vineri, 27 iunie 2014

/ MUNTE / Ștafeta tatălui, spre fiu





Un confrate, extrem de valoros în branșă, își duce bebe-ul la panou, pe verticala acestuia chiar.

„Primul traseu a lui David,iar pentru ca el inca nu ajungea sa prinda prizele eram eu miinile si picoarele lui...
Cel care ne fila este Ghita Vizitiu un alpinist ,salvamontist care a fost si este un exemplu pentru mine.”

Simple observații.
.
.
I

.Oare de unde dorința aceasta de a îndruma copilul spre îndeletnicirea care ne face nouă plăcere, la care ne pricepem?
Probabil e ceva ancestral.
.
Subsemnatul nu s-a înghesuit prea tare la a-și trage copiii pe munte. La un moment dat, să fi avut Dan cel mare vreo 6-8 ani, la Verdeață am suit două trei lespezi spre gura Albișoarei Hornurilor.
Altminteri, mi-am spus că ajunge un jucător săptămînal cu Moartea în familie...
.
Tot cu Dan pe cînd avea 16 ani, am mers pe Seacă plus Vîlcelul Mortului. Cu el a fost ok, dar la ocolirea unei săritori, sus, eu știu că am tremurat nițel. Și azi mă ia groaza nu că aș fi picat și gata!, ci că aș fi făcut-o sub ochii fiului/copilului.

II
.
Din ce am văzut eu în niște, ani în jur.
Cazurile în care o progenitură duce mai departe acea pasiune a părintelui sînt rarisime. Îmi vine în minte (fără pretenția de a naște reguli) un singur caz, al domnilor Munteanu. Unde, poate neașteptat, cei doi au relații care mie-mi par reci. Mai degrabă va fi aici vreo speranță inconștientîă a fiului că, dacă îi face pe plac tatălui, acesta îi va oferi căldură, afecțiune etc.
.
.
III
.
De ce am eu impresia că Zsolt își duce fiul pe acel panou și pentru a primi inconștient confirmarea tatălui său, că face un lucru valoros?
E de verificat.
.

Totodată, am sentimentul că ni-i puțin semn de egoism/neștiință asupra vieții....

 E absolut normal ca fiul să aibă alte gusturi existențiale decît noi.
 Aici e cam ca la religioșii practicanți. Nu își lasă copiii să opteze la maturitate  dacă au chef de creștinism etc. sau ba)

...respectiv teamă de moarte, în sensul că vrem să ne perpetuăm  prin intermediul urmașilor.


Mi se pare aritmetic faptul că un copil NU ÎȘI URMEAZĂ PĂRINTELE. El posedă altă construcție interioară, bașca faptul că orice progenitură - la comandamentul speciei altminteri - caută alte locuri de afirmare decît părintele..
 
În contextul montan, o vorbă nu rareori auzită a fost: „Pînă la vîrsta cutare fata/băiatul a mers cu mine, pe urmă s-a lăsat, NU ȘTIU DE CE...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu