joi, 26 iunie 2014

/ MUNTE / Versantul Albișoarelor, 23 iunie 2014 (I)


Mă aflu la mare dilemă, în debutul acestui post.
ies ori Să nu ies din rînd.

Traiul între oameni impune să nu deranjezi pe celălalt - mă refer la situația în care îi vrei amici.



Deranjul nu se face neapărat cu violență fizică. El poate urma pur și simplu neobișnuințe ale celuilalt.
Or, în așa ceva, nu contează că - în sine - acel gest e nevinovat / benign, ci neplăcerea decurgînd din faptul că „ținta” nu e obișnuită cu așa ceva.

În materia descrierilor de munte, există (fie și nu foarte declarate) niște șabloane. În cazul tinerilor, de cele mai multe ori rîndurile acestora aduc cu descrierile de pionieri. Eventual de cercetași ai patriei. Veselie, optimism, planuri - cu toatele, resubliniez, nu o dată nițel false. Și existînd pentru că așa se practică.
Chestie de vîrstă. Mi-amintesc de două rateuri din activitatea întîiului meu an de abrupt. Nu cred că aș fi ieșit mult nici eu din rînd, ca stil la relatării - fie și despre clipe dramatice.




Lucrurile neplăcute - însă reale - auditoriului sînt însă ceva mai complexe. Pică prost cînd te recunoști un amărăștean, care bîntuie de nebun și nițel iresponsabil pe coclauri. Similar, cînd dai detalii cam cum îți văd simțurile trecerea anilor.
.
În linii mari, cam aici era dilema, dacă să pornesc pe un asemenea drum.
Poate merită însă. Iar asta, pentru că a fi capabil să-ți mărturisești din neplăcute îți oferă și putința de a proba entuziasm, respectiv relatare a acestuia.

 
N-am apucat să urc anul acesta pe munte, un drum la poalele Pietrei Craiului neavînd totuși nimic cu turele alpine.
Ca atare, debutul avu loc abia la 23 iunie.
Au intervenit mai multe. Inclusiv sănătate, fiind chinuit de un astm - generat probabil de o nefericită gestionare psihică a vieții personale.


Acasă nu se mai putea ședea însă!
A început apoi, pe fondul slăbiciunii personale, alegerea țintei. Cea mai slabă a fost ideea mersului pe Picătura pînă la nivelul Brîului de Sus (escalada fisurii finale îmi este imposibilă). Mai apoi, ceva s-a încălzit în subsemnatul, așa că am dat fericit colțul, în sensul de plan pentru vecina Albișoară a Turnului. Cu ea în plan am plecat din București, în acest 23 iunie. Nu puteam paria asupra continuării drumului de la obîrșia A.T., existînd inclusiv o variantă de avarie cu coborîre pe Valea Seacă (unde nu mi-e dragă, după o experiență în aceeași epocă a anului prin 2011, săritoarea cea mai înaltă din Canionul inferior)

 ...
Na.
Fac ce fac și ajung la problemele serioase...
De ce bate unul ca mine coclaurii alpini?

De vreo săptămînă îmi tot iese minte o vorbă a lui Mihai Haret. ”Bucegii sunt patima mea”.. E un articol de prin 1936-38. Nu avea în vedere abruptul, ci masivul. Cu potecile, cu flora etc.


 Cam așa pare să fie și în cazul Ordean.
Cu nuanța că, ajunsă pe filele unei scrieri, patima este un ceva totuși drăguț. Un fel de pasiune la pătrat ori cub. Or, pornirea mea (și mai pot mirosi iute cîțiva pe amintita scena de stîncă - vii sau duși) ține mai degrabă de alcoolism, de compulsie (acea acoperire a unui gol interior insuportabil).

Încet-încet îmi înving reticențele legate de picatul-prost al subiectului cel nărăvaș...
Mmm, poate iese un text interesant...
Mă gîndesc cum aș fi privit textul unui Nicolae Bogdan de acum o sută de ani, la un mers al acestuia prin Coștila (avea pe atunci 52 ani). Dacă acesta ieșea din tipar și trata umane, dintre cele dureroase. Nu e cazul meu, dar să fi mărturisit: ”E ca dracul! Cînd mă gîndesc  a reveni diseară acasă, cu soacră-mea bolnavă în stadiu terminal / nevastă-mea care o să se răstească la mine...”
Alea-s bucăți (ipotetice) de viață.
Îmi place să le cunosc, chit că dumneavoastră îmi veți ura sănătate aici, plus un călduros ”Să fie la matale acolo!...”


E, lucrurile nu stau chiar așa dramatic, cu vreo soacră canceroasă... Era zis doar ca palier al posibilelor preocupări...
.

Patima alpină.
A subsemnatului.

Ține de simțitul bine în sine, acolo, dar și de o completare a ideii de valoare personală. Sînt mai cu moț, mă simt altfel. Mai exact, îndeobște în ochii mei, dar și în fața ălora altminteri aleși cu grijă, cît să pot umbla cu piept mai umflat.
Asta e, face bine la suflet, și-i infinit mai rău dacă nu...

Pe lîngă asta se ridică problema resurselor fizice ori chiar de dispoziție de a ajunge la acea fîntînă de simțit bine. Este efort infinit mai mare decît în vremea cînd energia chiar s e voia risipită, din cazanul trupului. După un 50 de ani, își pui totuși mai des întrebarea „Ce naiba caut eu pe aici, stors de energie? Și durîndu-mă aia sau aia?”. Exagerez un pic, dar prinde bine demonstrației.
Exagerez, inclusiv pentru că omit plăcerile teribile ale prezenței prin acel Rai, plus cele de a revedea momentele, ulterior.

Mda...
Problemele...
Inclusiv a recunoaște.
Că pragul de deasupra confluenței inferioare a furcii  Albișoarei Turnurilor îți pune măricele probleme. Mai exact scoți limba de un cot, chit că m-am și tras ultima dată de o sfoară de pe acolo. Aici apare iute vocea: ”De ce naiba nu stai acasă, dacă nu poți să o treci frumos??”. Mda, Vocea... Am simțit-o în ultima tură parcă mai sonoră ca altădată... ”De ce treci cîcîit pasajul? Să fii energic, dezinvolt!...”. Pas de te ceartă cu ea...

Alegi deja cele mai lesnicioase variante (îmi fuge des mintea la vorba „Bătrînețea e vîrsta automatismelor...”). Nu-ți mai vine să o iei pe brațul superior vestic al Albișoarei. Unde sperie nu neapărat că nu ai putea trece vreun prag, ci modul stors crunt în care ai răzbi deasupra...  Nițeluș mai la vale ca griji este de a nu pica și fractura ceva pe acolo. mai ales dacă imaginația vizualizează un tîrîș vai de steaua lui pînă la Verdeață. Cu sau fără tremurat ca dracul, singur și în întuneric în noapte. Ce-i drept, aici există și varianta mai nașpa, de a-ți veni să șezi cu ochii la cer și să aștepți să se sfîrșească totul...


Oare cum arată spre-apusul altora?
Pînă una-alta nu-i prea mai văd pe munte... Dacă stau să gîndesc, dintre cogenerii mei la junețe îmi vin în minte doar două nume de mohicani: Vali Peneș și Cristi Laudoniu. Mă pufnește rîsul (a acceptare a neprevăzutelor... neconvenabile) ideea că foarte bine se ține un tip cu care nu am reloc relații destinse, și anume Mihai Vasile).
Poate trăgîndu-mi turta unde trebuie, e mai rău cînd nu-ți pui probleme dureroase spre bătrînețe... Din observațiile mele, inșii de acest gen ori se trag la față a epuizare existențială, ori dau în oarece minte a copiilor. Asta barim e părerea mea.

Poate ar trebui pomenite și dintre cele bune.
Mă simt mai bine la vîrsta asta în abrupt, în raiul alpin bucegist.  Aș ședea în unele locuri cu zecile de minute. E ceva uluitor.
Parte frumoasă este că, nevoit să accelerez la maximum - de pildă, acum -  la coborîșul pe Albișoara Gemenelor, nu am avut frustrări că trec fără să gust din minunatele locuri, din unicele priveliști. O fi fost semn interior că ne mai vedem...

Plăcerea la tinerețe era inevitabil asociată cu activitatea fizică. Deplasarea vijelioasă în sine, dar și satisfacția depășirii obstacolelor. Plus acel amănunt juvenil, care face uluitor, indescriptibil un moment oarecare, pe lîngă care treci ca acceleratul neatent, la 50 de ani, de pildă. ceva din categoria îndrăgostitului la 14 ani. Ce glazură minunată asociază specia, viața acelor clipe!
Turele de tinerețe aveau un ce. Erau neatente, dar și învelite într-un ceva de aventură plus altă lume. Mă iertați de-mi găsesc nu tocmai fericit cuvinte, pentru amintita stare. Îmi amintesc de pildă trecerea de poveste, întîia oară, prin dreptul Brîului Portiței (eram în Hornuri), respectiv cel Mare al Coștilei. Un ceva neclar, dar rămas atît de tandru la inimă.







(Fotografia este din alt moment, din alt loc - însă transpune cel mai bine ideea contactului ca de copil cu un loc nou lui...)


De ce oare se simte bine un pătimaș, într-un gang închis și rece, fie și în crucea verii?
Te simți uluitor, acolo.
Și-e dragă stînca, ți-s dragi unduirile ei, mici și mari. Esti fascinat la cub de firicelul de iarbă răsărit din vreo firidă. Ori pînă și de mîzga cu mirosul inconfundabil.


Ajunge... La treabă, cu descrierea!

Pentru că lăcomia e mare, aveam și o variantă ceva mai plăcută decît Albișoara Turnului. Mica problemă fiind că așa drum mai cu moț nu cade fruct copt, ci asuzi - cu oboseala și emoțiile aferente -  pentru el. Era vorba de a sui spre zona Albișoarei Crucii brăzdată de Brîurile Hornurilor, respectiv Gemenelor. Mi-era tare dor de prispa ultimului, pe muchia vestică a pomenitei văi. 
Aici, efortul necesar era mai mare - amănunt deloc neglijabil, cît la ultime ture ieșisem cam stors din teste fizice similare. Sentimentul este ceva mai neplăcut decît decurge dintr-o frază precum precedenta.


Anul trecut, am tratat în două episoade de blog un drum de la ref Coștila pe Brîul Aerian la Brîul Mare al Coștilei. Un al treilea material viza revenirea pe Gălbenele.Dar, pentru că așa fuse realitatea, era de tratat și neplăcerea de a vedea cum au trecut anii peste tine, respectiv a dificultății de deplasare, raportat la dansurile de altădată. Bașca perspectiva unui dramatic zis stop, cîndva și inevitabil.
Nu am izbutit să scriu nici pînă azi mărturisirile dorite. Care erau neplăcute inclusiv mie, bașca deranjînd prin jur (se poate arăta ce și cum tulbură în alții).
Anul acesta,a cum, e mai lesne de abordat problema, căci s-au copt prin interior, iar în paralel demersul vrea să trateze și despre risc.
 
Inima, într-o lăcomie poate scuzabilă, voia mai mult decît A. Turnurilor (ce să mai spun decît ante portas-ul din Picătura!). Refuza și un zăcut în poiana sub canionul mijlociu al Albișoarei gemenelor, unde se ajunge cu consum rezonabil de energie. Dorea prispa Brîului Gemenelor de care vă vorbea.
În cazul căreia nu puteam ignora devizul întregii operațiuni.
Efort pe parcurs, cu trei sau chiar patru zone cam problemă... Pentru montaniardul de aproape 60 de ani carele mă aflu. Cel rupt între dorință și putirință.
Faptul că un Cezar Jipa (foto dedesubt, în Valea Urzicii, 2010)  se mișcă nemaipomenit la 60-64 de ani , ori vreun Mugur Ilie nițel mai jos ca ani, nu-mi scade din disconfort, dimpotrivă. 




...Deci cel puțin trei porțiuni cu efort plus griji. Și căreia i se se alăturau problemele coborîșului. Le voi puncta ceva mai încolo.
Ca urmare, gîndesc la o rută mai puțin obositoare.
 
O variantă era deplasarea pe Brîul Hornurilor, din Valea Albă. Mica problema era zăpada prezentă la această epocă pe firul ei, mai exact porțiunea înclinată din canionul ei. Și unde știu că-i pericol de cădere, dacă nu ai ecjhipament de iară: colțari plus piolet. O să-mi spuneți că ați mers pe betonul estival  al acesteia doar în echivalentul tenișilor, dar nu marșez la așa provocări. Există clar risc de cădere. Iar subsemnatul, respectînd  putința de luat la vale oriunde în abrupt, preferă să-i restrîngă aria la locuri mai de Doamne ajută.
Bașca faptul că am avut amici alunecînd pe așa ceva, din preajmă. Dar an ieșit cu bine, printr-o baftă mare-mare.



Nu mai știam exact unde debutează acea porțiune mai înclinată. Aveam varianta intratului pe malul sudic al Albei imediat în amonte de confluența văii-mamă cu Albișoara  Crucii, dar - ca un bătător anterior al locurilor - știam că e ceva oboseală, fie și nu sinistră, pe acolo.

(Harta e tipărită în 2001, prin urmare comportă niște completări)

În paralel, trenul m-a depus în Bușteni cu o oră și jumătate mai tîrziu decît planificasem. Fură și lucruri bune, mai exact respirație normală, semn poate să sufletul se simțea bine, iar  asta a îndepărtat temerile generînd astmul săptămînilor trecute.

 La Verdeață...


Paranteză.
La vremea planurilor scurte, de bine ce Liviu Enache îmi relatase încă o dată aventura rapelurilor pe Vîlcelul Spînzurat, imaginația a indicat și un suiș pe dreapta marii rupturi a pomenitului fir. Urmînd să lenevesc apoi, deasupra marii rupturi a vîcelului.
Nu am pus în practică așa ceva, dar am privit zona.
De pildă, la acea variantă de ocol, călcată cîndva cu un Dan Nichita (ieșire pe Picătura, finalmente).
Dar, mai ales, la posibilitățile pe Creasta Nordică a Picăturii. Unde e de bătut cum pasul, căci observațiile de al distanță pot fi nițel înșelătoare. Ultima variantă nu e, îndeobște, pentru mine, cel mult o pot propune / face reclamă confraților tineri.

 

 Altă paranteză.
Crucea de aici.
Un pic i-aș înțelege pe-ăia care plantează pe unde le vine lor așa ceva. Totuși, e de transmis domniilor lor că nu sînt singuri pe lumea asta, chit că lor li se pare a avea acceptul unui moș cu barbă înaltă din înălțimile Cerului...
Nu poți sîă pui orounde, pleosc, o cruce - doar pentru că te simți matale bine.

Așa pot înșuruba cine știe ce și eu, la poarta mănăstirii caraiman. Nu le-ar plăcea, chit c-ar privi lucrurile tot prin prisma de aleși, protejați ai Domnului.
Mărturisesc spășit (bașca evlavios) c-am de gînd să sparg betonul de la baza crucii. De data asta nu am avut ciocanul la mine, plus c-am fost oricum în grabă, la coborîre.
Nu prea am avut tremuriciuri că atentez astfel grav-grav la ceva, ce-mi va aduce pedeapsă de catralioane de ani în iad. Pur și simplu chestia aia nu are ce căuta acolo. Fie și pentru că e un cap de pod. Mîine pot pune pe unde nu te aștepți...
Apropo, în Poiana Coștilei nu au pus vreuna... Căci socotesc și dumnealor. Acolo omul nu e prea înfricoșat de cele din jur, plus că deseori are bere la bord.
  


La Verdeață, ezitările privind ruta zilei au fost risipite de existența în amonte a unui grup de trei inși. Suiau.
Ceva omenesc mă îndemna să nu fiu singur, măcar o vreme. Apoi, ca un frustrat ce mă aflu, inconștient speram la o privire apreciativă. Asta e.
Distanța era însă mare, așa că nu i-am ajuns din urmăm, chit că la un moment dat au zăbovit... Nu m-am bătut capul cu acea ezitare... mai exact, abia apoi, cînd voi fi deja pe versantul Caraimanului, voi descoperi cu ceva mirare existențaunui spațiu între zăpadă și flancul Coștilei, pe unde puteai sui. Asemenea gol, din experiența mea, știam că apare cam pe la 20 IULIE. Dar exista încă de acum! Apropo, zăpada a fost vizbil mai puțină în acest an. De pildă la Verdeață.
Asta e, nu mă voi afera precum o doamnă în vîrstă în tren, la dus, cum că ce verde era iarba în tinerețea ei, cînd erau patru anotimpuri, și nu două ca acum...
Eu, necredinciosul, mă las în vrerea climatică și nu numai a Domnului...

Depășirea pe talvegul Albei a porțiunii înclinate mi-ar fi permis să intru relativ ușor în Berîul Hornurilor, pe un „trotuar„ care se face nițel sub nivelul său, din valea ce dă numele locului (versantul e al fiicelor Albei: albișoarele).
Cum nu mi-a ars de urcuș pe zăpada abruptă (aveam doar bețe trekking), am ales o variantă cu pornire mai în aval, ce comporta un umblat sporit prin arbuștii locului.
M-am temut de existența vreunor rimaye proaste pe acea parte a banchizei, dar s-a putut trece relativ ușor de pe stratul alb pe stîncă. 
Ca nivel, știam de existența - în marea spălătură de confluență a Albișoarei Brîului - unei tăieturi care îți duce pasul pe malul opus al dumneai, unde poți sui comod, cu traversare ulterioară în treaba ta
 


Tot limitata mea experiență notase oarece dificultate de avans (la vîrsta-mi actuală barim) pe malul estic/stîng în suiș al Albișoarei B., către Brîul Hornurilor. Mă voi lămuri în cursul zilei - din... ochi - că lucrurile e posibil să nu stea atît de rău, fie și pentru pensionari ca mine.
Devoalez aici traseul zilei:



Locul era frumușel, cel puțin pînă a trebuit să intru la oarece boschetăreală, pe malul drept. Cum am zis, malul stîng, fie și privit de la oarece distanță, păru interesant de cercetat cîndva, optimism favorizat se pare de soarele cald de vară, de unghiul de solstițiu al acestuia. 


M-am chinuit pe aici nițel la un horn. Inevitabil merg mai greu ca altădată, iar în context m-am amuzat în cursul zilei cu o afirmație din pelicula Shawshank Redemption (o grăiește acolo deținutul. interpretat de Morgan Freeman). Adaptată, Nu mai sînt omul de acum 30 de ani, SÎNT ALTĂ PERSOANĂ. Și basta. Un copil pofticios, comod și hedonist din mine poate cere orice, dar nu am cum să-l servesc. Chit că, de m-aș lua după el și poate chiar aș putea cine știe ce fugi pe aici, riscul de accident ar fi mult sporit față de al vîrstnicului ceva mai prudent.

Băieții de pe Albă mai stau un pic în vederea mea, apoi intru în spații fără perspectivă.


Spălătura albișoarei în care mî aflu se lasă și ea sub mine, aducîndu-mă curînd îl locul unde artera capătă aspect de vale clasică. Inclusiv săritori.
 


Malul Coștilei, tare frumos. Respectiv plăcut prieten vizual.







De sus, spre aval, pe acolo:



 În fața acestei creaturi trec în dreapta, pe arboretele de pe acolo. Deloc ușurel, în desimea acelora, avansez. Pufenli, oboseli, ba chiar și înjurături, cînd vreun șiret te lasă unde ți-e lumea mai largă, adică jnepenii mai aiurea încolăciți pe tine.

Din Albișoară, de pe pe acolo, nu aș putea spune exact locul. Cum spuneam, am evitat asemenea înfiorături. Eventual le las pentru altă viață.





Curînd apare în vedere un tiv de brîu, undeva în stînga, cu o șeuță simplă, dar tare plăcută.
Mărturisesc a nu mai fi luat de veacuri brîul de la pornirea-i din Valea Albă, venind ba pe trotuarul amintit, ba cam ca azi. Nu-mi e clar de pe acolo-i Brîul Hornurilor (chit că am mai fost pe el), dar mă îndrept spre respectivul.




Sînt niște ani de cînd nu am mai mers pe aici... Bănui firul atins ca fiind așa-numită (nu spun de cine botezată) Albișorică. Din muchia unde am ajuns vîlcelul pare simpluț, naivitate încurajată de faptul că nu privesc prea mult în amonte - de unde-aș fi dedus că am a face cu alt client...


Mă apropii de fir și dau de un neclar... Mă angajez pe prizele micuțe de acolo dar după ceva pași pas de îndrăznește să treci mai departe.
Îmi cade fisa.
Eram la delicatul pasaj din preajma talvegului Albișoarei Brîului.

 
Anterior, în pregătirea turei pe aici, aveam ochii minții pe acel pasaj ca pe butelie... Și ajung iar la vorba cu alt omul (chit că purta nume identic în buletin) din urmă cu decenii.. 
O vreme (începînd cu anul primei treceri, 1982) am trecut fluierînd pe aici. La un 2003, cu Mugur și alții, am descoperit cu destulă uimire că mă tem de pasajul expus. Mă temeam să nu pic. Dedesubt, vreo 7-8 metri - teoretic deloc enorm, dar nici dragi. Așa c-am întins o balustradă, mai ales că aveam cu noi și persoane mai slăbuțe.
Același sentiment și acum, un pic sporit de singurătate.



Lăsînd jena (bine că nu și viața) deoparte, purced iute la o rezolvare. Amici alături de care port polemici pe aici vor rîde de redusele posibilități alpine ale lui Gură mare, dar sper a supraviețui, în fața tastaturii.
Din pucntul atins, un rapel în jnepenii locului ar duce nițel la vale...

 (Rapelul de jnepeni ar fi dus sub, pardon!, sula aia de piatră din centrul imaginii. Obsedați.)

 în vreme ce un coborîș mai scurt necesită un piton. Nema ciocan însă la mine.
Iar vor face șmecherii ochii mari și zîmbetul disprețuitor idem. Partea de luat în seamă este c-am mai procedat așa în unele ture de pe vremuri, și asigur că baterea cu piatra funcționează.
Și plantez un cui. 
Ăsta șede însă vizibil rău. Mi se pare că și iese, la o verificare manuală. Îl mai fixez o dată, tot pe acolo. Țțțț, cam nesigur.

Teoretic, a fost ziua mea al naibii de iresponsabilă.
După o vreme, testînd individul cel metalic și privind avalul, ajung la ideea că va ține. Într-o primă fază, coborît vreo trei metri, încerc un pas la un bolovan de pe malul opus, dar finalmente mi-e teamă al executa. Iar sui, la iarbă, apoi iar cobor. De data asta, trec în jos pre perețelul de acolo. Nu e măricel, dar nici de rupt ceva în urma unei căzături. Dar pășesc cît să nu încarc  nefericit pitonul. Totul va fi ok.
Ceva însă pică pe aici... Și debutează ziua căderilor de un obiect sau altul. Din buzunare, din capacul neglijent lăsat deschis al rucsacului. 
Îl recuperez.

Loc, vreme minunată altminteri.
Greu de trecut în cuvinte. Loc de șezut cu zecile de minute la privit, la simțit în jur.
Probabil în viața asta nu voi putea afla de unde mi se atrage atracția aproape sexuală - ca amploare, nu ca gîdilici în vintre! - pentru nenorociri de teren ca acesta.




Cam acolo m-a lăsat micul, însă delicatul totuși rapel.
Spre aval, din același uluc.






Recunosc, pe aici, a mă fi aflat cu gîndul la întreprinderea de anii trecuți a unor amici. Care s-au mișcat onorabil în amonte, prin locuri pe care inclusiv în vremurile-mi bune le-am considerat imposibile.
Din fericire, la așa situație, nu am probleme de invidie, de iritare pă tinerii carele... Dimpotrivă, le sorb cu mare încîntare imaginile (vezi de pildă- pe ale amicului Ciobu), descrierile de prin locuri unde aș fi vrut să pășesc, dar nu se putu. legatd e astă zonă, m-a fascinat mijlocul porțiunii de aici la Brîul gemenelor, unde se lasă în laterale două mici brațe. Cel din dreapta/vest are șarm, dar nu-s sigur a putea fi parcurs. Frate-său, însă te lasă să umbli o vreme pe flancul aferent. Mamă, ce loc! visez cu ochii deschisi la el!
(Deci, foto Ciobu:)

 


 



(Amuzant, pe aici. Cu un an în urmă, neatent - mirci poate deveni adjectiv edificator - am scăpat din brîul Gemenelor, deasupra colțului care se vede în două poze, un ciocan. Frații știau de el, apare și în poze, mititel - semn că iarna nu-l dusese la vale.)
Revin la poze eu.

Dacă vi s-a părut că dedesubtul pasajului de care m-am ferit e fleac, uite imaginea de aici.



După un ochi fugar la săritoarea urcată de grupul lui Mugur în 2012 (și pozată de Ciobu)...


 ... trec pe ierburile frumoase ale malului opus.
 


Fioroasa porțiune din amonte arată frumos, în soarele și verdeața verii... Muchia dinspre dreapta,pornind de la nivelul meu spre amonte, este inițial greu aborabilă, dar apoi te lasă să vii a da un ochi. Este locul de unde am privit acea căldare mititică pe unde a suit Tudor, din grupul Ciobu - cel vizibil în pozele lor.






La vecina Coștila:



în avalul Brîului, devine vizibilă aria celor vreo două șiștoace dintre Albișoarele Brîului și Crucii, ambele sfîrșind în cingătoarea pe care mă aflu. E de explorat, eventual, fie și trezind zîmbete din categoria: „Ce naiba vă pierdeți vremea pe acolo??”.

Din muchia ce închide spre est Albișoara Brîului, ne așteaptă bazinul unei dintre șiștoacele pomenite. La nivelul nostru e destul de spălată. Cîndva, riscam o trecere pe acolo, spre malul opus, dar ulterior m-am prins că-i mai comod să urci în apropierea crestei atinse, și traversînd abia apoi, pe locuri mai pașnice.




Mmm, ce dragi îmi sînt locurile astea!...
Derivînd un pic, nu luați foarte în serios prăpăstoșeniile mele privind îmbătrînirea și alte alea. Cică indivizii cu imaginație pendulează între stări tip iad și cele tip rai...


Se iese finalmente la nivelul dungii verzi. deja de aici apare în vedere colțul din muchia A. Crucii - vecinul ei dinspre est (Vîlcelul Cantuniari). la baza lui, Brîul Hornurilor, într-un loc unde se rupe nițel, spre partea opusă.
Uite și o poză în sens invers, de la dunga verde spre îndărăt.



După ce dau ochi spre șiștoaca din aval, cu interes pentru eventual avans pe muchia spre Albișoara Crucii, ating muchia importantei văi a acestui versant.
Soare... Vară...



În șaua aproape orizontală din peisaj ies des de la o vreme, de cînd întrecerea cu săritorile A. Gemenelor mă depășește.
Dumneai, acea șa, nu are un nume. Pare o trufie din partea-mi să voi a da una, dar îi va fi neceasar.
Apropo, meditam zilele astea să-mi las numele unui drum din aste locuri. Căci îmi place, dar și e foarte posibil ca subsemnatul să fi trecut ori măcar să fi adunat în ideea unei posibilități de picior de atingere a Crestei Picăturii. El urmează succesiv Vîlcelul Cantuniari, apoi muchia acestuia spre A. Gemene, revine în bazinul primuia și urcă prin brădet la șaua pomenită. Ia malul destul de ciripit din apropiere, al Albișoarei crucii, iar din Brîul Hornurilor trece la un hornuleț din partea opusă a văii. Atinge Brîul Gemenelor, pe care traversează spre stînga, inclusiv deasupra V. Cantuniari, pînă în creasta Picăturii.

Bucată de zăpadă pe Albișoară, imediat în aval.


Prietenul meu, Turnul-nu-știu-cum.
În strunga lui se poate ieși lesne dinspre vecinul Cantuniari (o fi bănuit nea Nelu că-i va fi dat numele unui fir de abrupt?)





La șeuța de vizavi se afla o capră, cu pui. Nu s-ar fi deranjat de mine, dar a apărut alta, nițel în amonte, cu gură mare asupra prezenței omului... Așa că au întins-o spre șaua din aval, aceea pe unde vii dinspre Gemene și Cantuniari - partea lor inferioară.

Alpinistul:




Albișoara Crucii, în amonte.



Iau hornul care se abate de aici spre vest.



Joc e comod, dar apoi se înclină și e marcat de două mici gîtuituri, unde găsesc potrivit să-mi trag ruscacul cu cordelina.
Turnul nenumit rămîne încet sub mine. Apare totodată vederii panglica brîului Gemenelor, pe malul estic al Albișoarei.






Sînt cu ochii, inerent exploratori (ah, foamea de a lua în posesie, fie și doar prin intermediul ochilor!), pe malul estic al Albișoarei, unde se poate avansa o vreme.
Brîul Gemenelor:



Un domn, în acel hornuleț.





Pe acolo:



După ultima recuperare de rucsac, ies în creastă.
E prispa ce-mi place grozav. Mica problemă este că azi stau cam prost cu timpul.



Pentru mine, dincolo de minunatul loc (cu două etaje!), de interes aici este o posibilitate teoretică spre colțul de acolo și șaua lui, vizibile în pozele precedente ale grupului Mugur-Tudor-Ciobu. vedea e obturată aici de un țugui intermediar - nu-mi dau seama ce este între el și creastă. Știu doar ce e dedesubt: ruptură pînă la fratele Brîu al Hornurilor.
Din șaua colțului. acesta lasă o fisură nu tocmai comodă în aval.

În aminte, de pe acolo, e o variantă ce duce la creastă ceva mai sus. Nu știu cine mi-a spus că un cofrate a mers de curînd pe acolo la vecina A. Brîului, zice-se incitat de scrisele mele din anii precedenți. Nu pot decît să mă bucur de întreprindere!




Nu pot da detalii serioase despre nivelul unde se poate păși apoi în bazinului A. Brîului, e posibil să fie ceva mai sus decît mica zonă plană de unde un căscat a și-a scăpat ciocanul la vale...
Tot pe acolo, pe iubita prispă.










Timpul mă presa însă... Aici optez drept variantă de coborîre Vîlcelul Cantuniari, în dauna atingerii crestei Picăturii, cu alegere ulterioară între Tunel și altele, respectiv Brîul Spălăturii și Valea Seacă în aval.
Plec destul de iute pe brîu spre est, după ce am săltat la etajul superior al prispei.



Prispa rămîne curînd în urmă...




Idem Colțul nenumit.


 


Mă apropii în schimb de talvegul A. Crucii (pe parcursu-i, în aval, vreo trei săritori frumoase, 
pentru mai mai tineri barim...).


O mică problemă descriptivă pe aici... Brîul atinge/traversează aici un alt afluent de vest al văii, ceva mai impunător ca hornul urmat de mine. Nu are nume și-i posibil nici să nu fi fost urcat... Duce într-o prispă cu jnepeni, care-i separată de creasta cu vecinul de 8-10 metri verticali.
Nu are nume, dar l-ar merita pe al parcurgătorului locurilor...





...Eee, pînă la acest scoc se merge ok pe brîu, apoi sui un pic, pentru a evita o discontinuitate.

Dinlocul unde atingi talvegul A. Crucii, privire înapoi, pe fondul din ultimul plan al zidurilor Coștilei.




O săritoare, imediat deasupra Brîului.



Dedesubt:



Brîul, pe malul opus.




Îndărăt, pe unde am venit, dar din alt unghi:



Uite și hornul de acces în Brîu, cel cu tras de rucsaci. M-a obosit binișor, dar mai ales m-a îngrijat, pe cînd îi asudam pe panta nu chiar domoală.



Mă apropii de muchia despărțind de Cantuniari....



Curînd se vede pîlnia pe unde Brîul meu traversează vîlcelul.



În context, există acolo două ramuri, una la nivelul venirii dinspre vest și alta mai sus. Mai potrivită trebilor prin zona ce urmează, în bazinul Albișoarei Gemenelor, respectiv Creasta Picăturii mi s-a părut etajul superior.
Și cea de jos este fezabilă.


Imagine a rupturii Vîlcelului Cantuniari, deasupra acestor locuri. Fiorul e specialist la ruperi, de asta i-am și spus într-o fază inițială în cascade, preferînd apoi numele lui Ion Cantuniari (1907-1986).


 Legat de gestul meu, nu sînt sigur pe unde au mers înaintașii la prima lor tură (1929). Ei vorbesc de un clin cu iarbă, de la Verdeață, pe Albișoara numită ulterior a Gemenelor. Pe care, la nivelul Brîului - și el numit ulterior - al Hornurilor, au traversat la stînga în Creasta Picăturii.
Radu Țițeica, animatorul acelui grup, nu mai reținea exact itinerariul (și poate nici nu-și bătuse capul cu asta). În Sus la munte...  am încercat să-mi fac o părere asupra drumului. Multă vreme am avut impresia că au luat-o la est/stînga canionului inițial al văii, intrînd în acesta la nivel cu pajiști mai accesibile. În ultima vreme (pornind și de la cum le va fi părut terenul din valea Albă), iau în calcul și posibilitatea să urmeze zona cu arbuști din stînga Albișoarei Crucii, trecere la confluența acesteia cu Vîlcelul Cantuniari, (de azi...) în acesta, apoi în muchia din stînga... Dacă este așa (iar șanse par să fi fost, în acest sens), ion cantuniari chiar va fi călcat, fie și pe o porțiune mică, prin firul de abrupt căruia mi-am permis să-i atribui numele.
Rămînînd  la același capitol istoric, e de spus că detaliile privind străbaterea canionului median al Albișoarei Gemenelor pomenesc de un rapel, la coborîre. Cum pe acolo sînt totuși mai multe praguri incomode, am bănuit calități de cățărător măricele, în cazul componenților echipei. O descoperire în această ultimă tură a subsemnatului (alminteri merg de mulți ani pe aici și tot apare ceva străin anterior ochilor mei, științei mele asupra locurilor...) arată că săritorile canionului pot fi evitate la urcuș întîi pe stînga, apoi pe dreapta. Varianta pe stînga nu e tare comodă la coborîș, dar nici imposibil unor îndrăzneți - cam fără alt drum de întoarcere... - care abia trecuseră de 20 de ani. Rămîne doar de identificat săritoarea coborîtă în rapel.


va urma







...









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu