandru, care i-a cerut lui Octav Onicescu să intervină. Costică l-a ascultat, dar de atunci nu a vrut să-l mai vadă pe viitorul academician (foto, dedesubt)...


Cu un tată atît de ocupat, Alexandru a avut mari probleme în dezvoltare. Mai exact, pe acest fond, a fost instinctiv interesat de apropierile homosexuale. Niculae Baticu ne-a mărturisit cîndva, informat din cea mai autorizată sursă, că întîia relație cu un bărbat a avut-o la 14 ani. „I-a plăcut!”. La vremea convorbirii cu Baticu, nu am dat mare interes informației ori m-am jenat de subiect. Parcă mi s-a spus atunci că era vorba de un prieten de familie. În acest sens, e posibil să fie vorba de cel poreclit Mutulică, ce îl însoțește pe tatăl Constantin în escapadele cu dame ale acestuia. Respectivul are o afirmație aparte, într-un articol din deceniul trei (preluat apoi în volumul ”Din însemnările unui belfer”, 1935): „M-am gîndit îndată la Puiu, prietenul meu atît de tînăr și de drag. Ce băiat strașnic e Puiu!... Cum iubește el muntele!”.

De la același Baticu am informația că au fost doar șapte, numărul contactelor heterosexuale din întreaga viață a lui Alexandru Beldie. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie căsătorit de trei ori, inevitabil cu știința nevestelor asupra dedesubturilor...

Această înclinație s-ar fi dovedit poate benignă, dacă protagonistul nu i-ar fi extins aria de aplicare. Se pare Beldie jr nu a făcut vreun secret din homosexualitatea sa, ba mai mult, a ținut să adopte și o ținută specială.
Așa i-a spus sufletul și nu a vrut să accepte vreun rabat, poate convins că făcuse de destule raportat la naturalul său. A îmbrăcat costum și cravată doar în momentul în care a primit titlul de doctor (docent?), după cîte ne-a spus. În rest, avea o mare slăbiciune pentru costumul de golf, cu pantaloni bufanți, cărora le asorta ciorapi de mătase. În cap, o beretă pe care o purta aplecată. Ca accesoriu, un tip de geantă cu un grad ridicat de frivolitate, nu însă pînă la a le imita pe cele clasic-feminine.


Alexandru Beldie a desfășurat și activitate didactică. Între 1949 și 1953 este conferențiar la facultatea de Silvicultură din Politehnica bucureșteană. Atît. Îndepărtarea sa din învățămînt este descrisă melodramatic de către emuli... :
„Vîrtejul insalubru al comunismului îl izgonește ca indezirabil, în ciuda calităților sale de pedagog...”
 În cheie asemănătoare sînt prezentate și alte momente din viața lui Beldie, de pildă pensionarea la vîrsta de 63 de ani (pe atunci limita era la 60, cel mult 62). În realitate, eroul nostru nu a vrut să plătească inerentul preț al pozițiilor superioare. Se pare că nu izbutea nimeni să-l convingă a veni la programul Institutului de Cercetări Forestiere, unde întîrzia inevitabil o jumătate de oră. Voia pauză la prînz, cînd se ducea acasă, iar seara, revenit în laborator, îți avea trabucul și paharul cu vin alături. În mențiunile de mai sus nu este un reproș ori minimalizare din partea noastră, pur și simplu Beldie s-a vrut cît mai aproape de libertatea sa naturală.

În rest, activitatea lui Alex. Beldie ca botanist, îndeosebi în Bucegi, este fără egal.
O lăsăm însă pentru un viitor articol.


 
Reîntîlnire după decenii (1987), între doi bucegiști: Cristache Dedula și Alex.Beldie.


Întîmplător în temă, de acum un an: vezi aici.




2 comentarii:

  1. Mircea, pe care Ac a cazut Beldisor pana la urma?
    Mai sus scrii ''În vara lui 1933, Alex. Beldie cade cîțiva metri pe fața vestică
    a Acului Crucii (penultimul din stînga)''
    iar in link-ul de la sfarsitul acestui articol
    http://mirceaordean.blogspot.ro/2013/06/i-normal.html
    Alex. Beldie găsește puterea să revină după doi-trei ani - conducînd un grup chiar! -
    la locul accidentului, pe fața vestică a Degetului Prelungit
    Adi
    PS - imi pare bine ca postezi iarasi pe blog.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ele sînt sinonime - Degetul Prelungit cu Acul Crucii.

    Adi Costache?

    RăspundețiȘtergere