vineri, 25 iulie 2014

/ MUNTE/ Versantul Albișoarelor, 13 iulie 2014 (I)



Pomeneam de curînd de o vorbă a lui Mircea Noaghiu (nu am verificat, dar o fi din cartea pe care o scoate editura „România Pitorească”):

"Acolo sus, in culcusul de argint al caldarilor insorite, acolo unde pamantul isi inalta bratele de piatra spre cer intr-o ruga astrala, acolo iti incarci sufletul cu puterea neantului fara de sfarsit."
Faptul că vreun confrate cade în extaz la rîndurile citate nu mă face să devin fan al opticii dlui Noaghiu...:
”Doamne cata profunzime si adevar !!! cum sa inteleaga asta gratargii si pantofarii?...” (Popescu Narcis Alexandru, grupul Fb Drumeții montane)

 Rămîn  la optica-mi că, mai ales după înmuierea posibilităților fizice juvenile, mersul pe munte e o patimă, din categorie fie și a foițelor caragialiene (ori dostovieskiene, din „Jucătorul”).
Te trage un ceva acolo, ai nevoie de ale muntelui ca de apă - iar pentru asta riști, obosești, îți distrugi familia și altele similare.



**

Am avut sentimentul încă o dată, în tura descrisă aici...
Pe cînd scriam propoziția de mai sus, m-am întrebat scurt dacă va mai sta careva la citit blogul, după așa grozăvie, cît și dacă nu cumva exagerez... Și brusc mi-a sărit în minte imaginea unui montaniard bucureștean mediu, care la întoarcerea de la munte din tren și-a adus și un pet mare de bere...
E posibil să nu exagerez prea tare fenomenul.

Adică mă sabotau destule nechefuri, dar subsemnatul strîngea din dinți, deoarece în minunățiile montane vizate voiam să umplu un ceva din mine...
Minunățiile montane:
Păi, concret, ar fi prispa dublă din Brîul gem,enelor, de care vă tot împui capul...
Apoi încă misteriorul, ca stare (și chit că am mai mers pe-acolo) al Albișoarei Brîului, partea de deasupra canionului acesta.
Partea superioară a Crestei Picăturii. Vederile spre Seacă de pe aceasta.
Și mai ales finala Albișoarei Gemenelor, unde nu mai fusesem de... doi ani.

.
Ca atare, aveam pentru ce strînge din dinți. La plictiseala de-a dreptul neplăcută a suișului pe Munticel, la nesiguranța depășirii unor zone cu zăpadă incomodă pe Albă, la oboseala ce s-a instaurat în mine cam pe la 1900 m alt.
.
Nu am atins azi cine știe ce minunăție de stare interioară.
De unde concluzia că așa ceva apare doar cînd voiește dînsa.  După cum vreun entuziasm la fața locului e una, iar cel pe care ți-l descoperi ajuns acasă ori peste un interval de timp - alta!

Pare că bat cămpii, dar cam așa se funcționează, acolo în cap și suflet.
Că tot am apucat să scriu aici de o tură mai nouă, pe Valea Urzicii, am avut teribilă încăntare interioară într-un singur loc, atunci cînd am purces la rapeluri pe firul principal al văii. Er și un soare minunat în jur, știu că m-am manifestat cît să-i precizez colegului Ciprian că nu am luat-o razna (dar și acolo, revăzîndu-mi poza, descopăr că eram în paralel foarte tensionat, ceea ce-i de înțeles...). Bucuria aparte nu a ținut însă mult, căci m-au pus iute la respect accidentele întîlnite în talveg.
Binișor m-am simțit în parte Brîului de Sus aferentă aceleiași văi, iar anterior, nițel, pe Priponul superior.

Am urcat pe Munticel cu un grup condus de Marian Curculescu. Mergeau în Circuri, cu intrare din Albă, pe la gura Vîlcelului Blidului.
Ei s-au oprit la dejun, la Verdeață, dar subsemnatul fiind cu ochii pe ceas, al lui Ordean a grăbit înainte.





Obișnuita binețe către cunoscuții din jur:




(Cred că mai e jos e prispa din stînga confluenței Gemene-Crucii și pe unde se poate intra ceva mai simplu pe fețele suratei a Hornurilor.)



Suiș pe Albă. Strat de zăpadă în dreapta căruia există stîncă descoperită. Pe undeva, un deja clasic bot înclinat de stîncă te obligă să ataci panta nu chiar primitoare a banchizei. Am putut-o depăși fără mari probleme, dar nu mă omor de plăcere la fiecare revedere a locului. este și motivul pentru care evit s-ajung pe aici cam înainte de 20 iulie, iar dacă sosesc totuși, am ca ținte rute ce permit abordări prin stînga banchizei, pe flancul Caraimanului (unde se prelungește, fie și ceva cam incomod, așa numita prispă a Văii Albe).





Dedesubt: imensa spălătură ce marchează confluența Albei cu fiica a Brîului.




În imaginea de dedesubt, se vede puntea pe unde ieșim îndeobște spre panglica Brîului Hornurilor, de pe Caraiman...



...O facem pentru că apoi pereții canionului Albei se aspresc inabordabil din nou, la ieșirea din respectivul imens uluc fiind deja nițel cam sus, pentru panglica de care pomeneam.




De pe ici, din zona canionului, deja apare ochilor doritul versant al Caraimanului... Revăd, cu suceala recunoscută a oricărui montaniard, colțul... (na, că nu are nume, iar dacă îi pun vreunul, mi-e teamă să fiu excesiv de psoesiv, excesiv de dominator în toponimica locurilor!). E țancul de pe muchia Brîului-Crucii, între cele două brîuri ale zonei, Hornurilor, respectiv Gemenelor.



Alba iese apoi din strînsoare, chit că pentru alpinist nu-i moment de ușurare, deoarece urmează evitarea Săritorii Cîrnului, aflată nu cu mult mai sus.



De aici, o iau tare încîntat pe iarba bogată din stînga, de pe trupul Caraimanului („... cel drag!”, țipă glanda Bucura Dumbravă din mine - scriitoarea avînd pasiune de acest gen pentru Bucșoiul).
Dacă în destule poze sînt ceva mai crunt decît transmite stilul scris, îmi cer scuze...




Parcurg cu tremurici sufletesc, a plăcere și nerăbdare, rampa subțiată ce suie pronunțat. Probabil că, în adînc ceva recită/cîntă precum un copil, care-și anunță superior prietenii de bloc: „Meeeerg,în tabărăăăă...!”.
(foto, mai jos, Dan Mârza, cu altă ocazie).

 
Nerăbdarea conduce la o mică frustrare, de a nu atinge mai iute zona-prăjitură, a Brîului Gemenelor. Sînt recompensat totuși, pe parcurs, cu o vedere... (nu am epitet, dar mă tulbură teribil. Mi-e dragă și mă sperie în același timp.) asupra porțiunii aflate imediat sub - sînt obligat a improviza ceva! - Lojă.



 (Prin acea mică padină de piatră nu am mers încă. Au făcut-o, între alții, cei dintr-o echipă dirijată de Mugur Ilie acum vreo doi ani. Descopăr cu multă încîntare că nu am invidie pe ei, că putură, iar eu ba.
Cele trei poze de mai jos aparținut unor componenți ai acelei trupe:)






Lojă...Pe moment, merge.

Pînă la baza dumnealor, ating firul a ceea ce se numește Albișorica.


 Îl traversez (las și rucsacul, pentru a nu-l plimba degeaba, căci urmează să revin în acest loc, luînd cu mine doar tarhatul alpinistic ). În ceva suiș, ies la creasta spre Albișoara Brîului. Peste un punct mai subțirel, sosesc în talvegul acesteia.





Îl traversez.


Loja este formată din două ramuri de brîu, paralele. Deci Loje... (ăsta o fi pluralul?)

(vedere de pe malul opus al Albișoarei Brîului:)


Mai de aproape: 



Uite și un film.
E făcut în 2008.



O să auziți acolo - într-un filmuleț cam, primitiv - ceva legat de frică, în a aborda ceva.

Păi.
Cam pe la jumătatea micului amfiteatru de flancul drept al văii, lucrurile se aspresc. Este și punctul unde poți sui către două loje, de la parterul constuit de legătura dinspre talvegul văii.
E, mi-a fost teamă atunci să urc la etajul 1.O făcusem cu 20 de ani înainte, dar acum  nu mi-au dat ghes putirințele.
La 1989, coborîrea am făcut-o cu grijă, dar la liber. La 2012, cînd m-am încumetat a repeta fascinanta accedere, am folosit la revenirea către parter rapelul. Pentru 55 de ani, poate nu e o rușinoasă cedare.
 

 Nu am fost niciodată pînă la Etajul doi...



... pentru că deja știam a nu-mi fi accesibilă trecerea spre est, spre Balconul Albișoarei Crucii. Dar, la astă ultimă vizită, de la 2014, m-a tentat - și probabil voi sui, chit că doar așa, pentru a căsca ochii în jur, de pe o altă felie de rai...


 Ziceți că arată, da, precum spațiul aferent de la teatru - dar că cum stăm cu confortu'?

Eeee, cu confortul se stă rău.
Mai exact. 

Se stă așa de încîntat acolo, că e ca la trecerea lui Ulise pe la sirene... Se duce naibii alt plan al zilei.
Cînd nu ai treabă (de pildă cînd dai de fețe udate pe stîncile Albișoricii mediane), te uită Dumnezeu umblînd cam ca Ion Trandafir căndva, la premiera Furcilor și pe balconul din partea superioară a acestora...

De data asta, recunosc a nu fi avut chef de mari rezonanțe pe aici... Aveam grija următoarelor bucăți de drum. Felicit cu entuziasm pe cei care merg dezinvolți prin abrupt - dar cu treaba asta eu unul stau mai prost, mai ales cînd sînt solo. Am giriji / grijiri. Căci sînt zone periculoase pe drum, care în plus activează și cine știe ce altele refulate de prin mine.
Da, recunosc.

Pentru a detensiona nițel atmosfera, pentru bravii-mi cititori, alătur niște imagini din trecut, realizate de însoțitorul meu din acea zi, Dan Mârza:



Trebuie să pomenesc aici că am semne de la amici că niște confrați au izbutit să treacă peste porțiunea unde Brîul Gemenelor pare să se întrerupă, în muchia din stînga acestor imagini.
Simt că nu mă îngălbenesc de invidie, a ști că au izbutit ei, iar eu ba.

O generație își depășește predecesorii. Ultimii au oricum plăcerea de a gusta locul, bașca faptul că l-au descris. L-au și numit, de fapt - Brîul Gemenelor lipsind anterior pînă și din simplele mențiuni ale existenței.
Uite că-mi permit, cu mitocănie, astă lipsă de modestie!

Bon.
La treabă.


Revin în Albișorică.
Dumneai, imediat deasupra Brîului, are o săritoare, pe care purced a o ocoli prin dreapta.



Pe acolo, mă lovesc de o chestie.
Îndeobște, în turele-mi precedente pe aici, deasupra săritorii revin în fir. De data asta, mi s-a părut că s-ar putea avansa și în continuare pe acel mal. Și am stăruit. Atîta doar că locurile s-au asprit. Iddea de a insista,poate poate apare și teren mai pașnic nu m-a cucerit. Căci o viață am...
Deci nema dorita nouă descoperire, care dă mult șarm vieții mele în abruptul Bucegilor!

Revenirea s-a făcut printr-un rapel, după un jneapăn de pe acolo. Apoi am pornit pe clasicul scoc, cu grijă un pic la ceas - între ultimul și ultimul personal ale zilei sînt doar vreo nouă ore și un pic. Iar robul Abruptului Ordean vrea, lacom!, să facă tot mai multe!

Un prag pe acolo, nu mai știu exact care.



Apar în stînga niște brîuri.
Cum le-am servit căndva, alegîndu-măcu o cățărare destul de ciripită, refuz invitația lor. Chit că tentația de a atinge cît mai iute copaia superioară (sau măcar vederea) a Albișoarei Brîului mi-i mare...



Mda, socoteala din tîrg, ba chiar aceea de la doi pași de tarabe...

Mă apropii de obîrșia vîlcelului unde mă aflu.
Italicele de mai sus marchează a doua socoteală de acasă...



(Cam de pe acolo, ochi întorși spre Valea Albă, porțiunea Săritorii Cîrnului: Doar aparent cele două zone sînt lesne de legat)



(Rămîne în urmă și Loja:)



(Vizavi, Circurile Văii Albe. Pe acolo, grupul lui Marian Curculescu.)



Mda, fascinanta copaie superioară a Albișoarei Brîului... Ca o femeie gen Rea, rea, da' bună...!, chit că aici riscurile ne sînt ceva mai mari, din partea Mîndrei...
Brîuțul-fără-continuare (parcă-s, de fapt, două pe acolo!...), pe flancul opus al pomenitei văi.



Aproape de obîrșia Albișoricii, există posibilitatea de a ieși în lateral, la dreapta cum sui. poți arunca de acolo un ochi asupra vecinei vestice, Albișoara Răsucită.
Care aici, după suișul abrupt de deasupra Prispei Văii Albe, își accentuează (se poate!) panta.
În același timp bifurcă. După o rețetă nu chiar singulară în Bucegi, linia anterioară e continuată de un vîlcelaș puțin adîncit și care sfrîșește mult mai sus.  În paralel, un braț ce ia naștere peste o spălătură verticală se avîntă spre înălțimi - va răzbi la platoul somital al Caraimanului.






 Iată și cum se desfășoară apoi lucrurile, din același unghi și spre amonte:



(Domnul fotograf și nartator, acolo.
Poate fac bine că nu mă sforțez la vreun zîmbet hollywood-ian - refulez mai puține...:)



Ajung la obîrșia Albișoricii, unde apare posibilitatea rezonabilă de trecere spre amintita vecină din dreapta/est, și anume Albișoara Răsucită.
Pentru cine interesează avatarurile descriptive și toponimice ale acestei zone,  există ceva bibliografie, virtuală sau tipografică.




 Se ivește însă problema socotelii...
Mă ia dor de cercetat superioara Răsucitei.

Nu știu ce-i poate pielea, dacă nu cumva vreun prag, săritoare a ei m-ar depăși - acum, în preajma pensiei - dar tentația e prea mare.


Aș pomeni doar - legat de planul abandonat - că din muchia Albișorică-Brîului este un pas mai delicat după care traversezi în cazanul marii văi. Nu-s probleme pînă la Brîul Văii Albe, doar să nu încerci a ieși prea iute în stînga, cum am pățit-o căndva, preț plătit fiind un rapel. Aștepți să se ivească brîuri de bun simț, zolide, care te vor plimba și prin vecina a Crucii, înainte de a scoate în creasta Picăturii.

M-a fascinat însă în această zonă vederea unei zone orizontale din muchia Brîului-Crucii.
... Vechea poveste cu Femeia cea rea („Bre, ești psihanalizabil!...”)...Dincolo se găsește... căzănuțul vertical și cam neaccesibil al unui afluent al Albișoarei Crucii, carele pe mine mă fascinează de la o vreme, fie și ca admirator din depărtare... Nu are nume - i-l va da probabil cel care îi va străbate cele 3-5 lungimi de coardă.)

Buuun!
Deci trec pe aici în Răsucită.




În sus:



Apare cîte un praf mai complicat, unde se poate ocoli însă pe fața din dreapta. Uite cum se vede de acolo.
În amonte, se ghicește panglica brîului Văii Albe.




Destul de simplu, chit că nițel marcat de oboseală, cîștig înălțime:


Nu știu cît, pornind de la aste ample relatări, mi-i dor de a mă lăuda că ce sculă de montaniard sînt, și cît plăcere de a împărtăși cu alții.
Probabil că proporția este egală...

După o vreme, apar întîile ramuri inferioare ale Brîului Văii Albe...


 Ca un neptincios de a duce un lucru la capăt, abandonez și fug p-ăl dintîi. Mai ales c-are o interesantă ciupercă de piatră, un fel de soră a clepsidrei din Creasta Picăturii. 





Din muchie, faimosul mare cunoscător al locurilor și întocmitor de hărți are o surpriză:



Albișorica nu a sfîrșit la nivelul unde trecusem la vecina ei, ci continuă, sub forma unei copăi (camnu are un talveg pronunțat...)!
Ba pare să depășească în altitudine brîul de la Cruce.
De notat.

Harta de pînă azi:





Îi dau roată, ieșind apoi la mult lăudata Albișoară a Brîului. Ca să nu spună onor auditoriul că face puțini bani, am tras poza asta, spre avalul ei:


 Spre dealul aceleiași, tot de acolo:



 Alea de pe acolo sînt brîurile de bun simț care scot prin vecini.





 În bazinul propriu-zis al A. Brîului nu mai apuc să intru...Dar îi declar amoarea mea deplină.





 Chit că-s în nițică pană de timp, îmi voi prezenta omagiile și Doamnei Albișoara Crucii. Care distinsă, dar șarmantă, ca întotdeauna.
La nivelul ăsta barim, că mai jos te frichinește (vorba lui Carmen D.):






Amicale salutări și peretele Văii Albe, unde în viața asta nu am intrat.



Împărăteasa locurilor (ele însele pline de regine):


(va urma - coborîre Creasta Picăturii - superioară și Albișoara Gemenelor)

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu