duminică, 20 iulie 2014

/ MUNTE / VALEA URZICII, Coștila. Tăietorii de fir în 14...

/ MUNTE /
Tăietorii de fir în 14...
.
Probleme poate pune oricare vale de abrupt. Dar, trăgînd linia, mai toate mi-au lăsat un sentiment camaraderesc. Franc, inclusiv cînd vreo bucată îmi deveni (la perfect simplu) inaccesibilă. Căci se întîmplă și așa ceva...
Nu am fost în Valea Pietrelor din Bucșoi, dar bănui că lucrurile se vor prezenta la fel și acolo.
Una singură a ieșit din tipar: Valea Urzicii.
.
Nu știu de ce, pur și simplu simt lucrurile și gata.
.
E alt gen de mister decît la O Seacă a Caraimanului, să zicem. Legat de care - după n drumuri - am ajuns să mă simt acasă. Urzica fu întotdeauna parcă mai distanță, chit că într-ajuns de iubitoare. Dar a păstrat întotdeauna distanță sufletească... Mai ales în ce-i privește partea inferioară.
Acooo, mi-a ținut secrete anumite porțiuni. E posibil să le pășesc pînă la urmă, dar simt că va fi ca la o femeie căreia nu-i vei putea poseda și sufletul. Deși, fie și în acel act tare apropiat poți avea sentimentul că face dragoste cu tine, dar că nu o dobîndești..
Na, pe unde am luat-o razna cu vorbele!
.
Deci a izbutit să-mi rămînă străină, dumneaei, mai exact independentă. Poate fac eu ceea ce se numesc „proiecții„ (legat de vreo femeie în din viața-mi), poate nu.
Și acolo, în jumătatea-i inferioară, există (raportat la sensibilitatea, la senzorii mei) bucăți mai amicale, iar altele ba. Îmi place malul vestic, acela care te duce în Brîul cu Jnepeni. După cum tare prietenos este și brîul, de acolo spre Țap. Sau padina malului estic...
.
Dacă nu îți oferă sufletul, Urzica inferioară nu se supără de-o privești. Spre Colțul (pardon!) Crăpat de pildă.
.
În ce privește partea superioară, aici fioroșenia (la care Doamna vale nu ținu neapărat să posede...) se reduce. Cred că rămîne doar măreția. Chit că nu e una foarte domoală, pașnică - ori tocmai de aceea! Se întinde în trupul muntelui,s e alintă cu verdeață. Cu brîuri - nu puține. Își permite muchii plăcute. Dar tot te face să nu-i uiți firea cera profundă,a tunci cînd taman sub platou îți mai pune un prag, un cazan vertical - pe firul principal barim...
.
.
Urzica mi-a tratat (nu pariez că-și va fi bătut capul!) cu dușuri scoțiene. M-a pus la respect de prima dată, cînd, deși aveam ceva experiență, am umblat deloc victorios pînă pe la Brîul cu Jnepeni, Iar acolo mi-a luat mințile, ducîndu-mă pe un brîuț superior, cu horn aiurea, către muchia spre Țap.
M-a învățat și ceva modestie, după ce rîsesem cîndva de unii ieșiri pe Principal în Brîul Mare pe la 4 după-amiaza. Eu nu am ieșit vreodată, nici după decenii.
Apoi, m-a lăsat să jonglez, să cercetez din Brîul cu Jnepeni pînă sub săritoarea lui Titi Ionescu, aceea nu departe sub panglicile Brîului de Sus.Nu m-am descurcat, însă ne-am simțit amici. Mai ales că mi-a fîăcut cunoștință cu ceea ce eu am numit „Z”-ul,
Favorabilă mi-a fost și într-o zi de 13 iunie (da, aia din 1990!), cînd m-a lăsat să cobor din Brîul de Sus pînă în cel de Mijloc, pe fețe. Azi mă sperii un pic de expunerea drumului, dar atunci zeița locului m-a ocrotit. Cam în anii aceia m-am îndrăgostit de partea superioară a văii - ce-i drept, nu la per-tu-ul nutrit (și admis!) de Seacă, Albișoare ori Rîpa Zăpezii.
M-a mai lăsat dumneaei, fie și nițel îmbătrînit, la o cunoștință cu firul principal al Superioarei - fie și în stilul leneș, în coborîre. Sau cu plăcutul fir Vestic, unde partea- de jos este ca în poveste: ruptură de zeci de metri, dar unde se face la mare fix un cotlon izbăvitor spre Principal.
.
Măreața Doamnă parcă s-a supărat nițel într-un iulie, pe cînd adoratorul ei trecuse de 50 de ani. Spun vîrsta pentru a puncta că automat îmbătrînirea îți mai taie din avîntul posesiv. Ori îi alătură acestuia prudență suplimentară.
Un venit peste Platou, cu dor de înnoptat în Brîul cu grote multe - e vorba de ramura Zero a Brîului de sus. Cum pe acolo curgea apă din tavan, m-am dus ceva mai sus, pregătindu-mi culcușul. Sub cerul liber.
Valea arăta destul de fioros în acea înserare. Nu mi-a ars de o explorare măcar în dorul lelii, în avanpremiera celei de a doua zi. Priveam faldurile abrupte ale văii și mă cam tăia de îndrăzneli. Un umblet pe Brîul de sus mi-a sporit disconfortul, descoperind un pasaj dificil pe care tinerețea cea demult dusă nu mi-l semnalizase...
Peste noapte, neașteptată ninsoare. Nu multă, dar suficientă cît să sperie, să îndemne la bîjbîială nocturnă cu ditai rucsacul, spre vreo izbăvitoare cabană Babele. Vecina, doamna Mălinului, a refuzat umbletul pe brîie subțirele. Noroc de îndreptarea vremii. Chit că nu fu deloc cea mai plăcută noaptea mea pe munte...
.
Veto mi-a pus valea întrucîtva și peste un an. Este drept că, pentru cîrcotași, e de precizat că uzura psihică a deceniilor de nebunii își spune cuvîntul, nu te avînți peste ceea ce-ți pare excesiv de expus, plus ud. Așa că, venit de la refugiul Coștila, am rămas doar cu privirea la marginea răsăriteană a Brîului de Mijloc. Plus umblet în soare pe ramurile Brîului de sus, cu descoperirea unei neașteptate construcții umane, zice-se refugiu.
Perseverența face însă minuni. Între altele familiarizează psihic, plus că-ți permite, vorba unei teorii, cîte un pas în afara limitei de cunoaștere pe care o ai la un moment dat.
Mi-a prins bine o tură cu Adi Costache (singura cu el). Atunci am văzut, fie și venind din sens opus, că punctul cu zice-se probleme din Brîul de Mijloc. Nu mi-am reproșat însă vreodată ezitarea precedentă. Instinctul agrăiește corect cam întotdeauna...Tot atunci am revăzut cu încîntare Zet-ul, chit că se ivi și aici un pasaj peste care nu am mai zburdat deloc precum altădată...
Și uite-așa se făcu 2012. Într-o carte despre WWII în Pacific, un autor vorbește despre cucerirea unei insule drept „o Tarawa mai bine jucată”. Ultima fiind un atol unde americanii se chinuiseră a-l cuceri cu mare preț de vieți umane. cam așa se petrecu (chit că nu fu vorba de cucerit, ci de acceptat la piept) la noua-mi venire în Urzica Înaltă. Pe un soare minunat, amorezul s-a putut plimba cît i-a voit inima - se înțlege că prin locuri alese totuși cu grijă. Mare amor platonic cu fiica Fereastra Urzicii, pe care am admirat-o cam din toate pozițiile posibile.
.
Mîine, ne revedem. Cu partea superioară.
Firul principal.
Pe sensul leneșului...
Hm. Îmi amintesc de săritoarea lui Titi. Inițial, nu-i văzusem vreo fereastră. Peste ani, mirosisem de deasupra ei că e loc de dezghiocat una. Curăță, aruncă - dar tot rămăseseră niște bolovani gata să pice, peste dornicul să rapeleze prin gaura formată.
Data viitoare poate vin pe afara săritorii.
Pare multă prudență, dar cînd ești singur aieste temeri vin des.
.
PSIHOLOLGIE.
Asta e. Trecutul nu se alege...
Mă freacă des Superego, în materie de umblet munte. Că nu bat recorduri. Apoi că arăt precum naiba în ochii altora (sic).
Îh, ce sentiment...
Poate există și compensații. Din ce am observat, oamenii întregi la minte nu suie mult pe munte, mai exact și după vîrsta unde bateriile încep să scadă...
Parcă șici poezie interesantă nu creează aceeași - chit că aceea de aici e posibil să nu intereseze multă lume...
.
Văd multe zîmbete prin pozele montane de pe aici.
Într-o vreme eram porc, întrebam direct, acum am lăsat întrebarea doar pentru mine, respectiv vreun post rătăcit ca acesta... Oare cum arăta-vor respectivii peste vreo zece ani?
O fi și răutate din parte-mi, dar și o realitate...
.
http://mirceaordean.blogspot.ro/2012/06/munte-valea-urzicii-briul-de-sus_23.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu